poveşti cu şi fără sfârşit...

CĂLĂTORIE PE PODUL CURCUBEU

2012-01-17T15:57:00.002+02:00

Călătoria Eroului continuă...
După ce a pornit pe Podul Curcubeu în căutarea destinului său, făcând primul act de curaj - Pasul Nebunului-, Căutătorul şi-a descoperit calităţi şi resurse nebănuite. Magicianul şi-a găsit instrumentele de putere şi a învăţat cum să-şi modeleze viaţa. Şi a mers mai departe, în Călătorie...
Călătoria are loc în etape. Momente de avânt, de goană, de contemplare, de refacere a forţelor, de reîncepere în forţă. Aparent un cerc, în realitate o spirală; când o etapă se închide, un pas pe următoarea treaptă ne poartă spre o nouă serie de aventuri ale Eului în drumul său către Sine.
Odată ajuns la un nivel stabil cunoaştere, dezvoltare a fiinţei şi înţelegere, Căutătorul trebuie să revină în lume, pentru a folosi roadele meditaţiei sale însingurate. Pentru că o retragere îşi împlineşte menirea doar dacă este urmată de o revenire.
Pustnicul, sihastrul sau ermitul ne vorbeşte despre momentele de retragere de care avem nevoie cu toţii, pentru a fi cu propriul sine. Pe calea indicată de tarot, această retragere e mai necesară ca oricând, însă cu o condiţie: să fie urmată de revenirea în lume. Lumina din mâinile sale semnifică înţelepciunea strânsă, gata de a fi împărtăşită.
Perioada din preajma unui prag este cea mai potrivită pentru o astfel de experienţă. Şi tocmai bun e pragul de început de an...
Experienţa aceasta e ca o respiraţie, în care
Ø Inspirăm: ne întoarcem întâi în interior şi ne întrebăm (printre altele):
- Care e experienţa din perioada anterioară de care ne amintim cu cea mai mare plăcere?
-Care sunt provocările cu care m-am confruntat şi cum le-am depăşit?
- Cum m-am motivat? Cum am sărbătorit?
- Ce am învăţat şi ce vom folosi în pasul următor?
- Ce ar fi fost de dorit să fi ştiut?
- Pentru ce suntem recunoscători şi cum ne exprimăm recunoştinţa?

Şi apoi
Ø Expirăm: ne întoarcem în lume, aducând ceea ce am descoperit, acumulat şi crescut în noi înşine, pornind cu forţă la
ACŢIUNE!
- Croirea noului drum: Viziune, Inspiraţie, Desen (noua hartă pentru noul an)
- Folosirea celor trei mari instrumente de putere: Intenţia, Atenţia, Armonia (ofer şi primesc)
- Exprimarea de Sine (Cine vreau sa fiu?)

Vom răspunde, vom respira şi ne vom inspira, vom desena noua hartă, vom chema Viziunea cea mai puternică, vom pune în joc puterea Intenţiei. Vom dărui lumii, fiind gata să primim ce am cerut. Ne vom ridica apoi, păşind încrezători mai departe, în noul an, în noul început.
Podul Curcubeu aşteaptă fiecare pas...

Vom face toate acestea împreună, într-o nouă Călătorie pe Podul Curcubeu.
Data: 29 ianuarie 2012, orele 10 – 18, cu o pauză de prânz şi pauze de confort.
Locaţie: Centrul de dezvoltare personală a copilului ,,DISCOVER ME”, Bucureşti, Str. Constantin Noica nr.130, sector 6 - (aproape de Podul Cotroceni, UNEFS – Universitatea de Educaţie Fizică şi Sport şi Disco Calise). Harta, aici: http://discover-me.ro/contact

Facilitatorii călătoriei vor fi: Mikka si cu mine

inscriere la comentarii sau pe mail; aveti adresele noatre de mail la profiluri.

miau....

2011-10-09T21:25:00.001+03:00

Dilema

2011-09-30T23:22:00.001+03:00

CALATORIE PE PODUL CURCUBEU - III - Magicianul

2011-09-23T15:19:00.003+03:00

Pasiti în magie: 5... 6... 7...

,,Învaţă ceea ce ştie magicianul şi nu ţi se va mai părea magie”
(Richard Bach)

Ţi-ai dorit să poţi schimba lumea... si odată ce ai facut Pasul Nebunului, ai aflat deja că lumea se schimbă în tine.
Ţi-ai dorit să atingi izvorul puterii tale, al vitalităţii, al bucuriei. Şi ai făcut deja alegerea esenţială, păşind pe Podul Curcubeu, unde fiecare pas face să apară cărarea, să se deschidă noi orizonturi. Eşti pe drumul nelimitării.
Acum e momentul să-ţi scoţi din desagă uneltele magice pe care le porţi de multă vreme. Poate le ştii, poate abia acum le afli.
Sunt propriile tale instrumente de putere...

Le vom descoperi şi le vom pune pe masă, la VEDERE.
Vom învăţa împreună (sau ne vom reaminti) cum să ne schimbăm starea şi percepţia.
Vom face exerciţii de prezenţă... prin simţire, respiraţie, atingere, ascultare, privire, mişcare.
Vom arata celorlalţi uneltele noastre magice şi mai ales ceea ce ne face inima să cânte...
Vom face din nou o călătorie, pentru primirea unui nou dar şi a unui aliat: un animal de putere.

Acestea toate ne vor pregăti pentru pasul următor, acela al Magului.

Şi, ca şi exerciţiu de magie, vom face un descântec...

Vom face toate acestea împreună, într-o nouă Călătorie pe Podul Curcubeu.
Data: duminică, 2 octombrie 2011, orele 10 – 18, cu o pauză de prânz şi pauze de confort.
Locaţie: Centrul de dezvoltare personală a copilului ,,DISCOVER ME”, Bucureşti, Str. Constantin Noica nr.130, sector 6 - (aproape de Podul Cotroceni, UNEFS – Universitatea de Educaţie Fizică şi Sport şi Disco Calise). Harta, aici.

Facilitatorii călătoriei vor fi Mikka si cu mine.

VISE

2011-09-06T13:21:00.002+03:00

sursa imagine

,,Cand renuntam la vise si ne gasim pacea (...) avem parte de o scurta perioada de liniste. Dar visele moarte incep sa putrezeasca inauntrul nostru si infesteaza aerul in care traim. Devenim cruzi cu cei care ne inconjoara, si in cele din urma ne indreptam cruzimea chiar impotriva noastra. Apar suferintele si psihozele. Ceea ce voiam sa evitam in lupta - deceptia si infrangerea - devine singurul testament al lasitatii noastre. Iar intr-o buna zi, visele moarte si putrezite fac aerul imposibil de respirat si ajungem sa ne dorim moartea, moartea care sa ne elibereze de certitudini, de ocupatii, de acea pace groaznica a amiezelor de duminica."

Paulo Coelho - Jurnalul unui mag

CĂLĂTORIE PE PODUL CURCUBEU - II

2011-08-12T17:38:00.002+03:00

Primul pas: Pasul Nebunului.
De la soartă la destin, în afara timpului.

Păşiţi în magie: 3... 4... 5...

„- Vreau să cunosc viitorul fiindcă sunt om, i-a spus cămilarul prezicătorului. Iar oamenii işi duc viaţa în funcţie de viitorul lor.”
„- Viitorul îi aparţine lui Dumnezeu şi numai El îl dezvăluie în împrejurări deosebite.”
„Cămilarul a întrebat atunci în ce împrejurări îngăduie Dumnezeu să se vadă viitorul.
- Când îl arată chiar El. Iar Dumnezeu arată rareori viitorul, şi doar pent ru un singur motiv: când e un viitor care a fost scris ca să fie schimbat.”

Paulo Coelho – Alchimistul

Si eu... eu am întrebat:

ŞI CUM FACI ASTA? CUM TRECI DE LA SOARTĂ LA DESTIN?

,,Eşti condus pe parcursul vieţii de către fiinţa interioară înţeleaptă, jucăuşa fiinţă spirituală care este Sinele tău real.
Nu întoarce spatele viitorului posibil înainte de a fi sigur că nu ai nimic de învăţat de la el.
Eşti întotdeauna liber să alegi un viitor diferit, sau un trecut diferit.”

Richard Bach – ,,Îndrumar pentru Mesia”

Ne împletim cu grijă firele vieţii noastre, din dorinţe şi temeri, obiective şi amânări, miracole şi dezamăgiri. Ne înţepenim uneori într-un prezent aparent stabil şi ne aruncăm ancora într-un viitor anume pe care îl mentalizăm cu speranţă sau resemnare, şi care e doar o versiune uşor îmbunătăţită a prezentului. Un plus de stabilitate care ne îngrădeşte.

Uneori, într-o clipă de relaxare dintr-o zi de vacanţă sau concediu, putem adăuga împletiturii noastre un fir de culoare diferită pe care îl pierdem apoi cu privirea. Dar atunci, din acea clipă care ar putea / ar fi putut marca o cotitură în vieţile noastre ne permitem să visăm: oare cum ar fi fost ca toată împletitura să aibă acea culoare? Cum ar fi ca vieţile noastre să fie pline de culori? Schimbăm ceva? Ne transformăm?
Diferenţa între schimbare şi transformare e că transformarea e ireversibilă. (Definitivă, evolutivă, generativă). Din momentul acela, nimic nu va mai fi ca înainte.
Viitorul poate fi ghicit (viitorul probabil) – în funcţie de trecut, prezent şi aşteptări – sau construit (viitorul dorit) – în funcţie de prezent, viziunea şi misunea noastră personală. Dacă avem o viziune clară şi ne-am asumat o misune, viitorul probabil seamănă cu viitorul dorit. Dar nu e întotdeauna aşa, pentru că adesea ne uităm misiunea şi nu ajungem să ne împlinim destinul.

Prin labirintul vieţii ne construim linia timpului în diferite moduri. Poate să pară dreaptă, spiralată, cu noduri şi reveniri, bucle mai largi sau mai strânse... O dată ce o vedem o putem modela după voinţă.
Putem alege forma pe care i-o dăm... şi o facem.
Ce vom face împreună pe parcursul acestei zile:
- Ne vom plimba prin labirintul Tarotului, pentru a identifica modalităţi arhetipale de a alege.
- Ne vom desena şi ne vom modela o linie de timp pentru a alege conştient un viitor probabil sau unul posibil.
- Vom face o călătorie şamanică pentru a vedea şi „descărca” unul din destinele noastre, una din infinitele posibilităţi
- Vom afla cum putem să „virăm la dreapta” (sau la stânga) in viaţa noastră, mai uşor, fără a plăti un preţ uriaş.

.
Data: duminică, 21 august 2011, orele 9 – 18, cu o pauză de prânz şi pauze de confort.
Locaţie: Centrul de dezvoltare personală a copilului ,,DISCOVER ME”, Bucureşti
str. Constantin Noica nr.130, sector 6 - (aproape de Podul Cotroceni, UNEFS – Universitatea de Educaţie Fizică şi Sport şi Disco Calise). Harta, aici.

Facilitatorii călătoriei vor fi Mikka si cu mine.

Regăsirea cântecului inimii şi rescrierea poveştii personale - duminica asta, 17.07.2011

2011-07-12T10:52:00.003+03:00

sursa imagine: deviantart

Păşiţi în magie: 1...2...3...

A fost odată o femeie bătrână, care trăia ascunsă. Locul unde trăia era cunoscut de toţi, dar puţini o puteau vedea. Menirea ei era să adune oasele, păstrând tot ce s-ar fi putut pierde. Peştera ei era plină de oase de toate felurile, mai ales oase de lupi. Cutreiera munţii şi văile secate ale râurilor, căutând oase de lupi.
Punea la loc toate oasele unui schelet si când ultimul os era la locul lui, când toată alcătuirea unui animal era acolo pe pământ, in faţa ei, ea se aşeza lângă foc şi căuta cântecul pe care să îl cânte. Când îl găsea, se ridica şi îl cânta, cu mâinile ţinute deasupra scheletului. Şi atunci, pieptul şi labele lupului începeau să se acopere cu carne, şi blana începea să crească. La Loba cânta mai departe si mai creştea nişte carne. Şi apoi coada puternică şi curbată se ridica. Ea cânta mai departe şi lupul începea să respire...Şi La Loba cânta în continuare, iar cântecul ei era atât de profund că pământul deşertului se cutremura iar fiara deschidea ochii, se ridica pe cele patru labe, sărea şi incepea să alerge...
În timp ce alerga - poate din cauza vitezei, poate pentru că trecea înot un râu ori o atingea o rază de soare sau de lună - fiara se transforma într-o femeie care alerga cu hohote mari de râs spre orizont, LIBERĂ...
(prelucrare dupa „La Loba” – din vol.” Femei care aleargă cu lupii” de Clarissa Pinkola Estés)

La început, suntem ca o grămăjoară de oase, un schelet risipit undeva, în nisipul deşertului.
Trebuie să ne adunam iar, să ne lipim la loc, cu multă atenţie şi mai ales cu multă dragoste.
Prin cântec putem chema resursele psihice ale sufletului nostru sălbatic şi îi putem reda forma vie.
Cântecul se foloseşte de vocea sufletului, se transmite prin suflare celui care suferă şi are nevoie de vitalitate.
Trebuie să plonjăm la nivelul cel mai profund al emoţiilor şi al dragostei, până la a fi copleşiţi de dorinţa unei relaţii cu Sinele.
Iar in acest mister teribil - sursa Sinelui, a imaginilor arhetipale, a nevoilor, a setei de Divin, a foamei de mistere, a instinctelor noastre sacre şi profane - e locul unde se petrec miracolele si vindecarea.

Vom pătrunde în acest mister prin meditaţie, respiraţie, dans, scris, desen, mişcare, cântec, imaginaţie activa.
Ne vom regăsi oasele de lup, ne vom creşte la loc carnea, spre a redeveni lupul care aleargă liber. Şi pentru asta ne vom cânta nouă înşine acel cântec al nostru, cântecul inimii, imnul creaţiei...

Ne vom întreba (şi ne vom răspunde):
- Ce oase ale vieţii mele, ce părţi din mine au fost îngropate?
- Când a fost ultima dată când am alergat liber? Cum era, ce simţeam atunci?
- Cum sună glasul sufletului meu?
- Cum vreau să fie noua poveste a vieţii mele?
- Cum mă simt acum, când pot să aleg iar liber/liberă?

Căutând în adâncul nostru vom atinge povestea pierderii, a risipirii noastre, contractul prin care ne-am îngropat... Dar nu vom sta acolo. Vom merge mai departe, scormonind după aurul nostru, după fantasticele noastre resurse. Şi odată găsite, le vom aduce la suprafaţă, la lumină, repede şi cu putere, cântandu-ne cântecul inimii şi rescriindu-ne povestea personală.

Magia asta este adevarată şi este la indemâna fiecăruia din noi. Trebuie doar să vrem şi să îndraznim...
Şi să nu ne temem de propria noastră strălucire.

De ce avem nevoie de rescrierea contractului şi schimbarea unor convingeri?
Un contract al sufletului atrage dupa el o serie de convingeri limitatoare care ne impiedică să fim, să facem, să avem ceea ce ne dorim. Aceste contracte şi convingeri pot şi merită să fie schimbate. Dacă un om nu a putut face un anumit lucru, nu e o dovadă că nu îl poate face, ci că a încercat multă vreme să il facă într-un mod greşit. Ia asta se poate schimba.
Pentru a ne schimba contractul / convingerile, trebuie:
- Să înţelegem limitările pe care ni le-am construit şi beneficiile schimbării.
- Să ştim că putem face schimbarea şi să ne bucurăm de puterea de a schimba ceva în bine.
- Să stim cum să o facem.
Adăugarea resurselor, indiferent de tehnica utilizată, e mai putin importantă decât a şti ceea ce merită schimbat, deoarece convingerile tind sa se împlinească singure. Perspectivele multiple asupra unei situaţii, chiar dacă încă nu avem resurse suplimentare, fac situaţia să fie diferită.
Cum putem folosi povestea pentru a ne rescrie contractele?
Convingerile nu se bazează neapărat pe logică, ci, dimpotrivă, reactionează slab la logică. Un instrument potrivit pentru a le schimba este povestea, metafora. Metaforele sunt preluate de ambele emisfere cerebrale, făcând o punte in gândire. Chiar dacă o metaforă nu face altceva decât să repete ceea ce s-a spus în forma unei poveşti, ea va fi înţeleasă la un alt nivel, al emoţiilor.
Vom căuta piesele lipsă în deşertul fertil al memoriei noastre, în trecut, în viitor, în imaginar, în poveştile celorlalţi şi ale lumii. Ne impărtăşim şi recuperăm resurse de putere prin călătorii şamanice şi tehnici NLP.

Facilitatorii călătoriei - Mikka si cu mine.

inscrieri - pe mail - gasiti adresele noastre la profiluri.

Hipnomasaj

2011-07-09T09:52:00.002+03:00

Corpul tău e o carte ...
Fiecare pagină, mai subţire sau mai groasă, e o pagină pe care te pregăteşti să o dai înapoi până la capitolul cel mai frumos, la paginile pe care le citeşti cu cea mai mare plăcere...
Pentru a ţi le aminti cu plăcere, trebuie să răsfoieşti în sens invers ultimele pagini, de la suprafaţa corpului până la muşchii pe care îi simţi încordându-se ferm .
Ai deschis coperta în momentul în care ţi-ai scos hainele şi te-ai urcat pe masa de masaj.
Eu îmi ung mâinile cu o cremă plăcut mirositoare, aromată şi caldă pe care o întind apoi cu mişcări uşoare şi ferme pe ultima pagină, pe suprafaţa pielii tale, iar cuvintele pe care ţi le spun plutesc o vreme pe suprafaţa minţii tale; le laşi să plutească şi să pătrundă în mintea ta atunci când vei dori să le laşi să intre în interiorul ei, atrase de crema de pe suprafaţa pielii tale, ultima pagină a poveştii pe care ţi-ai scris-o singură în corp.
În timp ce citim împreună mă vei ajuta să descifrez problemele pe care ţi le-ai notat în straturile cu care te-ai înconjurat. De asemenea, vom citi şi printre rânduri câte ceva din ce ai vrut să scrii şi nu ai ştiut cum. Iar tu îmi vei spune dacă eşti de acord cu cele pe care le-am spus sau dacă ai vrut să spui altceva.
Eşti liberă să ştergi părţile triste din poveste şi să le înlocuieşti cu altele vesele pentru că îţi aminteşti, mintea ta îşi aminteşte, corpul tău îşi aminteşte de începutul poveştii când totul era vesel şi frumos colorat, mica prinţesă care erai se plimba liberă prin pădurea fermecată, bucurându-se de culorile vii ale florilor, de şoaptele vesele ale frunzelor, ale râului, ale păsărilor şi ale tuturor vieţuitoarelor din pădurea fermecată, care te iubeau şi pe care le iubeai. Bucuria lor te hrănea şi această hrană îţi era de ajuns.
Aminteşte-ţi acea bucurie şi plimbă-te puţin prin pădure. Opreşte-te pe malul râului şi apleacă-te deasupra apei.
Priveşte-ţi corpul tânăr şi suplu, strălucind de bucurie, de forţă, de sănătate şi de dragoste. Identifică-te cu acest corp şi caută-l în corpul tău de acum. Unde este el?
Fă-l să se mişte, să se trezească uşor ... La ce adâncime se află? Cu ce apăsare pe suprafaţa pielii tale îl pot găsi?
Spune-mi, când l-am atins?
Vreau să vorbeşti acum cu corpul tău profund, să-i ceri să iasă la suprafaţă şi să asculte sau nu, după cum doreşte, ceea ce am să îi spun.
Pregăteşte-te pentru întâlnirea magică ce va urma. Fetiţa minunată din trecutul tău, din interiorul tău urmează să se întâlnească cu femeia plină de succes din viitor. Între ele stă doar acest strat de grăsime care urmează să se dizolve.
Măinile mele pe spatele tău, pe tot corpul tău ajută la această întâlnire.
Din interior, din trecut, fetiţa minunată care eşti ajută la dizolvarea lui cu bucuria pe care o trăieşte... Din afară, din viitor, femeia care vei deveni îţi povesteşte succesele pe care le-a obţinut după ce a depăşit stratul acesta de grăsime pe care mâinile mele lucrează acum...
Aşa că tu citeşti paginile când de la început, când de la sfârşit până când vei ajunge acolo unde semnul de carte indică ziua de azi.
Te ridici, uşoară şi suplă, bucurându-te de ziua de azi şi păşeşti cu încredere şi nerăbdare spre ziua de mâine de unde îţi zâmbeşte încurajator viitorul tău plin de succes.
Iar când te îmbraci constaţi cu uimire că hainele îţi sunt largi... nu cumva noua ta poveste are nevoie de alte coperţi?

Hipnomasajul este o abordare terapeutica ce se adreseaza simultan corpului si emotiilor, mintii si sufletului. Masajului traditional i se adauga elemente de hipnoza ericksoniana. La noi, din cate stiu eu, il mai practica o singura persoana, psiholog sportiv. Detalii la cerere.

sa ne vedem in foc...

2011-07-08T12:06:00.000+03:00

CALATORIE PE PODUL CURCUBEU

2011-07-05T11:50:00.009+03:00

dragi prieteni, imaginile de mai sus, concepute si alaturate de Mikka, povestitoarea celor mai frumoase povesti, fac deschiderea un workshop despre care urmeaza sa povestim...

un workshop de pasit in frumusete peste Podul Curcubeu... cantandu-ne propriul cantec si spunandu-ne propria poveste, asa cum noi insine ne-o scriem...

inimiere de pe drum

2011-06-15T09:10:00.001+03:00

Inima plecase la drum pentru ca teama şi dorinţa trăseseră atât de tare de ea, fiecare în câte o parte, încât o bucată din ea se rupsese, şi o dâră lucioasa rămânea în urma ei pe oriunde trecea. Ca după un melc pe drumul greu. Spera că în drumurile despre care nu ştia prea multe va întâlni ceva sau pe cineva care să o lipească la loc, să o facă să se simtă din nou întreagă. Căuta, fără să ştie ce, iar teama şi dorinţa care o însoţeau îi ţineau marginile deschise ca mierea să curgă.
La început nu ştia că e vorba despre miere. Doar simţea scurgerea ei ca pe o uşurare. Curând, a început să-şi dea seama că e înconjurată de un roi de fluturi şi albine. Erau frumoşi, îi furau privirile şi gândurile şi o făceau să râdă. Apoi, un mic grup de elefanţi s-a îndreptat spre ea, ţinându-se de codiţe şi dând din urechi ca pentru a alunga roiurile sclipitoare. Fluturii şi albinele i-au înconjurat şi pe ei.
Curând, inima şi-a dat seama că alaiul din jurul ei devenea din ce în ce mai mare, şi, temându-se în continuare că e prea mult ce se petrece, s-a îndreptat spre deşert. Acolo, mierea scursă a solidificat nisipul, aşa că din el s-au putut face cărămizi pentru castele de nisip mult mai stabile. Iar pelerinii care rătăceau prin deşert, au fost brusc cuprinşi de un dor de a se aşeza undeva, au construit castelele şi au invitat în ele Fetele Morgane să le bucure zidurile şi vieţile.
Inima a plecat mai departe, spre ocean, iar mierea scursă a îndulcit apa sărata, încât peştii, delfinii şi mai ales balenele s-au temut că se vor îngăşa… aşa că inima şi-a continuat mai departe drumul, spre Nord, unde mierea a transformat banchizele în mari blocuri de îngheţată.
A plecat şi de acolo, întorcându-se la locul de unde plecase. Între timp, de-a lungul drumurilor, şi teama şi dorinţa dispăruseră, obosite. Albinele au preluat sarcina de a face ele mierea şi de a o da mai departe celor care vor şti cum să le îmblânzească.
Totul părea din ce în ce mai bine, aşa că inima s-a gândit să se oprească şi ea într-un loc, să se odihnească. Şi a ales un cireş plin cu mărunte surioare care dansau în lumina soarelui… şi a început şi ea să danseze, cu toate cireşele în jurul ei… Totul era bine, se simţea întreagă. Avusese nevoie doar să-şi reverse prea-plinul şi să se odihnească printre ai săi.

BUCURIA DE A TRAI

2011-05-26T07:48:00.002+03:00

Bucuria de a trai e unul din lucrurile greu de invatat. E o stare care, o data disparuta, ia dupa ea tot ce parea bun si frumos. In ipsa ei viata e tare grea. Si totusi, cate cineva din cand in cand are curajul si increderea de a folosi propria lumina sa ne ajute sa o reaprindem pe cea proprie. Va transmit anuntul unei astfel de persoane.

Dragii mei,
Aveti program sambata dupa-amiaza!!!
Va invit pe 28 mai 2011, ora 16.00 la un seminar de dezvoltare personala, o avanpremiera a seriei de workshopuri sub numele "BUCURIA DE A TRAI". In cadrul acestora, vom incerca, prin metode psihoterapeutice si mai ales cu ajutorul vostru, sa descoperim resurse nebanuite ale mintii si sufletului fiecaruia, principalii responsabili ai modului de interactiune cu cei din jurul nostru!

"Bucuria face parte din esenta noastra, este sentimentul fundamental la care avem acces cu totii. Cu totii iubim bucuria si toti avem o dorinta profunda de a interactiona unii cu altii in moduri care sa ne aduca bucurie. Iar daca nu ne mai regasim bucuria, este pentru ca majoritatea dintre noi ne-am ingropat-o sub straturi de prejudecati si de sentimente reprimate. Provocarea pentru noi este sa continuam sa inlaturam aceste straturi, pana cand bucuria reapare si reincepe sa curga si sa ne umple din interior." Arnold M. Patent

Aveti in imagine toate detaliile seminarului. Va rog, spuneti despre seminar si altor persoane care credeti ca sunt interesate!

Andreea RADULESCU,
- psiholog, psihoterapeut in supervizare, absolvent formare in PSIHOTERAPIE INTEGRATIVA

intoarcerea

2011-05-23T22:21:00.002+03:00

sursa imagine

Nu stiam de ce n-am mai putut scrie. Nici nu mi-am dat seama cum si cand o pierdusem. Am inteles abia cand mi-a adus-o înapoi. Cartea mea.
Mare, deschisa, fosnind din file, speriata de propriile coperti groase care ar fi putut-o reduce la tacere, la moartea prin intuneric si sufocare. Am linistit-o cum m-am priceput. Nu, in nici un caz n-as lasa pe nimeni sa o inchida. Si nici n-as mai rasfoi-o intr-un singur sens, cel orar, al trecerii si petrecerii firesti a timpului. Merita citita in toate directiile si recititia. Chiar cand e tinuta invers. Intotdeauna am citit si recitit indelung cartile care mi-au placut.
Cand mi-a fost aratata, deborda de cuvinte, de litere, de fraze care sa iasa in lume si sa se invarteasca precum o constelatie intreaga de idei si emotii. Nu mi-am pus nici o clipa problema sa le opresc, sa le inghesui inapoi pe file. Sau, Doamne fereste, sa o inchid. Ce e de iesit sa iasa. Nu e nici o problema daca la un moment dat toate cuvintele ar iesi. Din cele ramase in mine vor fi destule care se vor lasa prinse si scrise pentru o vreme, fluturi negri sau albastri pe paginile nelinistite. Pe cele care vor doar sa se joace o vreme pe afara le voi prinde seara cu plasa de fluturi, sau cu cornul inorogului. Le voi hrani si le voi aduce inapoi, sau le voi mai lasa sa zboare, dupa nevoi si dorinte. Bine ai venit inapoi, suflete!

sunt intreaga poveste, sunt toate povestile...

2011-05-16T21:31:00.005+03:00

sursa imagine

Dragii mei, iata o poveste a unui oaspete drag. Cel care a scris-o e cunoscut sub numele de Mateo si e unul dintre tovarasii de drum, pe unul din cele mai frumoase drumuri. Drum care, desi in cerc duce foarte departe, inainte si in sus... si in egala masura in adancurile noastre... Multumesc pentru impartasire...
.
,,Traiesc o poveste, povestea Albei ca Zapada in care sunt atat Printesa cat si Printul. In care vrajitoarea este LIBERUL ARBITRU, si aleg sa mor pentru a renaste din nou. Printul este EU-l meu superior, SINELE, lumina din mine, ceva cu care pornesc pe un nou drum. In acelasi timp sunt NEBUNUL DIN TAROT, care porneste pe un nou drum. Sunt, de altfel, si Vrajitoarea, care uitandu-se in oglinda ei magica vede in ea opusul ei, umbra, dusmanul - acea parte din mine pe care nu o iubesc si pe care o reneg. Pe care mai degraba as ucide-o, ascunde-o decat sa incep sa o iubesc. Am noroc cu cei 7 pitici, care sunteti voi, toti cei din ROATA MEDICINII.
Sunt si Cenusareasa, iar surorile vitrege sunt umbrele mele bine ascunse si care imi dau tarcoale zi de zi. Norocul meu a fost zana cea buna, alias Roata Medicinii, care mi-a permis sa vin la bal, care mi-a oferit oportunitatea de a-mi pierde pantoful (fara teama, fara neincredere - regasirea de sine) pantof care a fost gasit de Print (Sinele meu); si atunci impreuna cu el si cu acest pantof a plecat pe un nou drum intr-o caleasca de aur, catre o noua viata."

mitul personal al creatiei

2011-04-10T16:33:00.003+03:00

După Sandra Ingerman – Leac pentru pământ

Când vă creaţi mitul, nu vă bazaţi prea mult pe mintea voastră logică, raţională.

În schimb, relaxaţi-vă, ascultaţi o muzică potrivită să treceţi într-o stare de conştiinţă extinsă.

În loc să încercaţă sî compuneţi o poveste, lăsaţi povestea să vină la voi. Vedeţi ce vă vine când vă lăsaţi pur şi simplu mâinile să se mişte peste pagină sau peste tastatură fără să vă gândiţi.

Nu vă grăbiţi. Permiteţi-i procesului să se desfăşoare. Dacă nu obţineţi rezultate într-o zi, aveţi încredere că sufletul vostru vă va revela informaţia atunci când sunteţi pregătiţi.

Iată câteva întrebări pe care le puteţi lua în calcul atunci când vă scrieţi povestea:

- În ce credeţi?

- Are creatorul vostru un nume?

- Cum arată creatorul vostru?

- Are creatorul vostru un gen?

- Cum a început creaţia?

- De ce s-a decis creatorul vostru să creeze omenirea?

- Ce alte forme de viaţă a mai creat el?

- Ce elemente naturale a creat el pentru a susţine formele de viaţă?

- Cum îşi îngrijeşte şi cum îşi susţine creatorul vostru formele de viaţă?

- Ce calităţi sunt asociate cu creatorul vostru?

Răspunsurile la aceste întrebări ar putea să constituie elemente din povestea voastră. S-ar putea să vă schimbaţi mitul creaţiei, pe măsură ce evoluaţi, aliniindu-l la nivelul conştiinţei la care aţi ajuns.

Ţineţi minte: pentru a fi în unime cu puterea univesrului, trebuie să credeţi într-o forţă cu care să vă contopiţi.

De îndată ce v-aţi compus povestea, puteţi să vă dezvoltaţi mai departe ideile, desenând-o sau pictând-o. Nu contează dacă pictura este realistă sau abstractă; ea vă va permite să vă conectaţi cu materialul la un nivel mai profund.

soare in pene

2011-04-03T22:16:00.003+03:00

...sa scriu cuvinte mici si colorate si luminoase ca aripile tale. ca si cum as scrie cu penele tale, muiate in miere.

si pentru ca aripile pe care ma porti sa-ti reziste la drumul lung, sa-mi umplu inima cu miere, ca sa-ti moi si tu ciocul in ea.

soare in pene, stele in ochi, bucurie din fiecare floare.

Calatoria Povestitorului prin Arcanele Mari

2011-03-30T16:03:00.002+03:00

0. Nebun pare cel care striga în gura mare durerile si bucuriile sale si ale cetăţii… se bucură că le vede şi se miră până la indignare de faptul că ceilalţi nu le văd, sau le ignoră… entuziasmul şi absurdul existenţei sale şi a celorlalţi se transformă în vorbe pe care le răspândeşte în jur, deranjând, rănind, muşcând… Ceilalţi îi răspund cu lovituri directe…

. 1. Pentru o vreme, încearcă şi asta: le spune celorlalţi cuvintele pe care ei doresc să le audă, cu intensitatea cu care le-ar fi spus pe cele pe care dorea cu adevărat să le spună. Cuvintele lui ţes miraje, flatează, linguşesc. Le scoate din pălărie ca pe flori şi le oferă zâmbind trecătorilor. Ei ştiu că se vor ofili în clipa următoare, dar le primesc, le cer, îi comandă buchetele de iluzii. Şi uneori chiar plătesc…

. 2. Primeşte sfatul de a medita mai mult, de a coborâ în propriile adâncuri, de a se interioriza, de a căuta în profunzimile fiinţei sale adevărurile personale şi universale. De a se lăsa absorbit, legănat, visat, crescut…

. 3. Primeşte apoi sfatul de a-şi semăna gândurile ca pe seminţe şi de a le îngriji pentru a culege cuvinte înflorite şi coapte, dulci. De a-şi veghea şi a-şi plivi senzaţiile, ideile şi emoţiile.

. 4. Apoi, primeşte îndrumarea de a vorbi, de a scrie despre ceea ce oamenii care se cred oameni obişnuiţi îşi doresc: dezvoltare profesională şi personală, metode şi tehnici, cum să orice în 3-7-12 paşi, 28 de zile şi câteva etape, întrebări şi răspunsuri, problematizări şi rezolvări. Eventual, puţină distracţie între toate astea, la modul practic şi organizat, întru deplin succes.

. 5. Apoi, pentru oamenii care se cred deasupra oamenilor obişnuiţi, dar au încă nevoie de traducerea şi interpretarea semnelor, simbolurilor şi misterelor poate povesti şi scrie mesaje primite de dincolo, de oriunde şi de la oricine de Deasupra… şi află cum poate deveni un canal, un robinet prin care să curgă sfaturi şi învăţături, inspiraţii şi porunci de viaţă spirituală, reţete de iluminare, eliberare, salvare şi nemurire… întru deplină slavă… şi iluzorie glorie…

. 6. Şi pentru că are de ales între toate acestea, are nevoie de o muză… de cineva care să-l inspire, căreia să îi dedice vorbele, cuvintele, cântecele… are nevoie să îşi elibereze inima şi să scoată dragostea la lumină… uneori se îndoieşte de ceea ce spune şi se gândeşte că poate că dragostea se pierde prin cuvinte… apoi, un nou val de iubire crescândă îl bucură şi îşi dă seama că dragostea trebuie arătată, împărtăşită, pentru a rămâne vie…

. 7. Aşa că porneşte cu curaj în lumea largă, călare pe inspiraţie şi strunindu-şi cuvintele ca pe cai năzdrăvani, îmbătat de ceea ce spune el însuşi… şi treaz cât să păstreze drumul…

. 8. Şi da, drumul o dată găsit trebuie păstrat, firul poveştii se toarce pe tăişul sabiei, iar buclele ei se cântăresc cu grijă, pentru ca dreptatea să triumfe, cei drepţi să îşi întâlnească aliaţii iar cei nedrepţi să îşi primească plata şi răsplata gândurilor, cuvintelor şi faptelor… pentru că în poveste, binele întotdeauna învinge…

. 9. Când firul devine atât de subţire încât nu se mai vede în lumina serii, Povestitorul trebuie să facă un popas de-o noapte… o noapte lungă-scurtă, adânc întunecată la început, iar apoi din ce în ce mai luminată de însuşi firul care se toarce-n flacără… să-şi încălzească şi să-şi coacă povestea de care e el însuşi flămând… apoi să o împartă de-a lungul întregului deşert pustiu şi în acelaşi timp plin de foamea de poveste…

. 10. Şi va porni din noul la drum pe pământul rotund, de-a lungul şi de-a latul, învârtind roata şi lăsându-se învârtit de ea… iar pentru a o porni şi a se opri, impinge şi priponeşte tot cuvintele din poveste, coapte şi luminoase… uneori o metaforă îi ajunge să o rostogolească, alteori are nevoie de o poveste întreagă să o oprească… sau invers…

. 11. Iar din drumul rotit, din firele ţesute şi vopsite în fel şi chip şi-a strâns puterea… acum, după ce a strâns magia din praful drumului şi din inimile drumeţilor ştie şi poate să-şi rescrie dintr-un salt, dintr-o lovitură povestea… istoria personală… din chiar miezul, din inima ei…

. 12. Chiar dacă pentru noua poveste încă nu are toate cuvintele… nu are harta, nu are puterea de a şi-o urma… şi va mai sta o clipă sau o viaţă suspendat… până când va avea puterea de a-şi rupe teama de a-şi da drumul, legătura care îl împiedică să se transforme…

. 13. Să se transforme total. Poate că a vrut să-şi rescrie povestea pe ruinele încă stabile ale poveştii celei vechi. Dar nu merge. Trebuie ca povestea nouă să fie cu totul nouă. Chiar dacă asta înseamnă să moară ceea ce nu mai putea trăi. Oare cum poate amesteca ceea ce cade cu ceea ce se înalţă, cuvinte-pietre şi cuvinte-nori?

. 14. Nu poate singur, dar Îngerul îl ajută. Cu aripile lui îi arată cum să se sprijine mai bine, cum să îşi înalţe povestea ca pe o rugăciune, pentru ca ea să curgă înapoi plină de dar, plină de har. Din cer în inimă, din inimă pe drum, sfinţindu-l, consacrându-l. Curgere lină şi firească, izvor de inspiraţie nesecată.

. 15. Şi totuşi… cu harul şi darul vine şi tentaţia… măiestria poate aduce cu ea bani şi faimă… dar nu oricum… ci îngrădind izvorul, închizându-l înlănţuindu-l, făcându-l să curgă în interesul unei reţele de canale subterane… prin care circulă apele reziduale, cuvintele murdare slujind luciri de tinichea care imită aurul… jurăminte false şi înjurături adevărate… convingeri-zale la lanţul cu care se leagă de adâncurile întunecate…

. 16. Şi dacă lanţul nu mai poate fi rupt de propriile-i cuvinte, il desface trasnetul Divin… care dărâmă ruinele din temelii… da, acum se poate relua totul de la început, după eliberarea de contracte… şi chiar înainte de rescrierea lor cu…

. 17. … cuvinte proapăt spălate în apele nopţii pline de stele… şi în cântecul micului colibri ce îl pregăteşte pentru marea călătorie… Cuvintele se strâng unul câte unul şi se varsă în apele purificatoare… În călătoria care acum reîncepe, chiar şi metaforele ar atârna greu… aşa că rămân doar vorbele mărunte, care îl pot înălţa… la început până în lună…

. 18. Drumul pe care luna il arată peste ape e alunecos şi tremurător. Cuvintele nu ţin drumul drept, ci bat câmpii şi apele. Uneori strigate, chiar în versuri, aduc cu urletul lupilor. Chiar spălate şi curăţate, poartă amprentele adâncurilor. La lumina lunii, vorbele care ies la suprafaţă sunt încă brute, neşlefuite şi de aceea uşor confuze, duale, cu sensuri extinse. Ele se vor concentra şi focaliza la lumina…

. 19. …soarelui. Când multiplele sensuri devin una, drumurile ramificate se strâng şi povestea se cogulează din nou. Începem să întrezărim în ea finalul luminos şi glorios, firesc şi unificator. Părţile pierdute sau rămase pe alte cărări s-au întors acasă şi îşi aduc contribuţia la finalul poveştii.

. 20. Şi totul renaşte, după numeroasele încercări şi morţi simbolice. Povestea iese din cadru şi se înalţă spre cer. Atât de natural, ca şi cum ar urma doar Chemarea.

. 21. Şi reflectată de cer, se întoarce ca şi curcubeu spre şi în Lume. Căci povestea fiecăruia e povestea Lumii întregi, şi fiecare îşi dăruieşte Lumii, cu drag, misiunea personală împlinită.

noapte verde luminoasa

2011-03-27T09:44:00.004+03:00

la inceput, luna si nimic altceva.

apoi, din luna somnoroasa s-a deschis larg ochiul verde al noptii.

cu gene lungi, din fire de iarba. crude, moi, subtiri si incurcate. cu privirea tavalita pe marginea lacului, pe sub pleoape.

m-am prins de margine, m-am ridicat putin si am privit. omul din luna inca dormea dus, pe cealalta parte, lasand fatza asta neteda, fara urme, fara riduri, fara ganduri.

nu vreau sa-l trezesc cu vorbele mele, asa ca mai tac putin alaturi de el, apoi ma intorc in seara, in dupa-amiaza, in dimineata, in noaptea trecuta, cautand. nici aici, nici acolo nu mai sunt cuvinte.

asteptam de mult sa ajung din nou la luna intreaga, sa mi le caut. e adevarat, in cele cateva clipe ale lunii pline nu se mai pierd. dar nici altele nu cresc singure. im scot cu grija cateva seminte din buzunar si le asez pe mal. e deja primavara, timpul vorbelor noi. o felie de timp numai buna ca gandurile si emotiile sa incolteasca si sa creasca in cuvinte.

ierburile de pe mal soptesc deja in limbi necunoscute. incet, hipnotic. ochiul lunii da sa se inchida si ai mei la fel. ma las leganata in transa si apuc sa-mi scutur buzunarele goale inainte de a ma lasa inghitita de noapte. poate, totusi, va creste ceva.

doua, ca una, intr-una. pietre roz.

2011-03-19T21:19:00.003+02:00

A deschis mâna mică şi mi-a arătat cele două pietre, ca una singură, una şi cu mâna care le inflorea. Pietre roz, lipite cu ceară roz, în mâna mică şi roz care se deschidea ca o floare, arătându-le şi se inchidea ca o floare, ocrotindu-le. Mişcare plină de graţie dezvăluind pentru o clipă un secret. Un secret al inimii, căci mâna e prelungirea inimii.
Am privit pietrele. Cu o latură lipită, se sprijineau în echilibru, arătându-şi asemănările şi deosebirile. Aceeaşi formă, alipirea accentuând simetria. La culoare, nuanţe diferite, dar armonios alăturate. Pe fiecare, punctat, câte un alfabet secret, în care sunt codificate privirile ce au venit asupra lor în momentul în care ceara a curs fierbinte, pecetluind intenţia nerostită. Netezimi dătătoare de emoţii blânde. Spaţiul care le diferenţiază poate fi străbătut cu un deget, fără ca degetul să fie sigur de clipa când a trecut de la o piatră la cealaltă. De clipa când cele două pietre au devenit una, una singură, dar căreia ceara topită i-a alungat pentru totdeauna singurătatea. Căci nu ai cum să mai simţi singurătatea atunci când te simţi întreg.
A închis mâna mică şi roz peste pietrele roz ca una şi a plecat în noapte, lăsând parfumul secretului în urmă.

Calea povestii (din Joan Halifax / Fructele intunericului)

2011-03-15T10:51:00.005+02:00

,,Asemenea plantelor sacre, povestile sunt si ele sursa de vindecare si hrana ce vine din Pamant. Ele ne amintesc ca nu suntem de unii singuri. Prin intermediul lor noi traim in trupul coiotului si al ciorii, al copacului si al pietrei, al zeilor si al eroilor, al Mamelor si Bunicilor Ancestrale. Astfel ne intarim relatia cu intreaga creatie".

,,Da, povestile sunt deopotriva protectori. Asemenea sistemelor noastre imunitare, ne apara pe noi si popoarele de atacurile alienarii epuizante. (...) Intrucat povestile si miturile sunt tesutul conector intre cultura si natura, intre sine si celalalt, intre viata si moarte, ele cos lumile la un loc prin spunerea lor. Si in trupul protector si conector al povestii sufletul se trezeste. Devine viu."

,,Ele sunt ascultate cu urechea si mirosite in fumul focului. Ele se pot produce in cursul conversatiei, la fel de bine ca si in procesul initierii. Pobvestile imbina realitatile din trecut si din viitor, momentele visate si cele planificate constient. Ele ne invata felul in care percepem si in care ne minunam. Ele ne conduc catre o viziune despre noi insine in legatura cu Pamantul si cu stramosii nostri ce confirma continuitatea intregii existente. Suvoiul vietii este stimulat in fiinta unei povesti, si acest suvoi curge prin procesul initierii."

cartea, aici.

ghicitor in pietre

2011-03-09T09:54:00.006+02:00

sursa imagine

s-a amuzat cand l-am numit asa. mi-a spus ca nu ghiceste, citeste. pur si simplu, in pietrele acelea e inscris tot. el doar priveste si transmite ce au pietrele de spus.

am aruncat o privire in pretioasa legatura pe care o deschidea rar in fata strainilor (dar eu il insoteam deja de o bucata de drum) si pe care o impaturea apoi cu mare grija.

aparent, pietre obisnuite, de toate felurile.

el le numea petre de apa, de foc, de pamant, de aer. sau le numea dupa Roza Vanturilor. alteori le da alte nume: de bucurie, de durere, de dragoste, de tradare...

,,aha, deci daca vreau sa-mi citesti o poveste de dragoste, alegi piatra cu dragoste si imi citesti povestea din ea?"

,,nu. tu gasesti piatra. si tu ii spui intai povestea, asa cum sti si simti tu in clipa aia. tu te torni pe tine in piatra aia, iar eu citesc."

,,ma citesti pe mine?"

,,nu, citesc piatra."

da, fie. era clar ca nu avea sa-mi spuna ceva mai clar, mai aveam cateva zile de mers alaturi, am sa imi dau seama cumva pana la sfarsitul calatoriei.

ne-am descaltat si am intrat in albia raului, mergand in susul apei.

,,ce cautam aici?"

,,pietrele tale."

,,si cum le gasim?"

,,cum le gasesti, adica. simplu. nu e cea mai mare parte din tine apa? intreaba-ti apa ta care sunt pietrele printre care trece."

brrr... cam rece. nu indrazneam sa ma intreb ce ar trebui sa faca daca se punea problema sa caut pietre de foc?

am stat sa ma gandesc la raul vietii mele si la pietrele printre care se strecura. si pe care nu reusea sa le macine sau sa le poarte la vale. si la oamenii-pietre de care se impiedica. unii mai ales... simteam cum creste in mine frustrarea si in momentul acela am alunecat pe o piatra udandu-ma in intregime. el radea de pe mal. mi-a intins mana sa ma ridic.

,,mai cautam sau te usuci?"

ei, o data intrat nu voiam sa ies fara ele. cu gandul la problemele mele am ales trei pietre care semanau cu ele, apoi am iesit si eu pe mal unde deja ardea un foc vesel. le-am asezat langa foc la o distanta destul de mare cat sa nu trebuiasca sa intru si in foc dupa ele, apoi am stat sa ma usuc.

in timp ce frigeam cateva bucati de paine uscata si fierbeam ceaiul l-am rugat: ,,spune-mi, te rog, o poveste..."

a tacut pana cand am terminat de mancat (mi s-a parut ca a durat o vesnicie) si pana m-am simtit complet uscat.

apoi, cu gesturi lente si pline de respect si-a desfacut legatura lui misterioasa de pietre, a ales cateva pe care mi le-a aratat si m-a indemnat sa iau una din ele.

,,tine-o langa inima, deschide-ti inima si las-o sa-si strecoare povestea in piatra. nu trebuie sa spui nici un cuvant sau sa desiri vre-un gand. piatra stie limba inimii tale, iar povestea va intra in ea firesc si natural."

am ales una rosiatica si care avea vag o forma de inima.

am luat-o in palma, am lipit-o de inima, iar inima a inceput sa-mi bata tare-tare. ca atunci cand as fi vrut sa spun ceva, dar cuvintele mi se opreau in gat intr-un nod dureros. numai ca acum totul trecea in piatra. o simteam fierbinte in palma. cand a devenit prea fierbinte ca sa o mai tin, i-am intins-o lui. inima imi era ciudat de usoara.

a luat-o si a privit-o pe toate partile. i-a apreciat caldura, greutatea. a citit-o cu toate simturile si a privit-o cu toti ochii sai.

intr-un tarziu, a inceput sa vorbeasca. cuvinte line, monotone, ca un cantec de leagan. cuvinte, uneori fara sens, alteori aproape necunoscute. cuvinte care imi aduceau aminte de ceva nicicand bine stiut, candva uitat, inimaginabil de simplu si de o complexitate a simbolurilor care imi taia rasuflarea. cuvintele se legau lent intr-un cantec, care imbanzea si imbuna, care purta sarea pamantului si dulceata vietii, care imi aducea aromele de floare si miere, de fruct si de sange, de pamant si de mare. simteam atingeri blande si provicatoare, netezimi si molicuni, asprimi si alunecari, vibratii care imi desprindeau sufletul de trup si imbratisari care mi-l aduceau la loc. si ma inceput sa vad intai culori simple, campuri intregi de lumina colorata, apoi din campurile acestea se desprindeau fasii care se rasuceau luand forme cunoscute sau surprinzatoare care dansau in jurul meu intr-o poveste din ce in ce mai bogata si mai reala.

cred ca tacuse deja de o vreme cand am revenit in peisajul din care plecasem. nu-mi aminteam mare lucru din ce traisem, dar ma simteam inexplicabil de fericit, cum nu stiam sa ma fi mai simtit in lumea asta.

legatura lui era stransa, iar el se ridicase in picioare, gata de drum.

,,hai, sa mergem, se insereaza. daca vrei sa mai lenevesti ca pana acum, te las aici."

,,cum pot invata si eu sa citesc?" l-am intrebat cu emotie, pentru ca nu stiam daca e dispus sa isi transmita arta mai departe. in special mie.

,,si nu cumva sa-ti uiti propriile pietre! mai ai mult de lucru cu ele!"

am pornit fericit la drum alaturi de el, luandu-i cuvintele ca pe o acceptare.

.
dedicata Andei, care mi-a citit piatra roz in forma de inima :)

piatra sarpelui

2011-03-08T14:09:00.003+02:00

sursa imagine

Cu fiecare pas pe care-l făceam, încăperea se transforma, liniile drepte şi colţurile se transformau în curbe şi valuri. Ca să învăţ drumul şerpuit, linia cercului, pasul spiralei.
Spre capătul încăperiii era intrarea în peşteră. Focul lingea vesel pereţii. Aşteptam în linişte să-mi vină rândul, flăcările să pâlpâie în direcţia mea, luminând o cărare îngustă. Da, mă întorceam în peşteră, mă întorceam în Grădină, mă întorceam în locul din care nu plecasem niciodata. Doar mă rătăcisem îndelung pe cărările ei.

Şi ceilalţi la fel, şi ştiau şi ei asta. Le vedeam ochii strălucitori pe sub pleoape. Focul era acelaşi de la începuturi. Chiar dacă uneori păruse stins. Doar cu o seară sau două înainte ne priviserăm în ochi până s-au închis. Ai mei - doi, ai lui - mulţi ca stelele.
Ţineam în mână, învelite în mătase roşie, cele trei diamante vorbitoare din creştetele celor trei şerpi pe care îi jupuisem cu o zi înainte. Îi cunoşteam bine, de pe doi dintre ei mai strânsesem câteva rânduri de piei, al treilea era mai nou venit în viaţa mea. Pe fiecare îl prinsesem cu cele trei cârlige pe care le-am răsucit apoi în propria-mi carne, în propriul suflet... şi i-am luat pielea. Şi diamantele din frunte.

Zeiţa Apelor, de lângă foc, ne privea cu bunavoinţă şi dragoste. Vom trece prin faţa ei, arătându-ne comorile, iar ea ni le va binecuvânta. Binecuvântarea pe care ne-o dă şterge urmele de oboseală şi încrâncenare ale luptei. Aduce bucuria şi înlătură o umbră de teamă: dacă diamantele nu sunt veritabile? Dacă şarpele nu era cel care trebuia vânat acum? Dacă şlefuirea lor e mai grea decât am crezut? Umbre, umbre...
Mă ridic tremurând de emoţie şi mă îndrept către foc. Simt ochii celorlalţi, urmărindu-mă de sub pleoape, văd ochii limpezi ai Zeiţei Apelor strălucind în lumină. Mă simt aşteptată, dorită, primită cu bucurie. Îngenunchez la picioarele ei şi îi întind mătasea roşie ghemuită în jurul pietrelor. O ia în mâini cu blândeţe şi începe să murmure cântecul de vindecare.
Fiecare cuvânt al ei se loveşte de pereţii peşterii şi acolo unde cuvântul atinge piatra, ochii cuiva din trecut clipesc. Cântecul e scurt, dar suficient cât să văd prin pereţi ca printr-o fereastră lungul şir de strămoşi care mă privesc cu bunăvoinţă, mă îmbrăţişează cu ochii.

E bine oricum ar fi, am ajuns acasa... îmi recapăt comorile şi strâng cu grijă mătasea roşie lângă inimă. De acum, pietrele vorbitoare sunt parte din fiinţa mea, aşa cum au fost parte din fiinţa şerpilor de la care le-am luat. De acum vom cânta împreună cântecele de vindecare şi întoarcere acasă.

... si adaug darul Mikkai, trecerea prin poarta sarpelui....

chipul sarpelui

2011-02-27T08:33:00.006+02:00

sarpele din povestea mea a capatat un chip!

si ce frumusel si inocent pare!

Lady Harmony, care l-a indragit de cand l-a citit, i-a desenat cu creioanele ei fermecate un chip proaspat si pur, de dinainte de orice pacat :) sau de dupa iertare si inviere...

sarpele iti multumeste, Lady, mica vrajitoare, pentru puterea ta de transfigurare si pentru dragostea pe care i-o arati... si iti promite sa faca numai fapte bune si intelepte in noua lui calatorie care incepe in cateva zile :)

des-cantec pentru tine :)

2011-02-18T09:13:00.005+02:00

un cantec deznoada nodurile inmii.

daca e cantat des, cu inima.

un descantec are vorbele cu care cantecul inimii sterge urmele lasate de greutatile care o apasau. cuvintele rele se sterg cu cuvinte bune.

are cuvintele cu care trezeste duhul din lampa, gata sa-ti implineasca voia inimii.

are formula magica ce schimba convingerile limitatoare care ne sunt gratii la inima si rescrie contractele sufletului.

pentru ca orice contract care merita dezlegat are nevoie de unul nou, sanatos, in locul sau.

formula magicae ce readuce zambetul pe buze si speranta in privire.

are puterea elementelor naturii pe care le invoca, de la pamant, foc, apa, aer, la blanda imprejmuire a picaturilor de roua si petalelor de trandafiri, trecand prin culori si lumina, miere si sare, fulgere si vant de primavara.

nu e nevoie de nici un fel de duhuri sau spirite, de invocarile altor forte constiente obscure. ci doar de senina constientizare a puterii interioare, atunci cand te sprijini pe natura sa dai lanturile la o parte.

exista in folclor multe exemple minunate, amuzante sau cumplite.

daca vrei un descantec personalizat, sa-l canti inimii tale, scrie-mi :) vom gasi impreuna cuvintele potrivite, acelea care numai ele ajung la locul cel mai potrivit din inima ta si ii vorbesc despre fericire.

mandala. descantec de inviat sarpele.

2011-02-09T23:31:00.006+02:00

pornind de la calatoria sarpelui...

,,aer drag, tine-ma bland, pana cand ajung din nou pe pamant

trimite-mi cate un nor, pana cand oi putea sa zbor

spala-ma cu apa si foc, sa-mi vina inima la loc

trimite-mi un inger din cer, sa-mi dea ce ii cer

sa ma prinda cu aripile sale, sa ma ridice din vale

sa-mi puna miere, pe orice durere

ca sufletul meu sa-l simta pe Dumnezeu"

mica vrajitoare se oprise in mijlocul drumului, atrasa de sclipirile soarelui in solzii uscati.

sarpele incapu foarte bine pe mana ca bratara, si se putea rasuci usor, si fetei ii venira vorbele pe buze fara sa se gandeasca prea mult...

nu mai inviase niciodata pana atunci un sarpe, si nici nu avea cum: el era primul sarpe de pe pamant. dar inima ei buna stia instinctiv ce are de facut. uda sarpele uscat cu apa, il incalzea la foc, il invartea pe incheietura ei fragila dar pulsand de viata, il ungea cu pamant gras si bun si il stergea cu frunze proaspete. si ii canta...

si sarpele simtea cum ii revine viata incetul cu incetul, la fiecare atingere a mainii mici si la fiecare vers cu clinchet subtire... incet, incet a inceput sa se invarteasca si singur si sa rosteasca vorbele descantecului, mai sasaind un pic, mai muscandu-si limba la cate un cuvant pe care nu il intelegea...

ii era putin rusine de ingerul care avea sa vina, ceea ce facuse de cand a plecat din rai nu era de iertat asa usor... dar isi dorea sa traiasca si pentru asta era dispus sa faca multe... chiar sa se intalneasca cu ingerul.

mica vrajitoare a lasat usurel sarpele pe pamant. parea destul de intremat sa porneasca la drum. stia ca se va intoarce candva la ea, dar acum nu avea nevoie de prezenta lui.

iar sarpele a pornit spre inima padurii, continuand sa se rasuceasca si sa-si cante singur. se tara pe pamant, mai facea cate un foc prin care trecea mai departe, strabatea raurile... dar ingerul nu aparea. asa ca, dupa un foc mare, mare, a intrat intr-o apa mare, mare, iar aburii care au tasnit din corpul lui l-au aruncat in aer, punte-curcubeu... cu un cer mai aproape de inger...

(in seara asta s-a incheiat, rotund si frumos, cursul de povesti ale elementelor. iti multumesc nespus, Monica, va multumesc, fetelor, pentru ghidare si insotire prin pamant, apa, foc si aer. si inapoi...

am avut ocazia sa duc spre incheiere povestea inceputa cu cateva luni in urma. nu e incheiata, dar e intr-o stare mult mai buna decat o lasasem :)) )

amintiri despre transparente

2011-02-05T00:00:00.004+02:00

mi-am amintit de Marie Ancolie, atunci cand am cautat o imagine pe care sa ma sprijin pentru tema de aer: mireasma, aripa, lumina. si i-am regasit minunatele transparente care m-au inspirat spre dulceata.
alte imagini de Marie Ancolie, aici.
-
Cand vreau ca lumina sa devina blanda, o inmoi intrand sub o aripa.
Drumul spre aripa blanda si pufoasa care imblanzeste si indulceste lumina il gasesc de fiecare data ghidandu-ma dupa mireasma. Desi mireasma e diferita de fiecare data.
Daca simt aroma de trandafiri, stiu aripile sunt mari si ca pot sa aleg multe culori ale luminii... de la lumina alba pe care mi-o amintesc de cand priveam prin perdeaua groasa a cojii de ou, la lumina roz ca un interior de nor in asfintit, la lumina rosie ca o seara plutita printre sarutari si inimi de plus şi la cea visinie ca privita printr-o sticla de sirop...
Daca aroma e un pic mai tare si mai piperata, atunci plutesc pe aripi mici si violete de toporasi si liliac... iar lumina e de inceput de noapte misterioasa in care ma pot ascunde...
Daca simt aroma de miere, atunci aripile sunt propriile-mi pleoape... si fitrata prin ele, lumina imi intra direct in inima, facand-o sa zboare usor spre un asfintit in care soarele se uita inapoi...

focul, pe la inceput si melodii de noi inceputuri

2011-01-30T09:37:00.004+02:00

v-am mai povestit de atelierele de poveste si povesti gazduite si inspirate de Monica Brandusescu.
saptamana asta, ne-a ghidat prin povestile focului. iata o bucata de poveste inceputa de mine si continuata (si salvata) de Olivian Breda. Olivian a postat-o pe blogul sau super-eficient si va invit la el sa o cititi.
la Monica puteti poposi o clipa in plus pentru o provocare interesanta: pe ce melodie v-ar fi placut sa veniti pe lume? pentru ca fiica sa, care o inspira din interior, se pregateste sa iasa in lume...

recuperatorul 9. ispita

2011-01-23T13:31:00.002+02:00

sursa imagine: Undersea Tarot

oare care ar fi putut sa fie ispita? poate diamantele, caci perle culesesem destule...

si cum m-ar fi putut oare ele ispiti?

ma apropii de un loc in care mai multe diamante se invart in jurul unui coral rosu ca si cum ar fi fost propriile lui fructe miscatoare. iau cateva in mana si ceatza rosie mi se lasa pe ochi...

cat de nebun trebuie sa fie sa ma aduca aici, in jocul lui? si de ce oare incearca mereu sa ma tenteze, sa ma testeze, sa ma impiedice? sa provoace emotiile mele de femeie, dorinta de a-l ajuta, pentru a ma trezi aici ca nu sunt decat o carte in jocul lui...

ii arunc o privire plina de ura, prima de felul acesta de cand il cunosc. sunt sigura ca acum triumfa vazandu-si asteptarile indeplinite: eu, aici, prizoniera intr-o pestera plina de rani. iar el, calm, facand pe inteleptul, evitandu-le pentru ca nu le-a putut atinge. si pretinzand ca ma conduce pe mine in propria-mi vindecare. sunt dezamagita si trista. e doar un om, la fel ca mine, si cand inteleg asta, las sa imi cada cateva din diamantele din mana.

cu doar doua ramase in palma, apoi unul, apoi nici unul, emotiile mele se imblanzesc din nou. palmele imi sunt rosii inca. le ridic pentru ca apa sa spele urmele.

,,Nici o rana nu e mai buna sau mai curata decat altele. Nu sunt prea diferit de cei pe care ii vei insoti de acum inainte."

cat timp apa sarata imi spala palmele, il urasc inca. din ce in ce mai putin...

apoi, cu palmele din nou curate, imi dau seama treptat de adevarul spuselor lui.

,,Imi pare rau, a fost doar un moment de pauza. Hai sa cautam in continuare."

ii ating usor locul unde fusese rana, apoi il prind de mana. stiu ca anticipa situatia, ca a regizat conjuncturile, ca se astepta la izbucnirea mea de ura. poate ca s-a mai confruntat cu ceva asemanator. si poate ca mersul mai departe arata ca avea inca incredere in mine. sau ca isi continua detasat misiunea. sau si una si alta.

imi dau seama ca, centrata pe propriile emotii, imi e mai greu sa gasesc drumul mai departe. dar atata timp cat vom merge impreuna, inseamna ca exista un sens al calatoriei noastre impreuna, poate si o destinatie.

afara din pestera, marea e destul de pustie. imi dau seama ca, dupa o calaltorie la un nivel mai adanc, cele superficiale nu vor oferi prea multe indicii.

si da, iar imi trec prin minte ganduri feminine; ce simplu ar fi daca n-ar mai trebui sa cautam, daca o perla de-a mea l-ar multumi, i s-ar potrivi...

dar sunt doar ganduri, le las sa treaca si plutim impreuna mai departe.

lecturi recente, copy-paste

2011-01-23T00:21:00.003+02:00

,,M-a invatat cum sa tes si acum facem mici tapiserii care reprezinta stadiile vietii noastre . In mos caracteristic, eu grabeam procesul, combinand prea repede culorile fara a intelege cu adevarat ce inseamna ele: calitati cum ar fi autonomia, initiativa, rabdarea, initmitatea.

_ Trebuie sa te uiti mai atent la semnificatia pe care o are o culoare cand o intalneste pe cealalta, spune ea, pentru a vedea cata forta ai pentru a o folosi si pentru a o influenta.

Prin intermediul ei am inceput sa vad ca fiecare fir are importanta. Sa cred ca, daca iau de acolo o culoare sau adaug o alta, ar putea sa altereze tesatura care sunt eu. Ma invata ca placerea este data de continuitate - sa iau tot ce stiu si sunt, ca sa topesc aceasta experienta in tesatura vietii de zi cu zi, sa-mi amintesc mereu sa-mi fac loc pentru mine insami."

Joan Anderson, Un an la malul marii.

despre stadiile vietii, pe scurt, aici.

r 8

2011-01-19T15:29:00.000+02:00

Nu mă gândisem până atunci că există hoţi de suflete. Bucăţile pe care le-am recuperat eu pentru mine fuseseră pierdute de mine, cu buna stiinţă sau fără. Recuperarea mersese uşor aproape de fiecare dată şi chiar când a fost mai greu, greutatea venea doar din neştiinţa sau neputinţa proprie. Nimeni până atunci nu mă pândise în adâncuri să-mi ia perla. Sau viaţa. Acum îmi era teamă. Dar eram suficient de inconştientă să mă afund în continuare, împreună cu el, în peştera din adâncuri. Fiecare perlă şi fiecare diamant de acolo merita să ajungă înapoi la sufletul din care se desprinsese, doar că noi nu aveam nici un drept să facem asta. Fiecare om trebuia să-şi facă propria călătorie. Oare el gândea la fel? Sigur, că doar aşa ajunsese în viaţa mea... dar poate că nu gândise la fel în momentul în care suntem acum, cu câţiva ani în urmă...
Mi-am retras cu grijă mâna de pe rana lui. Nu mai sângera. M-a privit zâmbind. ,,Am să iau o singură perlă. Dar a trebuit să vii aici ca să vezi. E ultimul test.”
Întunericul peşterii se dizolva într-o lumină ciudată, roşiatică. Am început să văd şi eu imaginile care luciseră pentru o clipă în mintea mea, venite din a lui: diamante şi perle. Diamante roşii, cu toate nuanţele roşului şi perle albe şi roz. Peste tot în jur, se ridicau şi pluteau prin apă spre noi. Ne atingeau în treacăt, oprindu-se puţin pe corpurile noastre, apoi pluteau mai departe. Fiecare atingere era o emoţie distinctă, care învelea câte o amintire. După unele din ele, plăcute, am întins mâna să mai prelungesc atingerea cu o clipă, de altele m-am ferit ca arsă.
,,De ce hoţii le-au strâns aici?” ,,Fiecare om care a furat câte o bucată de suflet de la altul a crezut că o să-l poată mări pe al său, că o să-şi lungească lui viaţa. Dar n-a fost aşa. Fie au ajuns şi ei pe fundul mării, fie şi-au furat comorile unul altuia, fie le-au pierdut pur şi simplu. Nu poţi să trăieşti cu viaţa altuia; o bucată de suflet furată de la altul şi lipită de al tău va distruge o bucată din al tău.”
,,Am înţeles, ai şi tu o perlă aici. Dar eu? M-ai adus doar să mă ispiteşti?”

r 7

2011-01-17T17:26:00.000+02:00

În ultima vreme mă obişnuisem să cobor ori de câte ori aveam să stau mai mult eu cu mine. Uneori era spectaculos. Alteori, munca de pe fundul apei însemna nu perle colorate, ci nisip, alge, corali, bolovani, pe care îi luam, îi aduceam la suprafaţă, îi spălam, şi îi aşezam în locurile în care se cereau aşezaţi. Era propria-mi arheologie care nu mai ţinea cont nici de lună, nici de peşti, nici de nimeni şi nimic. Era bine şi mă reconstruiam, din ce în ce mai întreagă şi mai puternică.
În timp, am adunat câteva perle si siguranţa că pot oricând să fac o călătorie de recuperare. Pe firul ăsta le-am înşirat. Doar că acum, în apele altuia, deşi aşteptam de multa vreme să cobor cu el, pentru el, alături de el, îmi era teamă. N-avea rost să-mi ascund teama, o simţea. Dacă l-aş fi refuzat atunci, pentru el n-ar fi fost atât de important. Pentru mine ar fi fost un fel de încheiere, dar nu cea dorită.
Aveam să cobor, să coborâm împreună în apele lui. Ape în care nu am mai intrat până acum. Fără să ştiu dacă perla pe care o voi găsi e autentică. Dar oare era important?
M-am întors spre el şi i-am întins mâna. Mi-a prins-o şi era rece. Cealaltă mână se desfăcea încet, lăsând să de vadă o bucată de pergament udă şi mototolită. Ceea ce crezusem a fi perla, era harta. Pe care o luase pentru mine, să-mi fie mai uşor. M-am îmblânzit puţin şi l-am strâns în braţe să îl încălzesc, legănându-l uşor. Nu s-a împotrivit. Dacă aşteptase atâta vreme, puteam să mai stăm cteva minute. Am pus harta între inimile noastre ca să învăţ drumul, să merg direct, fără să-l întreb. Încet-încet, pe măsură ce imaginile se formau în spatele pleoapelor mele, mi-am dat seama că ne scufundam. Am lăsat barca să se dizolve, cercul roşiatic să se închidă deasupra până când a rămas o stea roşie şi ne-am scufundat în continuare.
Ma orientam instinctiv prin adâncurile intunecate, harta lipită de inimă mă ajuta. Eram atentă să-l simt, să-mi dau seama ce fel de perlă are de cules. Nu spunea nimic, părea într-o transă destul de profundă. Doar atunci când îl întrebam dacă mai coborâm, îmi făcea semn că da.
Şi treptat, imaginile au apărut. Figura lui, tânăr de tot, lăsându-se doborât de valuri, târât, răsucit, zgâriat de nisip şi pietre, sângerând. Aruncând cuţitul ca să poată înota mai bine. Furios că trebuie să se întoarcă la suprafaţă tocmai cînd găsise intrarea în peşteră, pentru că firul de sânge ar fi chemat rechinii. Ştiind că celălalt va ajunge la comoară înaintea lui.
M-am desprins şi m-am apropiat de cel care plutea aproape inconştient în apa întunecată. Cu palma stângă i-am acoperit rana, cu mâna dreaptă i-am deschis săculeţul, i-am luat perlele una cîte una şi i le-am introdus între buze. Îi simţeam plămânii arzând şi răsuflarea întorcându-i-se. S-a zbătut, dar l-am ţinut bine, cu mâna lipită de rană. A deschis ochii. M-a privit. ,,Nu credeam că vom ajunge chiar aici... nu e tocmai drept pentru tine să...” ,,Suntem aici. Ce vrei?” ,,Să mă întorc în peşteră.” ,,Hai să mergem.” Şi eu îmi ţineam şiragul acum între buze. Mâna de pe rana lui îmi pulsa fierbinte.
Intrarea în peşteră era strâmtă, dar am trecut prin ea împreună. În depărtare se vedea o lumină roşie, asemenea stelei pe care am lăsat-o. Ştiam că în mintea lui strălucea comoara, diamante roşii şi perle roz, strânse de hoţii de suflete timp de sute de ani.

r 6

2011-01-14T16:00:00.000+02:00

Mă apropiam de mal şi renunţasem să mai vâslesc. Ştiam că valurile îmi vor depune barca pe ţărm în locul cel mai potrivit. Mi-am desfăcut şiragul ca să îmi prind în el ultima perlă culeasă, in care strălucea o rază de lună. Acum şiragul era suficient de lung pentru a-l purta ca pe o podoabă, nu ca pe o înlănţuire. Întinsă în barcă simţeam cum luna coboară şi mă mângîie uşor... am închis ochii în murmurul valurilor, gândindu-mă că aş putea să stau aşa până la răsăsrit, când Soarele va veni desupra perlelor mele...
Dar n-a fost să fie aşa. La um moment dat, barca se înclină şi el se aruncă în ea. Ud şi îngheţat. Cu pumnul strâns, probabil peste ultima perlă culeasă. I-am făcut loc să se întindă lângă mine, l-am învelit. N-a spus nimic, nu l-am întrebat. Nu era acum momentul pentru poveşti, ci pentru odihnă. Am stat o vreme amândoi nemişcaţi pe fundul bărcii, pânâ când între apă şi cer a apăru de jur împrejur o linie roşiatică. M-am ridicat într-un cot şi am privit în jur. Ţărmul dispăruse. Nu voiam să-l sperii, aşa că nu i-am spus asta. L-am întrebat doar: ,,de ce voi, bărbaţii căutători, nu purtaţi la fel ca noi, femeile, perlele în jurul gâtului?” a zâmbit cu ochii încă închişi şi a răspuns: ,,ca să nu vă daţi voi seama că avem mai puţine decât voi!”
Am pufnit în râs, apoi am redevenit serioasă. ,,Ştii cumva unde suntem? Ţărmul nu mai e.”
,,Sigur că nu mai e. Suntem în apele mele. Aici doar eu am un ţărm. Tu încă nu.”

roua, perla si luna (sau recuperatorul 0)

2011-01-13T00:17:00.002+02:00

in seara tocmai trecuta, m-am cufundat din nou in magia elementelor. in apa din poveste, in apa de poveste.

Monica ne-a indrumat sa scriem o poveste pana in momentul crizei, apoi sa lasam pe altcineva sa o continue. iar noi sa continuam o poveste a altcuiva.

pentru ca ma bantuie inca povestea culegatorului de perle si a ucenicei lui, povestea scrisa la curs a fost un fel de introducere la cele scrise in ultima vreme. eu am continuat fragmentul in modul in care s-ar face legatura cu cele scrise deja, dar am primit cadou de la prietena mea Adina o varianta de final rumoasa si completa care poate incheia cercul. sau siragul pe care il completez cu multa truda...

transcriu mai jos ambele variante:

inceputul:
Am vrut să strâng perle de pe uscat şi am pândit lacrimile Lunii. Ştiam că se găsesc uneori pe frunze, pe pământ, pe pietre. Ceea ce nu ştiam e că aceste lacrimi erau şi sunt greu de cules. Pentru că Soarele trecea să le sărute pe fiecare în parte în timp ce eu dormeam, doborâtă de aşteptare.
Apoi, am vrut să păcălesc Soarele. Şi mi-am deşirat propriile perle din şiragul mult prea scurt într-o noapte, înainte să răsară Luna, pentru ca Soarele să vină, să le sărute şi să plece sătul înainte ca Luna să plângă pe frunze şi pe pietre. Doar că în noaptea aceea a fost Lună nouă, iar dimineaţa înnorată. N-au venit nici unul, nici celălalt, iar eu mi-am înşirat la loc perlele uscate, plângându-mi singură propriile lacrimi.
Şi am plecat mai departe cu şiragul strâmt, pregătindu-mă să aştept până la următoarea Lună plină.
.

continuarea personala pentru reintrarea in povestea personala:
Şi în timpul ăsta am studiat tot ce am găsit despre rouă şi perle. Despre Lună şi Soare. Despre poveşti şi despre lacrimi. Despre cum se înşiră perlele într-un şirag pentru ca de la gâtul meu să strălucească până la Soare şi înapoi. Şi am urmărit creşterea Lunii noapte de noapte, pas cu pas. Şi am crescut o dată cu ea.
Lună, Lună, oare de ce lacrimile tale sunt sărutate şi ale mele nu? Ce îl face pe Soare să te caute în fiecare dimineaţă? Şi tu de ce fugi?
Am mers în vechile biblioteci, a mstat de vorbă cu vrăjitoare şi cu magi. Şi la început mai încet, apoi din ce în ce mai tare mi-am strigat durerea colierului prea strâmt. La un moment dat cuiva i s-a făcut milă de mine şi mi-a făcut cunoştinţă cu pescuitorul de perle, cu recuperatorul. Şi de la el am înţeles că nu căutam unde trebuia. Perlele adevărate cresc în adâncuri, iar munca de recuperare durează mai mult de o noapte. Indiferent cât de aproape pare Luna...
Iar recuperatorul a intrat în viaţa mea...

si va urma...
.
continuarea – varianta Adinei, ca punct de sprijin pentru iesirea din aceasta varianta a povestii personale:
Apoi m-am gândit: de ce să tot aştept mereu noaptea cu lună plină? M-am săturat să mi se usuce perlele aşteptând. Şi apoi m-am hotărât că orice noapte e potrivită ca să pot prinde lacrimile lunii.
Zis şi făcut. De data aceasta mi-am înşirat perlele în faţa lunii şi m-am deschis să primesc lacrimile ei sfinte. Şi orice lacrimă care pica, dădea viaţă fiecărei perle. Şi simţeam cum mă însufleţesc, dar mă simţeam totuşi rece. Ceva lipsea. Raza de soare.
Cu prima rază de soare lacrima lunii s-a uscat pe suprafaţa perlelor mele şi le-a făcut translucide. Şi în toate perlele puteam să-mi văd feţe diferite ale propriei mele persoane. Şi le priveam pe toate şi mă priveam pe mine regăsindu-mă.
Într-un final, le-am strâns pe toate în căuşul palmei, am deschis gura şi le-am înghiţit.
Cu fiecare perlă înghiţită, soarele urca mai sus pe cer iar eu întineream de la an la an. Mă simţeam acum rotundă şi împlinită. Aşteptarea luase sfârşit. Soarele îmi îngemănase lacrimile lunii în perle nestemate.

recuperatorul (5)

2011-01-05T11:05:00.002+02:00

sursă imagine

Am în palmă perla culeasă pentru el, împreună cu el. Nu, m-am coboarât atunci. Am preferat să par laşă, dar să salvez situaţia. De fapt, mi-am asumat laşitatea... sincer... A mai trecut un anotimp, iar marea iarna e alta.
Nu cobor pentur alticneva când vrea muşchii mei, ci cand mi se cere. N-am nici un drept să o fac doar pentru că pot. Culmea, în momentele acelea eram chiar convinsă că pot. Şi asta m-a ajutat să respir profund, să zâmbesc şi să spun: ,,azi nu e o zi potrivită pentru călătorie”. Puteam să văd norii apropiindu-se de ţărm şi să simt deja în gură gustul nisipului tulburat. Nu. E mai bine să aştepţi momentul potrivit. Ştiam şi că o vreme o să dispară complet de lângă mine, ca şi cum n-ar fi fost, dar acum asta era ok. Deja puteam să călătoresc singură pentru mine însămi. Până când s-a întors, simplu, ca şi cum ar fi venit zilnic, am trăit mult şi intens în propriile adâncuri.
În fiecare seară, după ce se stingeau luminile de la ţărm, plecam în larg. Îmi era pe de o parte mai simplu să iau barca, să vâslesc o vreme şi apoi să mă scufund. Pe de altă parte, micul felinar nu îşi trimitea lumina prea adânc şi uneori îmi era greu la întoarcere. În unele locuri, apele erau mai adânci şi ştiam că acolo mai am de căutat. În altele aproape vedeam nisipul de pe fund.
Ceea ce nu îmi spusese era că ori de câte ori o călătorie reuşea şi mă întorceam cu o perlă, fundul mării mai urca puţin. În momentul în care voi avea şiragul întreg, adâncimea apei nu va depăşi înălţimea mea. Abia atunci voi putea alege; să rămân la ţărm, întreagă, sau să mă scufund în apele interioare ale celuilalt pentru a-l însoţi în propriile lui călătorii de completare...
Am înţeles că nici drumurile lui nu erau gata, pentru că altfel n-aş fi simţit atunci apropierea furtunii. Departe de a fi dezamăgită de asta, descoperirea mi-a adus multă încredere. Dacă el putea, voi putea face şi eu călătorii pentru ceilalţi, doar cu câteva perle. Primele, culese de el, celelalte de mine.
Pentru prima călătorie singură am ales locul şi timpul unde fusesem împreună cu el ultima dată. Am început să respir în ritmul valurilor, imahinându-mi respiraţia lui alături de a mea. A lui e mai lentă şi mai profundă... îmi spun că e tine de antrenament şi continui... cred că am găsit locul... şi cobor...
Sunt un pic surprinsă, locul e acelaşi şi nu e. Călătoria de data trecută l-a modificat, adîncimea e mai mică. Pe locul unde zăcuse înainte femeia scufundată nu mai e nimic. Doar coralii proaspăt regeneraţi. E lumină ca şi cum n-ar fi fost noapte, iar unul dintre delfini se apropie uşor de mâna mea... oh, delicată şi tandră apropiere, Yina, o simţi şi tu? Cântecul îmi apare spontan pe buze, îl cînt bucuroasă. Delfinul se apropie pănă să îmi atingă mâna, apoi pleacă. Mulţumesc, dragule, ai dreptate. Am venit nu doar pentru confirmare, ci ca să aleg acum şi cealaltă direcţie: în sus, după fetiţa supărată.
Pentur că acum drumul până sus era mai scurt, am ajuns-o. M-a privit nedumerită, neştiind în prima clipă cine sunt; da, semănam cu Yina, şi totuşi... nu, nu eu sunt femeia la care venise. Dar s-a întors puţin şi s-a cuibărit în braţele mele. I-am cîntat şi ei cântecul să îl ştie când se va întoarce pe pământ. ,,Ce vrei tu, pui de sirenă?” şi mi-a spus. Am dus-o în braţe până la suprafaţă şi am ridicat-o spre razele lunii. Şi i-am spus. Că a fost şi ea la fel de dorită precum a dorit ea să vină. Doar că nu era momentul potrivit pentru ea. Şi că se va întoarce cu siguranţă. Că va creşte frumos, şi în cer, şi pe pământ. Şi va fi fericită. Mi-a şoptit dulce: ,,ştiu”. Şi s-a dizolvat în razele lunii.
Înapoi în barcă, purtată de valuri blânde către ţărm, mi-am dat seama că ţineam strâns pumnul stâng. Când l-am deschis, în el ţineam o perlă mică, roz.
Dar asta e perla mea. Despre perla lui vă povestesc altădată.

o scurta plimbare

2011-01-04T22:03:00.003+02:00

sursa imagine: fotocommunity, Jürgen-Kurt Wegner

recuperatorul (4). despre dependenta

2011-01-02T23:10:00.002+02:00

de vorba, indelung, pe uscat, despre riscurile meseriei. despre nevoia de a dobandi puritate si fermitate de cristal atunci cand lucrezi pentru altcineva, altfel risti sa nu te mai ridici niciodata la suprafata.

cuvintele lui imi par vechi si greoaie, oarecum demodate, dar le intuiesc sensul.

in noaptea asta mi-a povestit:

,,Omul caruia i-ai umplut o data sufletul iti va oferi apoi sa bei din el de cate ori vei avea nevoie. Dar apa ce ti-o da, nu e apa dulce, ci sarata, mai rea decat setea. Te va astepta cu ranile deschise si vibrand la apropierea ta si ti se va darui in toata plenitudinea sau goliciunea lui, in extaz sau in disperare, ca unui zeu sau ca unui demon, cersind mantuirea sau plata sufletului.

Omul caruia i-ai luat sufletul in maini, fie si pentru o clipa, se va tara pe nisipul uscat care il separa de tine, intinzandu-te sub soarele arzator, sfasiat de dorinta apropierii tale. Te va privi cum te indepartezi -Fata morgana - dorind sa planga, dar nevand de unde.

Omul caruia i-ai atins sufletul in treacat si i l-ai rasfirat usor printre degete se va roti dupa tine, deschizandu-si petalele galbene la fiecare rasarit de-al tau si isi va pleca usor capul la apus, asteptandu-ti revenirea.

Omul caruia i-ai aratat o clipa sufletul sau stralucind sub mormanele de gunoi in descompunere sta in fata ta, cu o mana intinsa, surazand, asteptand ca tu sa dai drumul fricii si sa intinzi la randul tau mana. Toti te asteapta. Alege..."

mi se pare oribil ce imi spune. il privesc suparata: ,,nu te cred. pentur ce fel de oameni ai calatorit? daca nu vrei sa ma mai inveti, spune-mi drept, nu te mai da dupa atatea metafore. oamenii isi vor sufletul inapoi, nu pe tine."

m-a privit lung, zambind pe jumatate.

mi-a intins mana cum face de cate ori ma invita intr-o calatorie.

i-am spus: ,,daca vrei sa coboram, vreau sa fac eu o scufundare pentru tine. am inca nevoie sa ma sustii si sa ma conduci in lumea ta, dar iti promit o perla."

mi-am dat seama ca m-am cam grabit cu afirmatia. si m-am repezit vrand sa ii demonstrez ca nu are dreptate, ca daca s-a confruntat cu cererea vesnica sau cu recunostinta inlantuitoare, a fost vina lui. ca eu, cu o picatura de experienta, l-as putea ajuta sa-si schimbe acele convingeri.

dar promisesem deja. asa ca mi-am inghitit frustrarea, am respirat de cateva ori adanc si l-am prins de mana, tremurand deja la gandul algelor, coralilor, corabiilor scufundate si a monstrilor marini...

la steaua

2010-12-24T16:54:00.001+02:00

recuperatorul (3)

2010-12-23T21:39:00.008+02:00

a aparut, ca de obicei, cand il asteptam mai putin.

nu prea eram pregatita pentru venirea lui. nu eram pregatita atunci sa ma scufund.

aveam mintea plina de maruntisuri care toate ar fi trebuit rezolvate in clipa aceea. unele m-ar fi tinut la suprafata, altele ar fi fost ca niste pietre.

mi-a zambit si mi-a intins mana, ca pentru a ma invita in calatorie... am intins-o si eu pe a mea, ezitand putin, i-am atins-o, dar conexiunea nu s-a facut spontan. era doar o atingere obisnuita, sufletul nu imi ajungea pana in varful degetelor.

asteptam si unul si celalalt...

imi fac curaj sa ii spun: ,,poate azi nu e o zi potrivita pentru calatorie..."

imi spune zambind: ,,ok, nici o problema, dar daca tot am venit doar inotam un pic, ne oprim la adancimea la care vrei..."

m-am relaxat si m-am intins pe apa, alaturi de el... in mod normal, in lumea obisnuita mi-e cam teama de apa. poate de aceea si fascinatia pe care o simt cand il ating pe el, om al adancurilor, e atat de mare.

vocea lui incepe sa murmure cantecul valurilor... cantecul pe care il recunosc si il uit de fiecare data. mi-e bine acum, ma simt in siguranta.

ii spun: ,,hai sa mergem. pana unde vrei tu."

imi raspunde: ,,pana unde vrei tu. pana unde te tine rasuflarea."

stiu ca, desi calatoria e in mine, el cunoaste mai bine detaliile drumului. eu am doar o imagine, o idee, poate o amintire, o durere. el are harta si busola. pe care le vreau si eu...

mana in mana cu el, imi potrivesc respiratia dupa a lui: sapte batai de inima o inspiratie, apoi inca sapte ma opresc cu plamanii plini, sapte batai de inima expir, si inca sapte astept fara aer. singura n-as putea inca, si nu va recomand nici voua :))

cand ne-am potrivit si ritmul batailor de inima pe care le aud acum ca pe niste sunete infundate de toba, dupa o inspiratie lunga, ma ia in brate si ne scufundam.

stiam ca voi trece pe langa visul care nu era al meu, dar care imi era destul de familiar... si voiam sa trec repede dincolo de el. m-a oprit sa privesc pana la capat.

,,de ce sa mai vad o data? oricum nu o pot ajuta!"

,,pe cine?"

de fapt, nici nu stiam cine are mai mare nevoie de ajutor... si aveam doar o bucata de imagine, nu stiam ce a fost inainte, nu stiam ce se petrece dupa aceea cu femeia sau cu fetita sau cu celelalte personaje din vis.

mi-a spus: ,,doar tu ai ceva de luat de aici. doar tu stii ce. dar pentru asta, priveste si asculta cu atentie cuvintele si gandurile care par ale lor. si mai ales emotiile. emotiile sunt ale tale, nu ale lor".

s-a departat putin, tinandu-ma totusi de mana cat timp am privit.

m-a intrebat apoi: ,,in sus sau in jos?"

mi-am invins teama si am ales sa coboram mai adanc, dupa femeia scufundata. voiam sa stiu ce era in spatele spaimelor sale. ce isi spunea, ca sa se impiedice sa se ridice la suprafata.

imi invingeam cu greu pornirea sa ma reped la ea, sa o apuc, sa o scutur... stiam ca, oricum, nu ma pot desprinde de el. nu inca. si apoi, eram suficient de lucida sa inteleg ca ceea ce eu vedeam acum era doar un vis dintr-un vis. imaginea vag familiara a unei femei scufundate. doar scufundate, nu moarte, caci si ea era doar intr-un vis... al ei? al meu?

m-am asezat pe fundul marii, alaturi de ea, privind-o. dupa ce mi-am invins teama, am si atins-o, tinandu-l pe el cu cealalta mana. ca si cum as fi vrut sa trec din visul meu in al ei, stiind ca sunt in siguranta.
in mintea mea au inceput sa se inchege imagini si cuvinte. abia soptite, ca si cum le-ar fi spus doar pentru ea. ma infior putin recunoscand cuvinte pe care si eu mi le spun... mi le spuneam...

ma intorc spre el, usor jenata. stiu ca ,,aude" ca intelege. imi repeta cuvintele sub forma de intrebare, cu zambet. ,,esti...?"

NU! ma revolt si imi strig refuzul intai spre el, apoi spre ea, apoi spre toata marea. NU, NU! marea pare sa rada, cu bunatate. el la fel.

,,atunci?" ma intreaba. ,,daca nu, cum? spune, striga!"

greu, mi-e teribil de greu. daca as putea, mi-as intoarce fatza sa nu ma vada cand o spun. nu indraznesc sa o spun fatza de el, ca si cum ar fi o minciuna. e adevarat, si totusi, cuvintele imi raman pe buze. nu conteaza ca in visul meu sunt in apa; refuzul, negatia a iesit!

stiu ca daca voi putea face afirmatia asta din toata inima, ea isi va deschide ochii si se va ridica la suprafata, si eu voi urca, la randul meu, impacata. dar mi-e atat de greu sa o spun, chiar daca inima mea stie ca asa e...

incet, incet, inima mea incepe sa murmure. incet, incet, murmurul imi urca din piept pana pe buze si apoi, usor-usor, afara. incet, incet, ochii ei se deschid. delfinii inoata acum in jurul nostru in cercuri largi.

nu o pot invata acum cuvintele, cantecul. dar pot sa i-l transmit. nu merge simplu, de la femeie la femeie, dar stiu ca el ma va ajuta. cu cantecul pe buze, imi apropii buzele de ale lui. buzele noastre se ating, el culege cantecul si se indreapta spre ea. ca sa o elibereze de lanturile de alge si corali isi foloseste amandoua mainile, iar eu accept sa ma desprind pentru o clipa. el ii dezveleste pieptul si cu buzele ii pune cantecul in inima. ea zambeste si dispare.

ne pregatim sa ne ridicam la suprafata. sunt incantata ca am stat pentru putin timp pe fundul marii fara sa fiu sustinuta. dar ce bine e sa fiu din nou imbratisata si urcata in siguranta...

ma intreaba: ,,mai ai cantecul?" nu il mai simt pe buze, si i l-as cere inapoi... asa cum i l-am dat... dar il am inca in inima, zambesc si nu spun nimic. stiu ca stie.

la revedere, baba Cloanta!

2010-12-21T09:25:00.002+02:00

ma despart de inca o masca... si sper, de umbra asociata ei...
in calatoria mea prin arhetipurile feminine, de-a lungul jocului am experimentat pe rand diverse personaje.

initial la alegere, apoi aleatoriu, dupa cum imi apareau in fata. in mod previzibil, am incercat mai intai intrarea in pielea unor personaje feminine puternice si atragatoare: regina, mama, curtezana, printesa. apoi, s-au ivit in fata mea si si-au cerut drepturile la punerea in scena vrajitoarea cu multiplele ei forme, cersetoarea, cenusareasa, fetita cu chibirturi. le-am acceptat invataturile si stiu ca vor mai urma, pentru ca de unele aspecte nu m-as apropia de buna voie...

saptamana asta am stat in pielea Babei Cloanta. azi ma pregatesc sa o las sa isi vada de drum. va las si eu cu cateva cuvinte despre ea.

recuperatorul (2)

2010-12-15T11:15:00.005+02:00

surasa imagine

am stat zle si nopti de vorba cu el si incercand sa-i ghicesc vraja.

sa invat sa fac si eu ce face el.

la inceput mi-a spus povestile marilor si ale furtunilor, numele stancilor, mi-a soptit cu valurile si mi-a aratat din perlele pe care le tinea in saculetul atarnat de piept. mi-a cantat si m-a incantat.

apoi, vazand ca dincolo de vraja fiintei lui eu inca imi doresc o parte din destinu-i, intr-o seara a disparut.

mi-a lasat pe perna cateva versuri ale lui Rumi:

,,Ca si pasarile marii

oamenii vin din Ocean,

oceanul sufletului.

cum ar putea pasarea nascuta din acest Ocean, sa faca

pe pamant casa sa?"

,,Cum ai putea gasi perla doar uitandu-te la mare?

Daca o cauti, fii un cautator adevarat:

scufundatorul trebuie sa aiba cateva calitati -

sa isi incredinteze viata in mainile Prietenului,

sa isi opreasca respiratia si

sa se arunce cu capul inainte."

nu te teme, iubitule. nu te vreau om de uscat. peste o vreme, ne vom intalni pe aceeasi plaja, cu perlele proaspat culese intru libertate si fericire.

(partea 1, aici si mai departe :))

Castelul celor doua Luni

2010-12-07T17:06:00.005+02:00

o fotografie reusita te poate face sa visezi.
dar si una proasta iti poate starni imaginatia...

peste drum de fereastra mea, printre ramurile incalcite ale Copacului de Iarna, se afla Castelul celor doua Luni...
la intrarea caruia Lumina se lupta cu Umbra si invinge...
iar pentru a intra, trebuie sa treci prin propria-ti Lumina...
si sa o sustii fara sa clipesti, cat dureaza parada umbrelor :)
si nu, nu-ti acoperi ochii cu sabia, sa-i feresti... n-ai idee ce oglinda fantastica e o sabie bine ascutita :)

femei in jurul focului

2010-12-05T22:10:00.005+02:00

sursa imagine

la inceput, pana se aprinde focul, femei ca toate femeile.

radem, glumim, ne privim cercetatoare cate un vesmant, cate o podoaba, ne asiguram reciproc ca aratam minunat si ca avem vrajile si farmecele la indemana. ca suntem cele mai cele.

apoi, gazda aprinde focul si ne asezam tacute in jurul lui. il privim si murmurul inimii ni se revarsa in toate directiile, deschizand Spatiul Sacru in jurul nostru.

si ne privim din nou. suntem aceleasi, dar ceva mai luminoase. stim ca in spatiul acela si in timpul acela, acceptarea, transformarea, vindecarea, evolutia sunt accelerate.

pe rand, fiecare trimite in centrul acestui spatiu ganduri si emotii de multa vreme tacute. poate nicicand spuse, sau nici macar urcate la suprafata constiintei. dureri stranse in tacere, care ne-au facut sa crestem puternice. nu mai e nevoie de ele. acum avem suficienta putere pentru a renunta la ele.

povestim cum sufletul nostru ar putea invarti pamantul intreg pentru ca un anumit val sa ude un anumit tarm. si stim ca putem, si alegem sa nu o facem, pentru a nu tulbura ordinea lumii.

gandurile si emotiile fiecareia ajung la marginea cercului dupa ce au trecut prin foc, pentru a impartasi doar amintirea. focul e magic, arde durerea si coace bucuria ca pe o prajitura.

din cand in cand, cu ochii in care straluceste si focul si apa, ne aplecam si mai luam o bucatica din prajitura.

uneori, spunem si cuvinte de toata ziua. mai rar, doar pentru a legana papusa pe care copila din noi o strange nevazut la piept. si pentru a onora gandurile si emotiile transformate de atingerea focului.

papusa ne tine de mana pentru pasul urmator, copila creste frumos, plina de incredere ca poate gasi si aprinde, la randul sau, focul sacru, aducator de lumina si caldura. si o face.

cand valurile emotiilor s-au domolit, sarutand acum doar usor tarmul, ne pregatim de incheiere. incalzite, imbunate, transfigurate de impartasirea reciproca, murmuram din nou cuvintele care vor inchide acum Spatiul Sacru.

din nou radem, glumim, ne felicitam, terminam prajitura, ne facem daruri.

si plecam in noapte, fiecare spre casa, cu o samanta de Foc Sacru in inima. pentru a lumina si incalzi casele si vietile.

VINDECAREA E PLATA PENTRU EVOLUTIE

EVOLUTIA E RASPALATA VINDECARII

jucarii noi. cui are i se va mai da. adica mie :)

2010-11-22T18:08:00.005+02:00

sursa imagine 1

sursa imagine 2

am ajuns azi, asa, cam pe fuga la Gaudeamus. drumul spre cupola cu carti era presarat cu tarabe cu bijuterii, cristale si ciocolata de casa. mari ispite, dar care nu m-au abatut prea mult de pe cale. cea dreapta, caci tarabele erau toate insirate pe stanga :)

in drum spre, ma gandeam ca, de fapt, nu venisem cu nici un obiectiv special si e posibil sa fi batut drumul degeaba, pentru ca, oricum , nu aveam mai mult de o jumatate de ora la dispozitie.

la editura pe care o curtez nu aveau azi nimic special, cartea Adei se terminase, de la ... oricum nu mai stiam sa fie nimic nou. asa ca am pornit-o aiurea prin labirintul cu carti, asteptand sa ma traga cineva/ceva de maneca. mi-am luat doua carti interesante, ochite in fuga pe cate un colt de masa si ma pregateam sa ies...

si atunci... am gasit... m-a gasit... The Magical Toy Box! un set de carti de joc cu imagini cu jucarii si indicatii pentru a scrie povesti pornind de la ele! mai grozav ca T.A.T., C.A.T. (primul download din pagina, cativa biscuiti pentuur amicii psihologi) sau altele asemenea.

asa ca e posibil sa ma caute povestile cu jucarii... probabil la noapte voi dormi cu ele pe perna...hei, aici sunt!

si vreti sa stiti cum de am gasit o asemenea minune? raspunsul este evident: nu mai departe de aseara mi-am spus ca gata, am destul instrumente de ghicit si zgandarit imaginatia, nu mai cumpar nimic asemanantor.

si cum de am spus una ca asta? pentru ca aseara am primit unele indelung asteptate si dorite, comandate, platite, cerute, pierdute pe drum, deviate de pe traseul lor catre mine de vreo trei ani incoace. cartile cu arhetipuri ale lui Caroline Myss. in afara de imagini, aveti totul aici. si eu la aveam pana acum, da acum le am si colorateeee... mi le-a adus cineva care le-a cerut de la altcineva, de peste mari si tari...

sunt in poveste pana peste urechi. in varful capului se mai vede doar un steag in forma de curcubeu, fluturand incantat.

somn de noapte incantat. seminte.

2010-11-18T08:59:00.004+02:00

sursa imagine
.

pentru ca semintele sa intre bine in pamant, pamantul trebuie mai intai sa adoarma.

asa ca eu vin cu sapa si cant, facand rani in pamantul cald, rani in care pun mai apoi semintele.

pentru ca semintele sa creasca, trebuie sa doarma si ele, in pamantul trezit.

asa ca acum cant fiecarei seminte pentru ca pamantul sa o poata imbratisa si legana cu marginile calde ale ranilor sale.

iar cand, in cele din urma, adorm si eu pe pamantul fermecat, deasupra semintelor incantate, ele incep sa creasca.

ceva ma gadila in somn, ma ameteste putin, dar imi e bine si dorm in continuare.

cand ma trezesc ma gasesc pe ramurile de sus si privesc cerul de foarte aproape.

in maini si in buzunare mai am inca seminte pe care n-am apucat sa le plantez in pamant.

asa ca le inghit aproape pe toate si ma las leganata de ramuri si incantata de vant, pentru ca ele sa incolteasca in fiinta mea, iar eu sa cresc din ce in ce mai sus si mai departe, ajungand sa vad cerul din ce in ce mai de aproape.

si am pastrat o ultima samanta pe care vreau sa o plantez in cer.

scrisa la prima (re)intalnire a povestitorilor de la cursul Monicai Brandusescu. multumesc, Monica, pentru seminte! povestea iti este dedicata!

calatoria sarpelui. primele plecari si reintoarceri

2010-10-28T22:59:00.001+03:00

După ce Domnul l-a apuca de coadă şi l-a azvârlit pe pământ, să fie pildă celorlalte lighioane, şarpele şi-a scuturat solzii unul câte unul, s-a încolăcit, s-a descolăcit, şi şi-a început călătoria.
Pământul era cu mult mai interesant şi mai fascinant decât Grădina. Acolo era un singur Creator, cu legile Sale şi experimentele Lui de bine-rău, unde, indiferent cât de cinstit jucai, tot prost picai. Căci voia Domnului nu e aşa de uşor de înţeles de către o lighioană, indiferent cât de înţeleaptă sau şireată ar crede-o oamenii. Care, oricum, au fost făcuţi după el.
Solul Pământului era mai aspru, dar mirosurile mult mai bogate şi ispititoare. Ar fi putut să fie foarte bine, dar şarpele avea nevoie de un joc nou, doar al său, cu sine şi cu celelalte vieţuitoare cu care se jucase, oamenii. În special femeile. Erau mai ispititoare şi în acelaşi timp mai uşor de ispitit decât bărbaţii. Mai bucuroase să se ia după susurul uşor de laudă picurată în urechi, după unduirile de brăţară din jurul mâinilor, după atingerea înlănţuitoare şi lunecoasă a solzilor pe piele.
Doar că, după câteva generaţii, urmaşele Evei au început să-l urască pentru că nu rareori limba lui otrăvită le lua minţile, iar în inimile lor apărea invidia. Dorinţele lor îşi pierdeau prospeţimea şi deveneau fierbinţi şi tulburi. Bărbaţii, intuind primejdia, au început să-l pândească şi să-l ucidă cu suliţe şi pietre, sau chiar cu mâinile goale. Uneori, cădeau şi ei pradă şarpelui care îi înghiţea, trimiţându-i în lună.

Prima moarte de mâna omului a fost neaşteptată şi surprinzătoare. O lovitură care i-a zdrobit capul, lasându-i trupul frânghie moale în mijlocul drumului. Omului care îl ucisese i-a fost silă, iar celorlalţi frică să ia frânghia din mijlocul drumului aşa că s-a uscat încet-încet acolo, pe cărare a început să crească iarbă, iar drumul să facă un mic ocol. Iar la un moment dat a apărut şi o legendă despre drumul ocolit...

singuratatea Povestitorului

2010-10-14T09:49:00.004+03:00

ascultam povestea cu tot corpul. cu ochii intredeschisi si urechile palnie, atenta sa aud locurile unde cuvintele ar fi tras de sforile clopoteilor si clopotelor inimii mele.

clopoteii vibrau imperceptibil, semn ca povestea merge bine si nimic din parcursul ei initiatic nu se rastoarna pe drumurile mele, ca eu sa trebuiasca sa ma apuc sa fac curat si sa pun carul din nou pe drum.

spre final, ma indrept si deschid ochii, multumita de happy-end si bucuroasa ca s-a terminat.

cand, deodata, ultima fraza, cea cu ,,si-am incalecat pe-o sa/ si v-am spus povestea asa" trage brutal de franghia clopotului cel mare.

cuuuum? cand totul se terminase atat de bine si frumos, raul invins, mama si sora vitrega mancate de vipere, anima recuperata, polaritatea echilibrata si eroina maritata?

da. pentru ca nu ma identificasem cu nici unul/una din aceste personaje.

ci sufletul meu plecase pe drumul de seara si frig alaturi de Povestitorul care a incalecat si s-a sus. nu stiu unde, dar in alta parte. poate chiar in acea Alta Parte, Acasa. poate intr-un alt loc unde e nevoie de povestile sale pentru ca deasupra casei sau satului sa inceapa sa ploua. poate pur si simplu a plecat sa mai strabata o bucata de drum din propria poveste, cea mai grea de spus, pentru ca si-o spune singur pentru a-si sustine propriul univers in echilibru. si nu poate incaleca pe capsuni sa-si transfigureze realitatea.

later edit: am vrut sa pun o bucatica de film care ilustra cat de cat ce am vrut sa zic. n-am gasit-o pe youtube, era vorba de finalul de la ,,The legend of Bagger Vance". e echivalentul incalecatului pe sa din povesti. chiar daca stiti filmul, e posibil sa nu v-o amintiti. caci legendele se centreaza pe eroi, nu pe povestitori... :)

povesti cu cuvinte simple

2010-10-05T13:24:00.002+03:00

unele dintre cele mai frumoase povesti au cuvinte simple.

spuse incet, repetat, cantat, leganat.

nu e nevoie de prea multe personaje si decoruri. doar tu si drumul, firul povestii.

de cand am fost la concertul Deva Premal & Miten + Manose, mintea mea se bucura de un fond sonor alcatuit din cele mai frumoase mantre.

la inceput am vrut sa stiu ce inseamna. am cautat, am citit, am meditat. am inteles, dar asta nu mi-a adus mai multa bucurie decat am capatat cantandu-le.

sarbatorile de ieri

2010-10-03T12:11:00.003+03:00

sursa imagine

daca vreau sa gasesc un prilej de sarbatoare il pot gasi oricand.

daca vreau sa ma aliniez unui eveniment sarbatoresc, e suficient sa caut... ieri a fost ziua internationala a animalelor, a non-violentei si a mersului pe jos. toate dragi mie. probabil ca daca as fi mai cautat as fi mai gasit vre-o sarbatoare, doua, dar astea mi-au ajuns.

aseara, cand m-am intors acasa dupa o dupa-amiaza plina si fericita, dupa o lunga plimbare pe jos, in pace si bucurie, mi-am chemat in jur, dintre prietenii imaginari, pe cei care ar putea fi numiti conventional animale.

si au venit cu totii, din cele patru directii, si ne-am intalnit in Gradina din care nici unul dintre noi nu a fost alungat nici o clipa.

s-au asezat in jurul meu si ne-am salutat atingandu-ne cu dragoste mainile, labutele, boticurile, aripile sau solzii. am mangaiat urechile vulpii de deshert, inelele luminoase ale sarpelui de argint din luna si ale sarpelui departator de coaste, mustatile soarecelui rabdator, labutele catelului nou venit si coarnele vacii darnice. am privit cu respect ochii vulturului plesuv si clarvazator si mi-am ridicat privirea la timp sa il salul pe omul-fluture care se ducea sa faca o vizita omului din luna. da, se ducea in luna, acolo unde vulpea polara incalzeste visele si visurile neterminate si le ingrijeste impreuna cu iubita de pe Pamant a omului din luna.

si ne-am spus dorurile si ne-am daruit darurile si ne-am bucurat unii de altii si de lumina si caldura focului.

si am ars ceea ce era de ars, multe vorbe goale si pline, emotii rasucite si innodate pe unde nu trebuie, ganduri prafuite si idei nebune. am cantat focului si ne-am lasat incantati de el.

si ne-am despartit cu bucurie stiind ca e suficient sa ne chemam ca sa fim impreuna, sa lucram impreuna si sa ne bucuram impreuna.

recuperatorul (1)

2010-09-25T12:26:00.004+03:00

sursa imagine

Dacă l-ai fi întrebat, nu ştia să spună ce face. Anii de antrenament îi dăduseră siguranţă şi precizie. De fapt, nu făcea nici un gest şi nu spunea nici un cuvînt. Doar privea în ochii celuilalt, şi în sufletul celui privit se linişteau valurile, se aşeza nisipul şi reveneau la viaţă meduzele şi stelele de mare aruncate de flux pe ţărm.
În tinereţe fusese, ca mulţi alţi tineri de pe insula lui, pescuitor de perle. Vedea bine în apele adânci, găsea cu uşurinţă scoicile ascunse pe sub pietre şi le făsea să se deschidă şi să-l lase să le ia comoara. Ceilalţi râdeau de alegerea lui de a sta din ce în ce mai mult sub apă, până la limitele rezistenţei plămânilor şi inimii, doar pentru a nu răni scoicile. Ei se scufundau şi culegeau câte scoici puteau; apoi, pe ţărm, le despicau cu cuţitul, şi tot cu cuţitul căutau prin pliurile de carne fină preţioasa lor comoară. Dintr-o sută de scoici, poate că una avea perlă. Dupa, toate ajungeau hrană pentru peşti.
Oricum, se gândea să renunţe; concurenţa era mare, apăruseră crescătoriile de scoici perlifere, perle erau din ce în ce mai multe şi se vindeau din ce în ce mai ieftin. Marea l-a ajutat să o părăsească, după o îmbrăţişare prelungita dincolo de puteri; a vrut să coboare din ce în ce mai adânc şi să stea din ce în ce mai mult fără aer... dar l-au scos aproape mort. Era clar ca viata asta se terminase într-un fel sau altul.
A devenit apoi om de uscat, păstrând din vechea viaţă doar o punguţă atârnată de gât, cu câteva din ultimele perle pe care le culesese cu blandete... N-a vrut să le vândă. Oricum, de câte ori rămânea fără bani şi se gândea să renunţe la ele, apărea ceva de lucru sau cineva care să-l întreţină o vreme...
În ultimii ani, de când devenise fără să-şi dea seama pescuitor de suflete, i de părea că, de câte ori face o scufundare reuşită în sufletul cuiva, revenind la suprafaţă cu emoţia sau amintirea pierdută, câte una din perlele lui se mai învăluie cu un strat nou de sidef, sau îşi schimbă culoarea... iar el simţea că îi cresc puterile privindu-le luciul nou...

.
Şi stătea acum în după-amiaza fierbinte, lipit de zidul fierbinte de vis-a-vis de cafeneaua de sub smochini...

vulpea de deshert

2010-09-20T14:00:00.003+03:00

sursa imagine

am intalnit-o intr-una din camerele unui deshert colorat intr-un asfintit rosu si fluid, care nu semana nici cu Sahara nici cu Sonora. am recunoscut-o dupa urechi si dupa aerul de vesnic pui, desi am o banuiala ca se plimba pe aici si pe vremea cand Micul Print abia afla despre imblanzire.

am luat-o in brate si m-a privit lenes pe sub ochii somnorosi.
am inceput sa stam de vorba, desi tare-i mai place sa doarma...
din adancurile somnului ei, din amintirea tuturor furtunilor, rasare un peisaj proaspat si tandru care are in el si nisip, si zapada, si iarba si flori.
mergem la plimbare :)

dupa gratii

2010-09-08T23:11:00.000+03:00

da, i-am vazut si eu...

2010-08-30T13:24:00.002+03:00

pe dansatorii focului, cei de care povesteste Mikka.

sau pe copiii lor...

cei pe care i-am vazut si admirat noptile trecute la Sibiu sunt foarte tineri. nu stiu daca au avut batrani sa-i invete arta asta sau au redescoperit-o singuri, cautand din flacara in flacara...

magia lor pare inca joaca, joc... atat de natural isi poarta flacarile in jurul trupurilor subtiri si flexibile, in timp ce tortele lor descriu povesti.

in jurul lor, oamenii in cercuri stranse, cu privirile arzand.

mi-am reamintit privindu-i, din memoria miilor si milioanelor de ani de privit la foc, de puterea pe care focul o elibereaza.

si am simtit inca o data, cu imensa admiratie, cat de puternic e omul cu focul in mana, in inima, in ochi.

omul de foc

2010-08-25T00:00:00.002+03:00

cele trei calauze

2010-08-12T23:28:00.004+03:00

sursa imagine

am intalnit in povestile pe care le spune, le canta si le danseaza Mikka, pe cele trei calauze care te ajuta sa strabati drumul ingust si abrupt dintre vis, viziune si materializare: Povestitorul, Cantaretul si Dansatorul.

si am cautat sa le regasesc pe drumurile mele.

calea fiecaruia e fascinanta, si te conduce la o anume realitate de vis. aparent diferite una de alta.

calea mintii, a inimii sau a trupului. fiecare din ele, incompleta cand e singura.

cuvantul, rostit doar din minte, indiferent cat de frumos inflorit si instelat, doar lumineaza, nu incalzeste. lumina lui iti permite sa te bucuri de infinitele detalii din jur, sa vezi in departare, sa impletesti si sa despletesti harti. dar nu iti da puterea de a strabate lumea si nici speranta de a ii atinge sau intinde marginile.

cantecul, izvorat din inima, te aprinde sau te topeste, iti involbureaza emotiile si iti intinde nori peste munti. si te tine in jale, pe marginea dragostei sau a durerii, te face sa iti rasucesti drumurile si sa ti le legi de corzile sufletului.

dansul iti da forta si gratia cu care sa strabati drumurile inimii, luminate de sensurile cuvintelor... si cu toate astea, ratacirea e inca posibila, arara timp cat te lasi dus de muzica si de poveste...

sunt inca departe, iar puterea mea personala imi permite doar cate o calauza din cand in cand. dar din ce in ce mai des, in popasurile pe care mi le ofer, cu lene si generozitate, prind clipe intre somn si veghe cand mi se par ca ii zaresc pe toti trei, stransi din cand in cand in jurul ceaiului fierbinte caruia ii sunt ceasca... si ma las purtata de fiecare, visand la momentul in care ma voi iubi cu toti trei...

picaturi de miere si chihlimbar topit

2010-08-02T22:46:00.003+03:00

la inceputul saptamanii trecute a plouat cu povesti.

a fost cea mai grozava ploaie din toate timpurile alea care incep cu ,,a fost o data ca niciodata" si se sfarsesc fie cu: ,,si au trait fericiti pana..." fie cu: ,,dar asta e o alta poveste".

acum ploaia s-a domolit, si daca nu mai curge, pica.

picaturi mari, rare, de consistenta mierii si a chihlimbarului topit, inchizand soare si viata in forma lor de lacrima pregatita sa poposeasca pe primele buze sau sa infrunte veacurile.

le primesc cu respect curgerea. le simt aroma dulce-amaruie, ma bucur de trecerea luminii prin ele. si de trecerea lor pe langa mine.

povesti in flux

2010-07-30T13:02:00.002+03:00

povesti am cerut, povesti am primit.

vin una dupa alta, zboara, aluneca, se strecoara, se mai impiedica, se mai poticnesc si imi aterizeaza in brate.

unele striga colorat si stralucitor de bucurie sau durere. altele se impiedica in cuvinte si imagini, dar vibreaza si ele de dorinta de a spune.

altele se ascund in spatele unor cuvinte prea cunoscute si bombane pe dedesubt :)

toate se vor scoase la lumina. citite, ascultate, imbratisate. intelese si iubite.

primesc mai mult decat am cerut. unele vin insotite de alte povesti mai vechi pe care le tin de mana pentru ca pana acum nu au vrut sa vorbeasca. acum vor.

pentru ca cineva necunoscut le asculta. si asta e mai putin inspaimantator decat daca le-ar asculta destinatarul real.

usa mea e deschisa. si ochii mei, si urechile mele, si inima mea.

ceremonialul focului inimii

2010-07-25T21:07:00.004+03:00

sursa imagine

mi-am asezat inima in centrul meu iar eu m-am asezat in mijlocul ei. nu ma intrebati cum, n-as sti sa va spun.

am pus luna deasupra, pentru ca din lumina ei sa iau la nevoie argint viu de intetit focul.

am inconjurat-o din toate partile: dinspre atriul drept unde se aduna toate cele stranse in lunga calatorie din interiorul meu, dinspre ventriculul drept pe unde cele arse si neingropate ies la aer si lumina, dinspre ventricului stang de unde mi se revarsa malul fertil al deltei corpului, in fluxuri si refluxuri marunte, si dinspre atriul stang unde ma refugiez uneori cand imi doresc doar sa primesc si sa ma odihnesc.

am deschis larg usile pentru ca focul sa umble liber. le-am uns cu managaieri si soapte, cu promisuni de vise frumoase. m-am prelins prin ele si le-am aratat ce aveam de ars. mi-au zambit si mi-au intors mangaierile.

au inceput murmurul marunt si mirat, ca un cantec fara cuvinte, fara melodie, fara ritm. doar vibratie, sa mentina arterele curioase si pulsand.

si dupa rotirea in sensul potrivit, m-am adunat, m-am strans si apoi am explodat, aprinzand sangele si arzandu-mi ofranda.

ma ard pe mine toata in numele dragostei, si dupa ce focul s-a stins, ma ridic din cenusa fierbinte pana in luna, umpland-o.

una din ultimele masti

2010-07-22T22:41:00.000+03:00

drumul e viu

2010-07-07T00:01:00.003+03:00

cum stii daca drumul pe care povestea ti-l asterne in fata e de incredere?

e viu. adica viata tasneste prin el pe oriunde. miroase proaspat. arata proaspat spalat. te sustine cu forta, il simti vibrand sub talpi. la capatul sau se vede soarele.

drumuri in noapte

2010-06-29T18:48:00.002+03:00

nu, nu prin noapte, spre cate un capat al ei numit in mod aleator zi, ci chiar in noapte, spre centrul ei, spre inima ei, spre pantecul ei instelat.

in interior, in adanc, in mine, printre faldurile mai usoare sau mai grele ale umbrelor. luand ca talisman trei frunze de coca si trei boabe de cafea... pe care am sa le beau cu apa fierbinte, clocotita pe marginea vulcanului. sper sa gasesc locul si momentul potrivit in care sa imi beau ceaiul si cafeaua, pentru ca de la un anumit nivel in jos, umbrele nu mai au buzunare, iar pretiosul talisman s-ar pierde...

primele straturi sunt usor de dat la o parte. ca in joaca, printre multe fuste tiganesti. si tot asa sunt colorate si zdrentuite pe margini. descusute prin parti, si cu marginile atarnand. ok, dezvelirea are aici ceva sarbatoresc, de foc si satra si dansuri imprejur.

poate ca aici am sa ma opresc sa beau... si sa dansez... o vreme.

e riscul mare ca vartejul dansului sa te farmece si sa ramai vesnic invartit intre fuste... indiferent cum s-or numi ele...

cei mai multi nu trec dedesubt. e o teama profunda de intrarea in pesteri, de alunecari de teren, de calatorii fantastice in teritorii de dinaintea erei personale... liane incalcite si paianjeni uriasi... fire si fibre si laturi si lanturi. te poti strecura si printre ele, dar cu mai mare grija decat printre fuste. caci vazul te inseala. l-ai lasat in vartejul focului si aici te asteapta doar fosnete si tipete, si spasme si cutremure, si tacerea umed fierbinte sau uscata si rece de dupa. treptat ramai singur. ceilalti, dintre cei care au parasit si ei dansul au ales fiecare insula lui de nisip miscator sau banchiza, sau pestera, sau varful ascutit de stanca. exista milioane de drumuri, desi o singura calatorie...

te trezesti din cand in cand ca din vis, si realitatea re incheaga partial in jurul tau, astfel incat ceilalti sa nu stie pe unde bantui. uneori, cate ceva din lumea oisnuita atrage atentia in acelasi timp a doi calatori... si acestia se recunosc printr-un fior sau frison frati de umbre...

si aici e o capcana, cei doi pot sa aleaga sa ramana sus, agatandu-se unul de altul, parasind calatoria, ramanand impreuna, ei doi si spaimele lor...pana cand nu vor mai putea suporta si se vor intoarce separat in adancuri pentur a putea reveni la lumina, victoriosi, candva... amandoi sau numai unul...

...

va urma

saptamana magica

2010-06-21T21:20:00.002+03:00

azi, ziua Soarelui, a inceputului de vara.

pe 23/24, magia noptii de Sanziene. oare ce se mai pastrează din obiceiuri?

pe 26, din nou luna plina.

oare lasi magia sa se apropie mai mult?

cand ingerul iti arata drumul...

2010-06-20T22:56:00.003+03:00

... stii ca drumul acela nu te poate duce decat in sus.
(imagine de pe drumul care urca spre manastirea Cetatuia)

umbre, dupa ploaie

2010-06-14T08:58:00.002+03:00

umbrele s-au intors plouate acasa, ca n-au avut umbrelele la ele. faza e ca acum, plouate arata tare ciudat. picaturile de apa si noroi atarna parca in aer. cine le-a pus sa iasa pe vremea asta?

le-am intors pe dos, pe partea luminoasa si le-am pus la muiat. din baie, de unde le-am inghesuit, cu apa si detergent parfumat, se aud soapte disperate. ca de fiecare data cand s-au lasat spalate, s-au facut curcubee si toata lumea s-a uitat la ele... cum sa mai indure asa ceva?

le inteleg, si mi-e un pic mila de ele, dar ce sa le fac? ca n-am avut detergent automat si le-am pus si de data asta de-ala manual, care face clabuci... si-apoi, cat de draga mi-ar fi mie masina de spalat pentru viteza si discretia cu care-mi rezolva treburile murdare, umbrele mi le spal de mana. pana cand se vor destrama de tot...

le mai ridic din lighean si le privesc prin transparenta. prin gaurile uneia se vede luna. raman o clipa cu gura cascata, apoi scutur umbra bine. o limpezesc si o storc. am sa o intind la soare, indiferent de protestele ei...

initieri - 2.1

2010-06-13T23:36:00.003+03:00

prima etapa, aici.
.

Din momentul în care în pieptul meu fusese semănat cântecul, îmi închipuiam că va fi simplu, că totul va veni de la sine. Nici vorbă. Nici gând. Degeaba îl căutam peste tot, căci în afară totul redevenise de neînţeles, iar în interior se simţea doar vîrful de cuţit.
Dansul îmi umbla printre picioare ca o pisică mofturoasa. Mă împiedicam uneori de el, alteori doar de propriile picioare. Dansam puţin, doar cât să le descurc. Nici cuvintele nu mai erau la locul lor. Nu-mi mai găseam locul nici printre cei care stăteau la poarta din spate, care acum mă priveau cu invidie sau măcar neprietenos, nici prinre musafiri. Ea dispărea din ce în ce mai des, şi apărea de fiecare dată altfel. Nici nu apucam să mă obişnuiesc cu transformările aduse de o etapă şi apărea etapa următoare, iar ea dispărea din nou. Eu eram din ce în ce mai obosită şi ştiam că nu mă pot aştepta din nici o parte la răsfăţ. Depăşisem etapa copilăriei, nu mai aveam unde merge după îmbraţişare. Uneori strigam, alteori tăceam. Grâul fusese cules, pâinea mâncată, trandafirii ofiliţi, fântâna împrejmuită cu gard înalt.
Aveam de căutat doar în propria fântână secată. Şi nu-mi plăcea noroiul care se vedea. În iarna aceea m-au învelit zăpezile, ca pe copacii bătrâni şi adormiţi. Am dormit şi eu. Ea mai trecea din când în când să-mi simtă respirul şi pulsul. Mă învelea la loc şi mă lasa. Ştia că nu trebuie să vină după mine, iar eu ştiam că mă aşteaptă, chiar dacă nu-mi spune. Si nu numai ca ea mă aşteaptă. Ci că mă mai aşteaptă ceva...
În somn, m-au înconjurat din nou vechile umbre. Corabii ale Lunii, goale. Nu ştiam de ce. Le vorbisem, le acultasem. Iar şi iar. Le iertasem. Oare ce mai voiau? Şi ce mai voiam eu de la ele?

si eu, ca si ceilalti, in vizita la carti

2010-06-12T22:19:00.003+03:00

stateau aliniate, si inghesuite si strigand in fata noastra. noi ne plimbam printre ele si le rasfoiam. desigur ca nu pe toate, ci doar pe cele de la suprafata teancurilor.

unele nu vor fi niciodata atinse. altele sunt deja ametite de atat rasfoit, rasucit, privit, trecut dintr-o mana in alta.

m-am dus la Bookfest, dupa ce am citit cele scrise de Klara cu speranta secreta de a ma indragosti si eu. dar oare cum poti sa gasesti cea mai minunata carte printre milioane de alte carti? bine, nu erau chiar milioane de titluri...

chiar daca nu m-am indragostit, m-am lasat fascinata.

intelegand ca fiecare poveste prinsa mai puternic sau mai delicat intre paginile tiparite poate avea efectul unei bombe. doar in mana cititorului potrivit. care, desi imunizat dupa ani intregi de lectura mai poate reactiona spontan si deschis in fata unei noi experiente proaspete, comparabila cu a indragostirii.

printre atata experienta condensata cum mai poti spera ca propria carte sa aiba acest efect detonator? si totusi, si ea se vrea scrisa, chiar daca ii povestesti despre miile si milioanele de alte carti neatinse de mana omului. pentru ca ceea ce contin ele fie nu e scris pentru ei, fie nu e nimic nou... fie nu a gasit cuvintele potrivite pentru a ajunge prin ochi si urechi in minte si inima...

am ascultat din mai multe parti in acelasi timp lansarile si ecourile lor. oameni care, emotionati si inconjurati de prieteni, sau singuri si incrancenati, tineau fitilul bombelor in cuvintele pe care le spuneau si asteptau din partea lor, a posibilor cititori, un foc.

uneori, dupa ce terminau de vorbit, cate o mica flacara se mai vedea. in ochii lor. efectele asupra celorlalti au o perioada de latenta care poate dura de la cateva ore - de citire efervescenta si entuziasta - la cativa ani.

poate ca scriitorii lor nu vor afla niciodata. oare e important? daca da, Caline, azi am savurat si eu din mierea ta pentru ceai... si mi-a placut mult de tot...

mi-am cumparat si eu cateva carti. de unele dintre ele deja m-am bucurat in restul zilei, de cand am plecat de acolo (acum fac o pauza doar pentru a savura mai bine, a nu inghiti totul pe nemestecate). celelalte inca asteapta, fiecare sperand cumva sa ma transforme, sa ma imbogateasca. fiecare bombanind ca ceasca mea cu ceai pare plina din punctul lor de vedere... eu le ascult, le zambesc si le citesc. bucurandu-ma de fiecare aroma. si dezmierdandu-le cumva pe fiecare...

dupa naufragiu

2010-06-08T22:26:00.005+03:00

imagini de aici si de aici.
in poza de sus sunt ceilalti, mergand spre un fel de inainte. eu am ales mai repede o rama prin transparenta careia se zarea calul :)

initieri - recapitulare

2010-06-07T19:06:00.004+03:00

reiau, pentru propria-mi recapitulare, povestile initierilor descrise anul trecut.
unu
doi
trei
patru
cinci
sase
opt
noua

o parte din povesti au fost intai traite si apoi povestite, o alta parte imaginate si apoi (re)traite. sau poate doar reamintite, recapitulate. cine stie?
istoriile personale se traiesc intai in vis. uneori visul e constient si in realitate doare reluam, alteori visul e mut si incifrat si atunci avem de lucru la (re)descoperire si (re)semnificare.
mi se pare ca, chiar daca timp de un an am dormit - sau poate acum doar readorm la loc, in visul de-a vacanta, visul se poate relua destul de fidel de unde l-am lasat, de pe varful dealului. ce mi-a dat de gandit e ca m-am trezit nu in pat, ci pe podeaua din sufragerie.

masca (cat costa masca?)

2010-06-05T20:17:00.002+03:00

in lipsa cronica de inspiratie va las cu o poveste mai veche...
nu va temeti, episoadele sunt scurte :)

pentru intrare in atmosfera, transcriu inceputul:
,,actorul se plimba alene pe la tarabe. targul de masti era pe sfarsite, oamenii cantau si dansau plini de veselie cu ele pe fatza, masti colorate, zambitoare, fermecatoare sau grotesti."

unu
doi
trei
patru
cinci
sase
sapte
opt
noua
zece

si finalul:
,,Asta e dragostea? Asta. Dar asta e deja alta poveste..."

cum a descoperit omul spirala

2010-05-30T12:46:00.002+03:00

poza furata de aici

primele bucurii au fost simple, se tzopaia pe loc, razand cu gura pana la urechi, individual sau in grupuri mici.

apoi, unele s-au repetat, iar omul a inceput a se invarti dupa ele in cerc. plin de dorinte, asteptari si, uneori initiative, chestie care rupea cercul si producea cucuie.

tot invartindu-se in cerc, omul a descoperit trecerea timpului si s-a intristat putin.

iar corpul lui a inceput sa faca miscari curioase, parcurgand cercul inainte si inapoi, penduland intre dorinta/teama de viitor si regretul/tristetea trecutului. o parte a sa voia inainte, alta inapoi, iar pauzele erau destinate rasucirilor si indreptarilor.

la un moment dat s-a impiedicat, mai iesind cate un pic in afara, iar apoi a facut saltul, ramanand pentru clipe mai scurte sau mai lungi suspendat in prezent.

de afara/sus si din acum/aici cercul se vede un pic altfel si parca parcurgerea lui se imbogateste cu amintiri si experienta.

iar experienta buna/rea a dat un nou avant spirei urmatoare, intru neobosita curiozitate si dorinta.

tablou cu pisica

2010-05-22T20:10:00.003+03:00

tabloul l-am realizat eu azi, insotita de pisica. la final, eu eram entuziasta, iar pisica obosita.

l-am facut pentru Simona si m-am gandit la ea si motanii ei pe cand luam florile cu penseta si le lipeam pe carton :)

copilul din mine s-a bucurat azi de joaca. joaca lui a fost apreciata si recompensata cu o inima mare si frumoasa. inima are in ea un pic din creatoarea ei, Adela, care a condus azi un atelier minunat si intim la Serendipity.

nori si OZN-uri deasupra Bucurestiului

2010-05-16T21:47:00.001+03:00

despre cum se invarte imaginatia omului in jurul cozii cainelui

2010-05-15T18:33:00.004+03:00

imi plac teribil legendele pentru ca vorbesc despre o vreme in care oamenii-copii, carora nu li s-a explicat lumea in mod amanuntit, asa cum patesc cei de acum, isi inventau o istorie naturala si sociala cu sensuri jucause. (nu-mi plac ritualurile care ridica legendele la rang de metode, interpretandu-le literal, dar asta-i alta treaba.)

azi mi-a placut mult o legenda despre caini si cozile lor. transcriu un fragment:

,, - Staţi - zise capetenia lor. Sa ne lasam coadele la poalele dealului, sa ne fie mai usor la urcus.

- Asa sa facem, urlara cainii si le pusera toti una peste alta... (...)

Dar din fuga, nu puteau nimeri fiecare coada lui si s-a intamplat de s-au amestecat cozile si acuma, cica cand se intalnesc cainii, daca vreunul din ei n-a putut pune mana pe coada lui adevarata, apoi il miroase p-al de-l intalneste, sa vaza nu cumva o fi avand-o ala p-a lui?

si daca o gaseste, apoi il ia la bataie, sa-i dea coada indarat, iar de nu o gaseste, il lasa sa se duca in treaba lui."

cu capul in nori...

2010-05-10T14:17:00.003+03:00

... i-am putut intelege mai bine decat daca ma uitam doar la burta lor.
le-am privit si capetele ciufulite si multele maini cu multe degete fiecare, rasfirandu-si pletele sau tragandu-se reciproc de par...
i-am vazut luptandu-se, imbratisandu-se, dansand si dormind.
clipe de extaz pur.

unul adevarat

2010-05-03T07:12:00.003+03:00

aseara am cunoscut un personaj de poveste. unul adevarat. un print.

mi se spusese ca exista, dar mi-era greu sa cred. dar e atat de real... la prima vedere, doar albastru, nici un pic de piele verde. am evitat sa interactionez prea mult cu el, am asteptat sa se deschida firesc si cald in fatza mea. a fost bucuros sa se arate. poate o sa si spuna, data viitoare.

ma uitam mai mult la fata de imparat, care poarta (nu pe chip, ci doar in inima, si uneori in dintii sau pumnii prea stransi pentru cate o clipa) urmele batalilor cu soarta, al lungilor drumuri prin care l-a ghidat spre casa ei, printre obstacole si maracini.

draga mea, se pare ca a meritat.

falsul inlaturat si inlaturarea blocajului scriitorului

2010-04-27T11:35:00.003+03:00

sursa imagine

de azi inainte ar trebui sa devin din nou capabila sa vad povestile rotindu-mi-se pe deasupra capului... cu patru luni inainte ma inscrisesem la un concurs organizat de o editura. cu intentia, fireste, de a-l castiga... :) doar ca, din momentul inscrierii imaginatia mi-a secat... povestea pe care o trimisesem nu era una proaspata, ci un autoplagiat, o poveste inceputa cu multi ani inainte si neterminata. nu l-am castigat, si acum imi astept inspiratia inapoi. scapata de grija de a pune o poveste intr-o forma impusa, sper ca povestile sa vina din nou liber spre mine...

si pe acesta cale le anunt ca am redeschis casuta lor, m-am redeschis pentru ele...

ultima...

2010-04-26T16:08:00.003+03:00

cine-mi pazeste comorile :))

2010-04-25T22:30:00.005+03:00

pentru ca bietul Cerber se plicitisea in Valea Umbrelor si avea nevoie de un tovaras de joaca, mi-am adus aminte de micul balaur mucios de aseara care bantuia aiurea afara din poveste si i l-am adus...

ieri nu stiam ca are doua capete - m-am uitat sa vad daca am destule servetele, si e ok, am destule... probleme si cu doo randuri de flacari si cu doo randuri de muci... daca raceste si Cerber, cu cinci capete mucioase dau faliment...

se pare ca se inteleg bine impreuna si se joaca cu umbrele... umbrele MELE...

hei, v-am dat pietre (semi)pretioase sa va jucati cu ele, lasati-mi umbrele in pace! caposilor!

povesti imature

2010-04-24T19:12:00.004+03:00

in padure traia un pui de balaur, vesnic terorizat de puiul de print rautacios si prost-crescut din castelul de la marginea padurii.

era atat de terorizat, ca flacarile care abia ii dadusera pe nas au scazut si au cazut repede si ii atarnau ca niste muci galbeni.

ca sa scape de joaca rautacioasa, micul balaur se mai refugia din cand in cand in curtea razboinicului care nestiind cum sa-l impace (ca, de, nu putea sa-l sperie pe print) ii curata mucii cu sabia. apoi se jucau impeuna pana nu mai puteau, sau pana cand ii strigau la masa regina-mama pe printul cel rautacios si prost-crescut sau nevasta pe razboinic. amandoua aveau niste voci ingrozitoare de nu te puteai impotrivi, indiferent cat ai fi fost de print sau de razboinic.

din casa de alaturi, mesterul de jucarii, singurul cu un pic de minte in toata povestea asta s-a gandit sa dea o mana de ajutor si a inceput sa mestereasca pui de balaur de jucarie pe care sa ii lase in gradina castelului. printul, incantat, a inceput sa isi scrie numele pe ei, ca doar pentru el fusesera facuti. balaurul, mai linistit un pic, si-a indreptat flacarile si a plecat in alta parte sa si le creasca, iar razboinicul a lasat sabia si s-a apucat de sapat dupa oua de balaur, sa nu le piara astora specia.

povestea n-are morala.

p.s. poza n-are legatura cu realitatea, ci cu fantasmele micului balaur, care, in lipsa de forta, si-a dezvoltat imaginatia :)

casa deschisa

2010-04-19T16:35:00.004+03:00

sau cuib. cochet aranjat, cu papadii si rostopasca in jur.
cred ca de veverita, pentru ca sunt doo castane uitate inauntru.

nu mi-a ajuns si pentru frunze...

2010-04-16T22:21:00.001+03:00

primavara in Narnia

2010-04-14T00:19:00.002+03:00

iarna, felinarele reprazinta repere importante. printre copacii goi de frunze si zbatandu-si crengile in liniste si zapada, felinarele sunt acoperite cu un motz suplimentar de importanta, care le face vizibile de departe.

asa ca, sub caciulile grele putem vorbi de lumea de dupa felinar, rostind Felinar cu seriozitate si gandind ca-i mare lumea aceea... si chiar pregatindu-ne sa ne pierdem in ea. nu fara o mare placere...

dar cu frunza si iarba in jur, multa, felinarul devine nesemnificativ.

lumea e una si abundenta nu cunoaste limite. si lumina e multa si ea. curgand, lipicioasa si stralucitoare printre cea frunza si iarba. si printre cele degete, si plete, si vorbe goale :)

scrie tu...

2010-04-12T21:39:00.003+03:00

scrie tu mai departe povestea... ca eu m-am ridicat si am plecat, fara sa privesc inapoi sa vad daca iarba ramane culcata sau se ridica si ea, pregatindu-se sa ma urmeze.

poate ca am sa recunosc locul sau poate ca nu... poate ca tu nici n-ai trecut inca... poate ca nici n-ai sa treci pe aici...

dar chiar daca nu, poti scrie. pe firele de iarba, cu firele de iarba. in locul meu. pentru mine.

in doua

2010-04-10T17:08:00.002+03:00

nu, nu e razbunare, si nici sfidarea destinului.
doar ca unele carti sunt caraghios de mari pentru mesajul de pe ele...

si El spunea povesti...

2010-04-03T20:54:00.003+03:00

stia nevoia de minune din sufletele mici si largea treptat spatiul, cu cate o pilda...

si dupa fiecare poveste ne simtea asemenea copiilor, venind spre El...

caci mai mult decat clipa prezenta aducea Speranta, speranta o uda cu Dragoste pana crestea Increderea, si pe aceea o biciuia cu Lumina pana o facea Credinta...

credinta pe care o inmultea prin simpla atingere...

Cerber

2010-04-01T22:21:00.004+03:00

sursa imagine

vi-l prezint pe Cerber, noul meu tovaras de Calatorii in Lumea de Jos.

nu mi-as fi imaginat ca voi avea un asemenea animal de putere, dar l-am cerut ca un copil rasfatat ce sunt si l-am primit cadou. multumesc, Mikka!

mie nu imi ajunge doar o data

2010-03-31T00:22:00.004+03:00

am nevoie sa fie de cel putin doua ori ca sa inteleg. o data pentru imaginea de ansamblu, a doua (sau a n-a) oara pentru deliciul detaliilor.

am revazut azi filmul. cel de care vorbeam in postarea trecuta.

ca sa ma lamuresc cum e cu podeaua. cea cu romburi ametite alb-negru. si mi-am amintit ca aia era, probabil asa arata podeaua dintr-un fel de acasa. din prima casa in care am locuit, casa care acum nu mai e, inainte de varsta de trei ani, si din care imi amintesc doar acele carouri. nu erau in casa, ci cumva legate de o scara in spirala. apoi, aceeasi podea in bucatarie la A, acolo unde mi se parea ca e o casa foarte speciala si mama ei imi oferea feluri de mancare delicioase, pe care nu le-am mai gustat in nici o alta parte. si poate, in holul rotund de la parter, in spitalul B, care nici el nu mai e.

de fapt, nu sunt sigura de nici una din aceste amintiri, as putea sa o sun pe mama lui A si sa o intreb daca e adevarat ca podeaua de la bucatarie e in carouri...

am inteles ca, de fapt nici nu are importanta, ci important e sa inteleg ca extraterestrul care sunt si care desi poarta amprentele multor locuri nu a recunoscut nici unul ca fiind acasa e originar din Fantazia, din Tara Minunilor, din Neverland sau cum i-o mai zice in diverse limbi ale diverselor realitati.

si ca e important sa-mi eliberez amintirile despre Acasa.

un fragment dintr-o astfel de amintire, de cand am invatat despre fereastra Johari:

...senzatia puternica de ,,acasa" in momentul largirii zonei necunoscute. (...) ideea e ca senzatia de ,,acasa" nu e legata de un loc, un om, un spatiu sau un timp anume, ci de a trai iubirea, intelepciunea si puterea oriunde, oricand si alaturi de oricine. (...)

zona necunoscuta, zona de unde am pornit si unde ne vom intoarce, samanta primita din care ne cresc frunzele si florile si samanta pe care o lasam la finalul ciclului.

in acel loc/timp, acea stare poarta numele de ACASA.

din visul meu, sau din alt film

2010-03-24T23:07:00.004+02:00

sursa imagine

ok, pornim de la o premisa logica: toate vizuinile de iepuri albi care fac legatura cu Lumea de Jos au aceeasi forma, si e posibil sa cobori rasucindu-te la fel pana atingi podeaua, dupa ciocnirea cu celelalte obiecte care zboara printre radacini. ei bine, obiectele pot sa difere in functie de bibliotecile pe care le rod soarecii care ii ajuta pe iepurii albi.

dar si podelele sa arate la fel, cu romburile alea de tabla de sah rasucita si rotunjita de prea mult invartit in jurul propriei axe?

e visul meu, strig catre o Alice cand mare, cand mica, o Alice care pare convinsa ca e, de fapt visul ei... nu, Alice, doar filmul e al tau... si rochia rosie, da, pe aia nu o recunosc, a mea arata altfel...

dar oare ma pot ghida dupa filmul tau pentru continuarea visului meu? greu de zis, in pauzele dintre realitati.

imi amintesc: daca vrei sa-ti realizezi visul, trebuie mai intai sa te trezesti :)

frumuseti si bunatati de weekend - pe alese

2010-03-23T23:14:00.002+02:00

covorul si jucariile

2010-03-18T22:55:00.003+02:00

cand vrei sa te intorci la copilarie, in primul rand aseaza-te pe covor. apoi, intinde-ti in jurul tau jucariile preferate. da, alea de acum. nu, n-o sa vina nimeni sa te certe si sa-ti spuna sa le strangi imediat; sunt doar vocile din capul tau.

si daca totusi, vine cineva, invita-l sa se aseze langa tine. daca inca ii e greu, poate sa stea si pe o perna. in nici un caz pe scaun. intinde-i o jucarie si intreaba-l: te joci cu mine?

ofera-i o gura de ceai (sau cafea) dintr-o ceasca goala, si da-i un pupic daca o bea pe toata...

rastoarna intre voi cuburile si pune cateva intr-o ordine oarecare. intinde-i acum cubul urmator si bate incantat(a) din palme cand lumea zvacneste din nou in sus...

ce simplu pare...

in afara mini-Universurilor

2010-03-14T13:48:00.008+02:00

fiecare om care a privit lumea un pic de deasupra si-a sintetizat cate o viziune a propriului Univers, pe care a strans-o intr-un pachet de carti de joc.

am strans mai multe astfel de pachete si le-am rasfirat. principiile si regulile aceleasi, desenele diferite. si uneori sugestii pentru combinatii noi. in cadrul pachetului, bineinteles...

dar acum intre cartile rasfirate pe covor pareau sa se stabileasca altfel de atractii si afinitati. cate un rege dorea sa-si extinda regatul si face ochi dulci reginelor-zeite, reginelor-pisici sau reginelor- cristale, incruntandu-se apoi cand dadea cu coada ochiului de cavalerii de spade care isi lasasera spadele langa cupe...

turnurile in prabusire, niciodata cazute se adaposteau sub stele si sori si luni colorate asteptand sa treaca printre ele fecioare cu mainile infipte in coamele leilor si ochii stralucind de forta.

usile se inchideau si se deschideau intr-un ritm de tunet muzical care acoperea trompetele minuscule ale judecatilor pierdute.

da, toata lumea are dreptate. dar numai dreptate, adevarul e dincolo de ele...

cand cauti adevarul coborand in vizuina iepurelui primesti doar o partida de golf intr-o lume bidimensionala...

in afara, spre un nou inceput, tocmai porneste un tren in care s-au urcat fara bilete toti nebunii. pentru a-si plati calatoria, fiecare trebuie sa impinga vagoanele, pe rand, in directia dorita...

i-am lasat sa plece pe majoritatea... poza mea a ramas pe covor, printre celelalte carti, jucandu-se inca o vreme. cat sa tina minte jocurile pentru momentul in care invelisul de carton si plastic se va descompune iremediabil, silindu-ma sa rescriu jocul fara carti...

iata si niste oameni remarcabili pe care i-am intalnit in excursiile prin si printre aceste universuri : Mag Dalen, care le-a citit ca nimeni alta, si va citeste si voua de va-ncumetati sa-i cereti, morfesora, care a intrat in fiecare carte in parte, si tanara Irina, care la varsta de cinci ani aranjeaza universul cum vrea ea... :)

calendarul sarbatorilor de pe B. 612

2010-03-09T13:43:00.006+02:00

planeta pe care traia Micul Print era si ea destul de mititica.

trei vulcani, o floare care cerea atentie, cativa baobabi care trebuiau smulsi cu grija ca sa nu distruga planeta cu radacinile lor... si poate, de cand Micul Print s-a intors acasa, si o oaie mititica.

asa ca timpul era greu de masurat. poate nici nu era nimic de masurat, doar ca plecarea si reintoarcerea au adus cu ele sarbatorile imblanzirii. si dorinta de a se bucura din cand in cand de ele.

in drumul sau Micul Print a intalnit sapte planete si sapte oameni. cate unul pentru fiecare lume, fiecare in lumea lui. lume linistita, fara intrebari. doar pe Pamant, in desertul auriu si presarat cu stele, a gasit loc pentru intrebari si raspunsuri.

si apa dulce dintr-o anume fantana. care numai ea putea potoli o anume sete.

si sarpele care sa-l ajute sa se intoarca acasa. purtand cu el nu doar desenele cu oaia si botnita ei, ci si amintirea imblanzirilor. pe care le readuce prin fatza inimii in fiecare seara, cand toate stelele ii vor da sa bea.

si asa, fiecare din noi, pe propria planeta, are in inima, printre vulcani si flori cu spini, un calendar marunt, scris cu blandete, si care tresare de amintirea clipelor cand a gasit in desert fantana, care numai ea avea apa aceea...

sursa imagine

gramatica fanteziei - introducere in arta de a nascoci povesti

2010-03-03T19:48:00.003+02:00

a (re)aparut de curand la Humanitas.
savuros de citit.
cand mintea va cere bomboane, dati-i asa ceva. si admirati-o cum se linge pe circumvolutiuni.
cand copilul cere povesti, treceti la treaba.

in cautarea unei alte Luni

2010-02-28T11:55:00.004+02:00

mi-am pregatit visele, ca de fiecare Luna Plina.

le-am rostit, le-am rotunjit, le-am slefuit si mi le-am strans in pumni si in piept ca sa le ocrotesc pana ajung la Marea Corabie.

doar ca Marea Corabie nu a mai ajuns in port.

am stat pe mal, impreuna cu ceilalti, in asteptare. fiecare, strans in el insusi, frematand intre neincredere si speranta, cu privirile intre apa si cer.

pana in momentul in care Luna a disparut.

tarziu, pe cand uzi si inghetati ne pregateam sa ne intoarcem, un punct dinspre orizont s-a apropiat cu vestile.

explozii vulcanice. cutremur. muntii Lunii s-au zvarcolit si au cazut unii peste altii. praful domneste peste tot. din visele in lucru, Omul din Luna salvase cateva cioburi pe care le-a dezvelit sub ochii nostri.

ne-am apropiat incet de barca pe fundul careia, acoperite cu mantia neagra cu stele (si atunci am vazut ca si Omul din Luna era ud si inghetat) straluceau cioburile viselor. le-am adunat cu grija, fiecare pe ale sale, si pe cele ale altora pe care le-am recunoscut, si pe cele care se potriveau cu ele, si pe cele care semanau.

pe cele care au ramas, Omul din Luna le-a strans inapoi si a dat sa plece.

nu puteam sa-l las. l-am prins de mana si i-am soptit ca undeva, foarte aproape, Cineva il asteapta cu o cafea fierbinte, si ceai, si paine cu miere, si cu multa caldura. si cu o parte din visele lui, lasate pe pamant, nici el nu mai stia de cand.

m-a privit uimit si si-a intors privirea spre barca rupta de la mal. am zambit si i-am spus ca Cineva stie sa repare barca. doar sa aiba incredere, sa se lase, sa ramana.

sa se odihneasca o vreme alaturi.

ca la un moment dat ne vom intoarce cu totii sa dam o mana de ajutor.

Luna va fi reconstruita, Povestitorii lucreaza deja la asta.

foto: Senki Tufako, fotocommunity

seminte de drumuri

2010-02-21T19:55:00.003+02:00

cand visele stau si hiberneaza sub stratul de zapada, drumul e croit de puterea semintei. de forta cu care minusculii muschi vegetali se incordeaza in directia cea mai potrivita, acolo unde se afla un glob de aur. sau de sare. sau o inima plina cu dulceata vietii, excelenta inca si dupa cristalizare.

uneori rasucirea primei frunze e o mare surpriza. pentur ca apare in cu totul alt loc decat se asteptau cu totii. cei care au sapat, au pus ingrasaminte si s-au gandit la recolta.

nu. samanta stie ca secretul ascuns in ea s-ar pierde daca destinul ei ar fi sa devina doar o alta firimitura de hrana, mancata sau irosita.

sensul pe care il va transmite poate cere ca ea sa incolteasca pe marginea drumului. acolo unde scripturile spuneau ca se va opri candva la umbra insusi Cel Care va arata celalalt drum. mai frumos si mai inflorit. si asta ii da puterea.

sursa imagine

cea mai frumoasa poveste...

2010-02-16T16:31:00.002+02:00

... o gasiti aici.

pietre roz

2010-02-13T20:34:00.001+02:00

de presarat pe drum, firimituri de tandrete cristalizata... care ma vor ajuta sa ma intorc intr-un acasa de poveste romantica :)

despre cum sa pasesti in frumusete

2010-02-12T08:10:00.003+02:00

uneori iti vezi propria frumusete. niciodata toata. alteori, o vezi in jurul tau, asa, un pic mai departe. pana la ea mai e un pic, o cale, un pas. doar un pas.

doar ca pasul acesta... nu prea stii cum sa-l faci.

fie ca ti se par mai importante alte carari. ti se pare ca-s altele: adevar, dreptate, salvarea omenirii de balauri, zmei sau de ea insasi. fie ti se pare ca n-ai incaltarile potrivite pentru astfel de drum... aici ti se pare ca nu merge cu bocancii... si nici descult... iar pantofiorii de sticla sunt cam stramti.

oricum, de cate ori ai pasit pana acum in frumusete, te-ai intors.

intoarce-te inapoi, in ea!

fruntas in inima ta :)

2010-02-09T21:09:00.002+02:00

cine? romanul de dragoste al secolului XX...
si nu oricare, cel mai frumos :)
Monica Brandusescu / Fundatia ,,Noi Citim" ne invita la un concurs pana pe data de 12 februarie. adica acum, curand, in doo zile.
detalii, aici.

zahar pudra din belsug

2010-02-01T21:38:00.003+02:00

... si vata de zahar. si o gramada de prajituri cu frisca si glazuri albe. si martipan. alb pe alb, orbitor si de diferite nuante. si acadele translucide din turturi lungi. toate made in Narnia. din perioada alba.

la pascut

2010-01-30T21:33:00.003+02:00

maine imi duc inima la pascut si adapat. de cand i-am promis asta (nu ca ar fi fost mai cuminte sau altceva, pur si simplu am vrut sa-i fac o bucurie) se tot foieste curioasa in cosuletul ei de coaste. s-a plictisit si ea, saraca, de fast-food, in ultima vreme rar a mai avut ceva bun de mancare.

va povestesc cand ne intoarcem :)

later edit:

am fost si ne-am intors bine dispuse. eu, un pic rusinata; crezusem ca eu sunt cea care-si scoate inima in lesa la plimbare. iar ea, doar pentru ca a avut un pic de spatiu-timp sa se desfasoare, s-a aratat, imensa, ca luna plina. plina de de toate, de toate contrariile in aproape-armonie. si distrandu-se bine cand i-am spus cum o vedeam eu de fapt.

multumesc, Ramona!