marți, 1 aprilie 2014

Prin ochiul dragonului (2)

1
N-am trecut prin ochiul dragonului, ci, în seara în care am plecat, l-am ocolit uşurel, fără să îl trezesc. Poate ar fi fost mai bine să-l privesc în ochi. Nu mai conta, faptul că plecam de acolo a fost mai important. Cinci ani să fie? Cincizeci?
Dealul pare mai mic, mânăstirea a rămas obiectiv turistic iar trupul dragonului, cu solzii uscaţi şi pietrificaţi nu se mai deosebeşte cu mult de un zid obişnuit. Şi totuşi, în interiorul zidului trebuie să mai fie ceva. I-am adus drept ofrandă ceea ce mi-aş fi dorit atunci să primesc de la el: soare şi miere, sunet de vânt şi de valuri, priviri vii şi poveşti. Lumea aceea pe care mi-o imaginam.
Am găsit ochiul prin care priveam spre o altă lume. E aceeaşi lume, separată de imaginarele membrane groase ale pleoapelor. M-am aşezat pe marginea pleoapei şi am privit de data asta nu prin ochi, ci în el. Privirea mi s-a reflectat la nesfârşit ca într-un joc de oglinzi şi undeva, în centru, am văzut o lumină. Mică de tot, cât o pâlpâire de chibrit. În afară soare, zidul cald, în interior mica lumina, şi între ele zidurile reci de piatră. Ani de frig şi nemişcare, prinşi între lumina din interior şi cea din exterior. Timp mort, greu de curăţat. Cu privirea fixată pe mica lumină, am început să scot cuvintele unul câte unul şi să le înşir spre suprafaţa zidului. Mi-am vorbit şi i-am vorbit despre soare şi miere, sunet de vânt şi de valuri, priviri şi poveşti. Lumea aceea pe care mi-o imaginam. Cu palmele pe suprafaţa zidului, ca să-l încălzesc.

Şi da, a început să se încălzească. La un moment dat, o aşchie de piatră sau un solz uscat s-a desprins şi a căzut, iar dedesubt a mişcat ceva. O tresărire uşoară, ca de aripă de fluture. Ca o pleoapă vie. Am suflat cald în locul acela şi am aşteptat.