si pentru ca am pomenit de gara, uite-o si pe ea!

nu pare, dar e o imagine dintr-o gara!

O gara mica, unde opresc doar personale... da, trenurile alea care opresc chiar pentru tine personal... e napadita de iarba, de tufisuri, are o singura linie lucioasa si una ruginita, si de cate ori astept in ea (trenul ) imi vin in minte doua chestii:
- una e un fragmentel dintr-un cantec de ... (era sa zic de dragoste, da e doar de despartire) ... un refren celebru pe vremea cand ascultam emisiunile cenaclului Flacara cu urechea ciulita - ,,La adio" - ,,si ai plecat cu tot cu gara / nici tren nu mai exista , nu // eu m-am intors inca o data / voiam sa vin pe urma taaaaa / dar unde-i linia ferata / parc-a luat-o cineva"
- si alta e un (contra)exemplu dat de cineva care voia sa ne vorbeasca despre importanta deciziilor rapide: ,,a trecut si trenul, a cazut si gara si a crescut si zmeura pe-acolo".
Nostalgii de sfarsit de vara.

POARTA

Imaginea ii apartine lui Krzysztof Krzemien (ca si cea de pe celalalt blog, mi-a casunat acu pe porti) si e ... imprumutata... de pe fotocommunity.

Intotdeauna am fost fascinata de usi, fereste, porti... si, intr-un fel si trenurile si garile cred ca ar intra in aceeasi categorie.

E vorba de ,,in alta parte". Povestile din copilaria mea se desfasurau intotdeauna undeva, peste mari si tari... si culmea, chiar si ca sa umbli de colo-colo prin poveste poa sa-ti ia ani de zile. Bietele printese treceau prin toate chinurile pana sa-si regaseasca iubitii care dispareau inexplicabil cand erau priviti in fatza sau intrebati tocmai chestia aia pe care ele promisesera la inceput ca nu-i vor intreba... ba unele , mai curioase mai intrau si in cine stie ce camera secreta.

Doar ca, din loc in loc mai exista cate o poarta care poate asigura o scurtatura, un punct de trecere dintr-un univers in altul. De obicei inchisa. Pentru asta trebe chei, une-i magicianul?

materializari

in ultima saptamana am primit cadou o lada de comori si un glob magic, daruri inspirate de pozele afisate pe acest blog; mi s-a promis o saptamana intreaga la Brasov si un bonus de o prajitura la o alta faimoasa cofetarie din tara (detalii saptamana viitoare)... si mi-am reamintit de puterea creatoare a scrisului...

candva, incepusem sa scriu o poveste despre ceva ce imi doream foarte mult; am scris o vreme la ea, dar am abandonat-o inainte de final, inainte de implinire; peste putin timp, cand o situatie de viata se suprapunea exact peste marginile povestii mi-as fi dorit sa o fi scris pana la capat...

dovezi marunte ca suntem creatorii propriilor vieti...

Puterea fantasmei

Fantasma e o poveste pe care ne-o spunem singuri, în momente de intimitate şi al cărei ritual ne face fericiţi... o vreme.
O fantasmă e încărcată cu foarte multă energie; exemplul tipic sunt fantasmele erotice, sau cele de succes. De fiecare dată când mintea noastră o reia şi o răsuceşte, o mai investeşte cu un surplus energetic, şi obţine în final o satisfacţie intensă.

Doar că, la un moment dat, când circuitul s-a săpat prea adânc în neuronii noştri, energia începe să se piardă, şi orice reluare a fantasmei în loc să ne încarce, ne goleşte... pentru că, pe undeva, a dispărut speranţa îndeplinirii ei. Dacă vrem să revenim la nivelul energetic iniţial, singura posibilitate de a rupe cercul rămâne împlinirea ei. Cu (sau ca) un act de voinţă.
Ceea ce - în sfârşit - am făcut şi vă mărturisesc...

De vre-o patru ani îmi doream să vizitez Braşovul şi să mănânc o prăjitură la cofetăria ,,La Vatra Ardealului”. Am mai trecut prin Braşov cu treburi, dar niciodată nu am avut timp să mă plimb pur şi simplu prin oraş, să mă bucur de case, străzi, biserici, ziduri de cetate... de cofetăria cu aer medieval şi de prăjiturile care îmi rămăseseră în amintire ca un reper al rafinamentului. În iarna asta am avut un drum pe acolo, dar nu eram singură, nu aveam sufucient timp, iar cofetăria era închisă... Faptul că vis-a-vis se deschisese o gelaterie cât se poate de atrăgătoare (unde am intrat şi de unde am mai pus o poză pe acest blog) nu m-a consolat prea mult: eu voiam o prăjitură la cofetăria ,,La Vatra Ardealului”!

De fapt, nici nu era prea complicat, aveam nevoie doar de o zi liberă... pe care nu am găsit-o timp de o jumătate de an. M-am uitat pe biletul de autobuz pe care îl păstrasem de astă-iarnă, da, Pământul a trebuit să treacă de cealaltă parte a Soarelui ca eu să ajung din nou acolo- exact şase luni!

Cu câteva zile înainte, primeam toate semnele că trebuie să o fac; am descoperit blogul fursecului mecanic şi l-am studiat îndelung, cu pupilele dilatate de poftă, Monica, o prietenă aflată în concediu în Turcia îmi trimitea fotografii cu ea şi soţul ei mâncând prăjituri... iar de curând, împreună cu Masha, excelentul meu life-coach, am început un program special în acest sens, ceea ce impunea o anumită accelerare a evenimentului.

Aşa că marţi (când am mai sărbătorit şi alte învărteli în jurul propriului Soare) m-am plimbat prin Braşov... cu o imensă plăcere. M-am plimbat îndelung, am vizitat, am privit şi atins spaţiul din jurul meu, am respirat în mod conştient aerul de acolo (ceea ce nici nu era prea greu, după canicula din Bucureşti), am făcut fotografii, am vorbit la telefon cu prietenii care îmi aminteau de turele de pe stadionul Soarelui şi le-am împărtăşit şi lor din plăcerea mea... şi am prelungit cât mai mult plimbarea înainte de a merge la acea minunată cofetărie.

M-am oprit în faţa ei, şi am fotografiat-o de pe trotuarul celălalt. Arăta minunat de promiţătoare şi, slavă Domnului, era deschisă! Cu o ultimă răsucire mentală a fantasmei am vrut să prelungesc şi mai mult aşteptarea vizitând mai întâi Biserica Neagră din imediata apropiere, dar momentul venise, chiar trebuia să intru, aşa că am traversat. Am privit îndelung vitrina, apoi galantarele. Am ales, cu greu. Oscilam între mesajul de autocontrol (numai una, că şi celelalte au acelaşi gust), mesaj nu tocmai valabil în diversitatea de acolo şi ideea de a mânca una şi pentru Mădă, prietena care mi-a suportat fantasma asta (şi altele pe tema Braşovului) şi mi-a fost alături în perioada în care mâncasem prima prăjitură... am ales două prăjituri mici.

Priveam farfuria din faţa mea, pe măsuţa cu garoafe. Priveam prăjiturile, pereţii cofetăriei, pozele de pe pereţi, lumea de pe stradă, garoafele de pe măsuţă, urmăream să dilat cât mai mult conştientizarea acelor clipe... să mă bucur de împlinire. Am savurat prăjiturile, firesc şi natural, în ritmul cel mai potrivit... le-am privit şi m-am bucurat de imaginea lor pe măsură ce scădeau, la fel ca luna. Am fost conştientă de mişcarea ca de dans a linguriţei, de contactul fiecărei particule de frişcă şi de ciocolată cu papilele mele gustative şi de senzaţia de satisfacţie pe care mi-o ofereau (sau mi-o ofeream).

După ce s-au terminat (eclipsă totală de lună) m-am ridicat şi am plecat, cu o senzaţie de plenitudine fizică, emoţională şi mentală. Mă simţeam împlinită şi eliberată, mintea se putea desprinde de jocul acesta, ceea ce a şi făcut.
M-am mai plimbat vre-o oră prin oraş, dar, o dată misiunea îndeplinită, mi-am dorit să mă întorc. Şi data viitoare prin Braşov mă voi plimba cu plăcere, dar fără nerăbdare, anticipare şi dorinţe. Poate voi mai mânca o prăjitură aici sau nu... nu mai e important. Mi-am îndeplinit fantasma.

ce-mi spun cele din jur despre mine

hai sa ne jucam un joc: eu ma fac ca vorbesc despre ce vad in jur, iar tu te faci ca ma crezi... iar o ureche a ta, cea care e mai obisnuita cu cea de-a doua atentie, asculta ce vorbesc despre mine...

apoi ma intrebi despre mine, dar ca eu sa nu ma sperii si sa te mint, te faci ca ma intrebi despre cele din jur...

iar eu iti raspund, bucuros ca pot sa iti vorbesc despre mine, si stiind ca tu ma asculti delicat si discret...

jocu lse termina in momentul in care eu recunosc ca am vorbit despre mine, iar tu accepti tot ceea ce am spus in numele lucrurilor care ne despart si ne unesc...

biserici, cetati, castele

In povesti, de multe ori printesa e inchisa in turn si asteapta ca un erou de pe teritorul stapanit de balaur, de zmeu, vrajitor sau chiar de taica-sau sa-si fixeze ca tel suprem al vietii eliberarea ei.

Am intrat si eu in aceasta bisericuta din nuiele impletite (din curtea Bisericii Evanghelice din Medias) sa vad cum e. Nu mi-a placut si am iesit repede sa lupt eu insami cu balaurul (in mod ecologic, bineinteles, cu final win-win).

la multi ani!

Chiar dacă mi-a plăcut întotdeuna să scriu, Dorin mi-a arătat drumul în lumea poveştilor. Până atunci ceea ce scriam avea fie ostentaţia unei compuneri şcolare, fie discreţia unei file de jurnal. N-aveam idee de calea de mijloc, de echilibrul stabil pe care îl poate oferi metafora.

Prima experienţă a fost ca un joc, o poveste în care scriam alternativ câte o frază. La început a fost amuzant; fiecare urmărea, pe de o parte, să asigure o anumită coerenţă acţiunii, iar pe de altă parte, să introducă elemente de noutate care să dirijeze acţiunea în direcţia dorită. N-am rezistat prea mult; când a introdus primele elemente de război m-am retras şi l-am lăsat să termine singur povestea. Dar deja traseul fusese marcat, şi am început să explorez în continuare.

Apoi, mi-a făcut cunoştinţă cu ,,Povestea fără sfârşit”, care a devenit şi pentru mine un reper important în lumea poveştilor. Curând am început să înţeleg logica Fantaziei, şi atunci mi-a arătat ,,Ţara lui OM”, ţară cu graniţe foarte fine între poveste şi ,,realitate”, spaţiu unde oamenii pot să se piardă şi să rămână. Sau să se ducă...

În următoarea etapă, poveştile au devenit daruri în care fiecare oferea celuilalt o imagine a Sinelui său, alături de o interpretare a prezenţei celuilalt în viaţa sa. Pentru mine, semn de recunoaştere şi de acceptare, chiar dacă povestea îmi sugera şi drumul pentru depăşirea limitelor de atunci.

Iar după ce am mai crecut, cu răzvrătirea unei adolescenţe întârziate, i-am aruncat lui Mark un pachet de oglinzi deformate, împreună cu protestele a 7 femei... ideale şi (i)reale. Am protestat în numele Roxanei, Monei... a celorlalte... şi în special în numele Katrinei, făcând abstracţie de faptul că personajele din mintea lui n-aveau prea mare legătură cu cele din mintea mea. Aşa că am aruncat cu personajele mele după Mark, cel plecat în lume, pentru simplul motiv că mi se părea nedrept să plece aşa, fără să dea socoteală...

Într-un târziu, când apele adolescenţei s-au retras şi am învăţat respectul faţă de celălalt, am început să învăţ cu adevărat din ceea ce citeam... dar asta e deja altă poveste...

cum se (pre)gateste o poveste

sunt cateva ingrediente de baza, pe care le gasesti privind in tine sau in jurul tau... apoi e nevoie de un pic de atentie ca sa fii pe faza cand se aduna cele necesare (altele decat cele de baza) si cand sclipeste ceva magic prin apropiere... se amesteca si se framanta, se potriveste in cadre si forme si apoi se coace in indelungata (ne)rabdare a celor care il asteapta pe eroul principal sa creasca si sa-si rezolve toate probelemele alea in care el si numai el e de vin ca sa-a bagat...

cel mai tanar cititor de povesti

Alex, in varsta de 4 luni este cel mai tanar cititor de povesti pe care il cunosc.
Cartea, tinuta aici de mana mamei, are o fila si doua coperti, fosneste, zdrangdane si piuie intr-un mod de-a dreptul incantator, e tandra la pipait si cu colturi apetisante, numai buna de ros atunci cand or sa apara dintii...
Povestile pe care le citeste Alex cu mana lui sau cu mana mamei suna de fiecare data altfel, dar la fel de interesant, suficient pentru a-i atrage atentia secunde bune...

FETIŢA CU CHIBRITURI ŞI TESTUL PRĂJITURII

Mai avea câteva chibrituri în cutie şi ştia că nu va rezista şi în cele din urmă le va aprinde. Dar se obişnuise să amâne cît mai mult momentul, în lupta zilnică cu frigul. Îşi privi mâinile: nu încă, mai putea rezista vre-un sfert de oră. Desoperise jocul acesta al amânării şi se gândea că la un moment dat va rezista până la capăt. Va vinde toate chibriturile şi nu va mai simţi nevoia dureroasă de a le aprinde pentru ea însăşi. Cu banii care i-ar fi luat pe acele ultime chibrituri, strânşi timp de o săptămână, şi-ar fi putut cumpăra o prăjitură. Visa de mult la asta ...
Soarele asfinţise de mult. Se gândi că acum avea motiv să aprindă măcar unul, nici nu vedea bine pe unde mai calcă. Mâinile i-ar fi mai rezistat puţin...

Ridică chibritul aprins în dreptul ochilor şi privi în faţă. O uşă mare, cenuşie, metalică. În dreptul ochilor ei, pe o plăcuţă aurie scria ,,Laborator de testări psihologice”. Citi literă cu literă; nu prea înţelegea ce ar putea să fie.
Uşa se deschise; un bărbat înalt şi sobru, conducea la plecare o tânără femeie care ţinea de mână o fetiţă de vre-o trei – patru ani şi zâmbea fericită şi neîncrezătoare, vorbind cu bărbatul înalt: ,,Cum, doctore, asta înseamnă că fetiţa mea o să reuşească în viaţă mai bine decât alţii?”
Bărbatul privi cu un zîmbet fugar spre fetiţa mânjită pe faţă de ciocolată, se înclină spre mama ei, salută scurt şi deschise uşa să intre. Dar ceva îl făcu să se întoarcă, poate simţise intensitatea cu care fetiţa cu chibrituri privise scena, sau poate auzise ţipătul ei uşor când flacăra chibritului îi ajunsese la degete.

,,Vrei să intri?” Era ceva în vocea omului acela care o făcu să înainteze spre el fără teamă. Omul o conduse de-a lungul unui coridor alb, şi o pofti să intre într-o cameră. Ea intră şi rămase uimită în prag; nu ştia ce să zică, nu mai văzuse aşa ceva, nu putea decât să dilate pupilele: camera era plină cu bomboane, prăjituri şi acadele, mult mai frumos decât în vitrina cofetăriei!
Bărbatul o invită să se aşeze, şi luă loc în faţa ei. Pe masă, între ei, se afla o farfurie cu o prăjiturică. El îi spuse: ,,te rog să mă aştepţi cîteva minute; dacă vrei, poţi să mănânci prăjitura, e pentru tine; dar dacă ai să rezişti fără să o mînânci până mă întorc, îţi promit că mai primeşti una”, apoi ieşi.

Fetiţa se dezmeticea cu greu. Tot ceea ce se petrecea depăşea puterea ei de înţelegere. Era aproape înspăimântător, deşi nu simţise nici o ameninţare din partea bărbatului înalt şi sobru. Ridică privirile şi cercetă prăjitura. Se miră şi ea că nu mai simţea nevoia să o mănânce. Nici nu se gândea la posibilitatea de a a mai primi încă una; până atunci nici un adult nu îi făcuse o astfel de promisiune pe care să o mai şi respecte! Totul era teribil de misterios, aşa că se gândi că poate visează. Se ridică de pe scaun şi se plimbă prin camera plină de dulciuri. De câteva ori ridică mâna să atingă una, dar se răzgândi. Era posibil ca, o dată atinse să dispară. Se aşeză la loc, ameţită şi tulburată, aşteptând întoarcerea personajului misterios.
Nici nu îşi dăduse seama cât de cald era în cameră şi cât de diferit se simţeau mâinile ei încălzite. Nu avea o denumire pentru ,,bine”, doar simţea diferit.

Uşa se deschise şi bărbatul intră cu încă o prăjiturică în mână. ,,Uite, e pentru tine, pentru că ai avut răbdare.”
Se simţea în siguranţă, aşa că se miră şi ea de primele cuvinte care i-au ieşit dintre buze: ,,Mi-e frică!”. Bărbatul înalt şi sobru o privi cu atenţie: ,,Ştiu”.
Privi în sus spre el. Ştia că ceva în viaţa ei se schimbase fundamental în viaţa ei, o dată cu acel moment de acceptare.

Nu îşi mai amintea dacă mâncase prăjiturile, dar probabil că aşa era, pentru că, în drum spre casă, când, din obişnuinţă îşi privi imaginea reflectată în vitrina cofetăriei, se văzu murdară la gură, la fel ca fetiţa cea mică a femeii fericite. O senzaţie neobişnuită o făcu să zâmbească şi să meargă mai departe strângând în buzunare chibriturile rămase.

La câţiva ani de la acea întâmplare, acum ucenică la cofetărie, cea mai mare bucurie a fetiţei e să plece spre casă cu dulciuri în buzunare, pe care să le împartă copiilor şi cerşetorilor. 

lada cu comori a piratilor

dupa navigare indelungata, revolte pe vas, lupte sangeroase in care harta a trecut din mana in mana si s-a intors la capitan, piratii descopera comoara...

OZN-ul din fatza cafenelei

senzational! un OZN vazut pe fereastra si fotografiat... parea pasnic, fara intentia de a ateriza sau a rapi pe cineva.
luminile nici macar nu se roteau...
oare ce cauta ? l-ati mai vazut ?

si in povesti, si in realitate

dupa ce te-ai gandit indelung, scormonind cu privirea si cu varful pantofului frunzele de pe jos, ghici de unde apare ajutorul...

spre cealalta lume...

ajungi trecand o punte, un munte, o padure sau un rau. urci, cobori, iti pierzi rasuflarea sau identitatea.
e suficient de greu pentru a alege cu adevarat daca da sau nu. nu?

... si merele de aur

cresc cumva in gradina ta?
ai mers pana la capatul lumii dupa ele sau tocmai te pregatesti sa o faci?