ce-mi spun cele din jur despre mine

hai sa ne jucam un joc: eu ma fac ca vorbesc despre ce vad in jur, iar tu te faci ca ma crezi... iar o ureche a ta, cea care e mai obisnuita cu cea de-a doua atentie, asculta ce vorbesc despre mine...

apoi ma intrebi despre mine, dar ca eu sa nu ma sperii si sa te mint, te faci ca ma intrebi despre cele din jur...

iar eu iti raspund, bucuros ca pot sa iti vorbesc despre mine, si stiind ca tu ma asculti delicat si discret...

jocu lse termina in momentul in care eu recunosc ca am vorbit despre mine, iar tu accepti tot ceea ce am spus in numele lucrurilor care ne despart si ne unesc...

biserici, cetati, castele

In povesti, de multe ori printesa e inchisa in turn si asteapta ca un erou de pe teritorul stapanit de balaur, de zmeu, vrajitor sau chiar de taica-sau sa-si fixeze ca tel suprem al vietii eliberarea ei.

Am intrat si eu in aceasta bisericuta din nuiele impletite (din curtea Bisericii Evanghelice din Medias) sa vad cum e. Nu mi-a placut si am iesit repede sa lupt eu insami cu balaurul (in mod ecologic, bineinteles, cu final win-win).

la multi ani!

Chiar dacă mi-a plăcut întotdeuna să scriu, Dorin mi-a arătat drumul în lumea poveştilor. Până atunci ceea ce scriam avea fie ostentaţia unei compuneri şcolare, fie discreţia unei file de jurnal. N-aveam idee de calea de mijloc, de echilibrul stabil pe care îl poate oferi metafora.

Prima experienţă a fost ca un joc, o poveste în care scriam alternativ câte o frază. La început a fost amuzant; fiecare urmărea, pe de o parte, să asigure o anumită coerenţă acţiunii, iar pe de altă parte, să introducă elemente de noutate care să dirijeze acţiunea în direcţia dorită. N-am rezistat prea mult; când a introdus primele elemente de război m-am retras şi l-am lăsat să termine singur povestea. Dar deja traseul fusese marcat, şi am început să explorez în continuare.

Apoi, mi-a făcut cunoştinţă cu ,,Povestea fără sfârşit”, care a devenit şi pentru mine un reper important în lumea poveştilor. Curând am început să înţeleg logica Fantaziei, şi atunci mi-a arătat ,,Ţara lui OM”, ţară cu graniţe foarte fine între poveste şi ,,realitate”, spaţiu unde oamenii pot să se piardă şi să rămână. Sau să se ducă...

În următoarea etapă, poveştile au devenit daruri în care fiecare oferea celuilalt o imagine a Sinelui său, alături de o interpretare a prezenţei celuilalt în viaţa sa. Pentru mine, semn de recunoaştere şi de acceptare, chiar dacă povestea îmi sugera şi drumul pentru depăşirea limitelor de atunci.

Iar după ce am mai crecut, cu răzvrătirea unei adolescenţe întârziate, i-am aruncat lui Mark un pachet de oglinzi deformate, împreună cu protestele a 7 femei... ideale şi (i)reale. Am protestat în numele Roxanei, Monei... a celorlalte... şi în special în numele Katrinei, făcând abstracţie de faptul că personajele din mintea lui n-aveau prea mare legătură cu cele din mintea mea. Aşa că am aruncat cu personajele mele după Mark, cel plecat în lume, pentru simplul motiv că mi se părea nedrept să plece aşa, fără să dea socoteală...

Într-un târziu, când apele adolescenţei s-au retras şi am învăţat respectul faţă de celălalt, am început să învăţ cu adevărat din ceea ce citeam... dar asta e deja altă poveste...

cum se (pre)gateste o poveste

sunt cateva ingrediente de baza, pe care le gasesti privind in tine sau in jurul tau... apoi e nevoie de un pic de atentie ca sa fii pe faza cand se aduna cele necesare (altele decat cele de baza) si cand sclipeste ceva magic prin apropiere... se amesteca si se framanta, se potriveste in cadre si forme si apoi se coace in indelungata (ne)rabdare a celor care il asteapta pe eroul principal sa creasca si sa-si rezolve toate probelemele alea in care el si numai el e de vin ca sa-a bagat...

cel mai tanar cititor de povesti

Alex, in varsta de 4 luni este cel mai tanar cititor de povesti pe care il cunosc.
Cartea, tinuta aici de mana mamei, are o fila si doua coperti, fosneste, zdrangdane si piuie intr-un mod de-a dreptul incantator, e tandra la pipait si cu colturi apetisante, numai buna de ros atunci cand or sa apara dintii...
Povestile pe care le citeste Alex cu mana lui sau cu mana mamei suna de fiecare data altfel, dar la fel de interesant, suficient pentru a-i atrage atentia secunde bune...

FETIŢA CU CHIBRITURI ŞI TESTUL PRĂJITURII

Mai avea câteva chibrituri în cutie şi ştia că nu va rezista şi în cele din urmă le va aprinde. Dar se obişnuise să amâne cît mai mult momentul, în lupta zilnică cu frigul. Îşi privi mâinile: nu încă, mai putea rezista vre-un sfert de oră. Desoperise jocul acesta al amânării şi se gândea că la un moment dat va rezista până la capăt. Va vinde toate chibriturile şi nu va mai simţi nevoia dureroasă de a le aprinde pentru ea însăşi. Cu banii care i-ar fi luat pe acele ultime chibrituri, strânşi timp de o săptămână, şi-ar fi putut cumpăra o prăjitură. Visa de mult la asta ...
Soarele asfinţise de mult. Se gândi că acum avea motiv să aprindă măcar unul, nici nu vedea bine pe unde mai calcă. Mâinile i-ar fi mai rezistat puţin...

Ridică chibritul aprins în dreptul ochilor şi privi în faţă. O uşă mare, cenuşie, metalică. În dreptul ochilor ei, pe o plăcuţă aurie scria ,,Laborator de testări psihologice”. Citi literă cu literă; nu prea înţelegea ce ar putea să fie.
Uşa se deschise; un bărbat înalt şi sobru, conducea la plecare o tânără femeie care ţinea de mână o fetiţă de vre-o trei – patru ani şi zâmbea fericită şi neîncrezătoare, vorbind cu bărbatul înalt: ,,Cum, doctore, asta înseamnă că fetiţa mea o să reuşească în viaţă mai bine decât alţii?”
Bărbatul privi cu un zîmbet fugar spre fetiţa mânjită pe faţă de ciocolată, se înclină spre mama ei, salută scurt şi deschise uşa să intre. Dar ceva îl făcu să se întoarcă, poate simţise intensitatea cu care fetiţa cu chibrituri privise scena, sau poate auzise ţipătul ei uşor când flacăra chibritului îi ajunsese la degete.

,,Vrei să intri?” Era ceva în vocea omului acela care o făcu să înainteze spre el fără teamă. Omul o conduse de-a lungul unui coridor alb, şi o pofti să intre într-o cameră. Ea intră şi rămase uimită în prag; nu ştia ce să zică, nu mai văzuse aşa ceva, nu putea decât să dilate pupilele: camera era plină cu bomboane, prăjituri şi acadele, mult mai frumos decât în vitrina cofetăriei!
Bărbatul o invită să se aşeze, şi luă loc în faţa ei. Pe masă, între ei, se afla o farfurie cu o prăjiturică. El îi spuse: ,,te rog să mă aştepţi cîteva minute; dacă vrei, poţi să mănânci prăjitura, e pentru tine; dar dacă ai să rezişti fără să o mînânci până mă întorc, îţi promit că mai primeşti una”, apoi ieşi.

Fetiţa se dezmeticea cu greu. Tot ceea ce se petrecea depăşea puterea ei de înţelegere. Era aproape înspăimântător, deşi nu simţise nici o ameninţare din partea bărbatului înalt şi sobru. Ridică privirile şi cercetă prăjitura. Se miră şi ea că nu mai simţea nevoia să o mănânce. Nici nu se gândea la posibilitatea de a a mai primi încă una; până atunci nici un adult nu îi făcuse o astfel de promisiune pe care să o mai şi respecte! Totul era teribil de misterios, aşa că se gândi că poate visează. Se ridică de pe scaun şi se plimbă prin camera plină de dulciuri. De câteva ori ridică mâna să atingă una, dar se răzgândi. Era posibil ca, o dată atinse să dispară. Se aşeză la loc, ameţită şi tulburată, aşteptând întoarcerea personajului misterios.
Nici nu îşi dăduse seama cât de cald era în cameră şi cât de diferit se simţeau mâinile ei încălzite. Nu avea o denumire pentru ,,bine”, doar simţea diferit.

Uşa se deschise şi bărbatul intră cu încă o prăjiturică în mână. ,,Uite, e pentru tine, pentru că ai avut răbdare.”
Se simţea în siguranţă, aşa că se miră şi ea de primele cuvinte care i-au ieşit dintre buze: ,,Mi-e frică!”. Bărbatul înalt şi sobru o privi cu atenţie: ,,Ştiu”.
Privi în sus spre el. Ştia că ceva în viaţa ei se schimbase fundamental în viaţa ei, o dată cu acel moment de acceptare.

Nu îşi mai amintea dacă mâncase prăjiturile, dar probabil că aşa era, pentru că, în drum spre casă, când, din obişnuinţă îşi privi imaginea reflectată în vitrina cofetăriei, se văzu murdară la gură, la fel ca fetiţa cea mică a femeii fericite. O senzaţie neobişnuită o făcu să zâmbească şi să meargă mai departe strângând în buzunare chibriturile rămase.

La câţiva ani de la acea întâmplare, acum ucenică la cofetărie, cea mai mare bucurie a fetiţei e să plece spre casă cu dulciuri în buzunare, pe care să le împartă copiilor şi cerşetorilor. 

lada cu comori a piratilor

dupa navigare indelungata, revolte pe vas, lupte sangeroase in care harta a trecut din mana in mana si s-a intors la capitan, piratii descopera comoara...

OZN-ul din fatza cafenelei

senzational! un OZN vazut pe fereastra si fotografiat... parea pasnic, fara intentia de a ateriza sau a rapi pe cineva.
luminile nici macar nu se roteau...
oare ce cauta ? l-ati mai vazut ?

si in povesti, si in realitate

dupa ce te-ai gandit indelung, scormonind cu privirea si cu varful pantofului frunzele de pe jos, ghici de unde apare ajutorul...

spre cealalta lume...

ajungi trecand o punte, un munte, o padure sau un rau. urci, cobori, iti pierzi rasuflarea sau identitatea.
e suficient de greu pentru a alege cu adevarat daca da sau nu. nu?

... si merele de aur

cresc cumva in gradina ta?
ai mers pana la capatul lumii dupa ele sau tocmai te pregatesti sa o faci?

pentru Maria, dedicatie speciala

ALIAŢII, MARGINEA DRUMULUI ŞI CALEA DE MIJLOC

De când am ales calea poveştilor, am devenit mult mai atentă la semne, iar semnele au început să-mi atragă atenţia de peste tot.
Aseară târziu treceam pe lângă parc, şi am văzut un aliat. Dacă vă aduceţi aminte, aliaţii apar în basme cu chip de animale, pe care eroul principal le ajută şi care apoi îl ajută şi el...

În dreapta mea, un arici încerca să depăşească bordura micului spaţiu verde dintre trotuar şi stradă. Nu părea foarte hotărât; doar se ridica puţin şi cobora la loc, se mai foia un pic şi încerca iar. M-am oprit la doi paşi de el să-l văd mai bine. Nu părea deranjat, dar s-a oprit şi el. Dacă aş fi fost orbită de atmosfera de poveste mi-aş fi imaginat că îmi cerea ceva... dar, oricum, nu m-am putut abţine să stau un pic de vorbă cu el...
Apoi, logica a intervenit şi, oricât şi-ar fi dorit el să traverseze, am luat în locul lui hotârârea că nu e ceva potrivit cu planul lui de viaţă... şi că mai bine s-ar întoarce în parc. M-am apropiat şi l-am atins; bineînţeles că s-a aricit, ridicând un pic ţepii. Mi-am scos vesta şi l-am învelit cu ea, luându-l în braţe. A stat cuminte, ridicând doar boticul. S-au apropiat şi alţi trecători de noi şi l-au privit cu drag, ca pe un mesager important ce era al lumii de poveste. Am intrat în parc şi l-am aşezat pe iarbă, cât mai aproape de locul pe unde ieşise şi cât de cât la adăpost. A stat câteva minute nemişcat, apoi a plecat.

Am plecat şi eu, încântată de întâlnire.
La doi paşi de casă, în faţa mea lucea ceva. Pe trotuar, nemişcată, o libelulă mare. Logica a intervenit acum automat, am luat-o pe o frunză şi am aşezat-o pe o altă frunză... aceasta din urmă dintr-un tufiş din cel mai apropiat spaţiu verde.

Acasă, mă gândeam că situaţia nu a respectat regula poveştilor: să întâlneşti trei aliaţi. Oricum şi doi într-un sfert de oră a fost mai mult decât întâlneam de obicei...
Apoi m-am gândit dacă a fost bine ceea ce făcusem. Adică să hotărăsc eu că locul în care se aflau nu era bun pentru ei şi să-i mut unde credeam eu că le-ar fi mai bine. Logica de zi cu zi spunea că da.

Apoi, m-am gândit la situaţiile în care o mână invizibilă m-a luat brusc şi ilogic de pe un drum pe care eu îl alesesem mai mult sau mai puţin conştient şi m-a aşezat alături. Suficient de aproape ca să mă întorc dacă ţineam neapărat, dar suficient de departe ca să mă pot gândi dacă e chiar bine să fac asta.
Şi am mulţumit acelei mâini pentru toate experienţele pe care le-a generat (în) noul meu drum.

tot Oana, in lupta cu fortele raului...

se gandi cu toata energia pe care o mai avea la padurea ei deasa, la copacii care o protejeau si la prietenii ei iubitori. Se gandi toata noaptea la ei pana cand ii simti aproape. Simtea cum bratele i se ridicau. Simtea cum picioarele se miscau si se ridica. Isi putea misca bratele si picioarele. Cu gandul la caldura prietenilor ei dragi se ridica si tipa. Tipa cat putu ea de tare. Tipa cum nu o mai facuse vreodata. Vrajile se risipira si frica iesi din gura ei asemeni unui sarpe. Ochii ei mari priveau din ce in ce mai clar in jur si cautau o iesire. Matraguna si Capcaunul se pregateau sa o mai atace dar nu reuseau sa o prinda. Cu ochii mari si picioarele sigure se intrepta se usa castelului. Iesi afara fara. Se intoarse apoi catre castel. In fata ei aparura Capcaunul si Matraguna, urati si murdari, mirosind a frica si mucagai. Erau batrani acum fara frica ei. Erau slabi. Se spriji si mai bine pe picioare si cu un glas puternic spuse cuvintele magice: “V-am invins! Sunt puternica!!!” Peretii castelului se cutremura si bucati mari din zid cadeau pe cei doi vrajitori, strivindu-i

un fragment din una din povestile Oanei...

descopăr că îmi doresc să ador, divinizez, iubesc în roşu, să urăsc în roşu, să trăiesc şi să văd frumuseţea în ... roşu. Dar eu nu sunt roşu. Tânjesc după puterea acestei culori care m-a fascinat dintotdeauna pentru amestecul pe care îl are de forţă şi sensibilitate. Contrast dur pe piele albă, fină. Albul capată energie împrumutând puţin câte puţin din vitalitatea şi curajul roşului. Cele două sfârşesc prin a se îmbina uşor si firesc, deşi iniţial se respingeau. Faţa, ochii şi buzele se conturează, corpul devine sensibil iar mintea se trezeşte. E posibil să te redescoperi în stropi de culoare? Făptura albă este alta şi se simte alta. Imprumută pentru moment din jocul de nuanţe pentru a se căuta şi reinventa. Ca un copil răsfăţat, ea încearcă diferite roluri fără a se angaja în vreunul. Se joacă cu emoţiile profitând din plin, învăţând multe despre ea şi ceilalţi. A face distincţia dinte real si plăsmuit este imposibil. Cele două stări, realul şi imaginarul, se întrepătrund şi se înlocuiesc. Imaginarul devine real în breşa creată între conştient şi incoştient. Un nou „Eu” se formează, surprins în era diluviană a dezvoltării lui...”stadiul de dezvoltare se aseamănă cu cel al unui fluture, pornind din stadiul de râmă care îşi consumă pe zi ce trece greşelile şi scuzele, până când se desprinde de sol şi îşi deschide ochii. Văd, aud, gust şi simt plăcerea cunoaşterii din fiecare secundă şi eveniment. Te-ai uitat vreodata atent la feţele oamenilor care sunt la ora 6 dimineaţa în metrou? Ce ai văzut? Le poţi vedea şi poate înţelege dorinţele şi nevoile în acel moment de amorţeală. Ai simţit spectacolul sexualităţii umane care se joacă în fiecare staţie de tramvai sau magazin? În fiecare privire stau o mie de cuvinte care îşi spun povestea inconştientului nostru. Noi nu auzim decât umbrele acelor cuvinte, de fapt, sensul sufletului nostru. Ai atins vreodată un suflet? L-ai putut lua în mâini şi simţi cum pulsează între degetele tale obişnuite cu concretul? Te-ai privit gol în faţa alegerilor tale dictate de dependenţe?”
Culoare de pământ îmbrăcând trup de femeie-copil. Culoare de foc ce atinge corp de femeie stăpânită de teamă, de nesiguranţă. Cel care o priveşte nu ştie unde i se plimbă gândurile, poate şi ele îmbrăcate în roşu...