marți, 29 iulie 2008

la multi ani!

Chiar dacă mi-a plăcut întotdeuna să scriu, Dorin mi-a arătat drumul în lumea poveştilor. Până atunci ceea ce scriam avea fie ostentaţia unei compuneri şcolare, fie discreţia unei file de jurnal. N-aveam idee de calea de mijloc, de echilibrul stabil pe care îl poate oferi metafora.

Prima experienţă a fost ca un joc, o poveste în care scriam alternativ câte o frază. La început a fost amuzant; fiecare urmărea, pe de o parte, să asigure o anumită coerenţă acţiunii, iar pe de altă parte, să introducă elemente de noutate care să dirijeze acţiunea în direcţia dorită. N-am rezistat prea mult; când a introdus primele elemente de război m-am retras şi l-am lăsat să termine singur povestea. Dar deja traseul fusese marcat, şi am început să explorez în continuare.

Apoi, mi-a făcut cunoştinţă cu ,,Povestea fără sfârşit”, care a devenit şi pentru mine un reper important în lumea poveştilor. Curând am început să înţeleg logica Fantaziei, şi atunci mi-a arătat ,,Ţara lui OM”, ţară cu graniţe foarte fine între poveste şi ,,realitate”, spaţiu unde oamenii pot să se piardă şi să rămână. Sau să se ducă...

În următoarea etapă, poveştile au devenit daruri în care fiecare oferea celuilalt o imagine a Sinelui său, alături de o interpretare a prezenţei celuilalt în viaţa sa. Pentru mine, semn de recunoaştere şi de acceptare, chiar dacă povestea îmi sugera şi drumul pentru depăşirea limitelor de atunci.

Iar după ce am mai crecut, cu răzvrătirea unei adolescenţe întârziate, i-am aruncat lui Mark un pachet de oglinzi deformate, împreună cu protestele a 7 femei... ideale şi (i)reale. Am protestat în numele Roxanei, Monei... a celorlalte... şi în special în numele Katrinei, făcând abstracţie de faptul că personajele din mintea lui n-aveau prea mare legătură cu cele din mintea mea. Aşa că am aruncat cu personajele mele după Mark, cel plecat în lume, pentru simplul motiv că mi se părea nedrept să plece aşa, fără să dea socoteală...

Într-un târziu, când apele adolescenţei s-au retras şi am învăţat respectul faţă de celălalt, am început să învăţ cu adevărat din ceea ce citeam... dar asta e deja altă poveste...

joi, 24 iulie 2008

cum se (pre)gateste o poveste

sunt cateva ingrediente de baza, pe care le gasesti privind in tine sau in jurul tau... apoi e nevoie de un pic de atentie ca sa fii pe faza cand se aduna cele necesare (altele decat cele de baza) si cand sclipeste ceva magic prin apropiere... se amesteca si se framanta, se potriveste in cadre si forme si apoi se coace in indelungata (ne)rabdare a celor care il asteapta pe eroul principal sa creasca si sa-si rezolve toate probelemele alea in care el si numai el e de vin ca sa-a bagat...

cel mai tanar cititor de povesti

Alex, in varsta de 4 luni este cel mai tanar cititor de povesti pe care il cunosc.
Cartea, tinuta aici de mana mamei, are o fila si doua coperti, fosneste, zdrangdane si piuie intr-un mod de-a dreptul incantator, e tandra la pipait si cu colturi apetisante, numai buna de ros atunci cand or sa apara dintii...
Povestile pe care le citeste Alex cu mana lui sau cu mana mamei suna de fiecare data altfel, dar la fel de interesant, suficient pentru a-i atrage atentia secunde bune...

sâmbătă, 12 iulie 2008

FETIŢA CU CHIBRITURI ŞI TESTUL PRĂJITURII

Mai avea câteva chibrituri în cutie şi ştia că nu va rezista şi în cele din urmă le va aprinde. Dar se obişnuise să amâne cît mai mult momentul, în lupta zilnică cu frigul. Îşi privi mâinile: nu încă, mai putea rezista vre-un sfert de oră. Desoperise jocul acesta al amânării şi se gândea că la un moment dat va rezista până la capăt. Va vinde toate chibriturile şi nu va mai simţi nevoia dureroasă de a le aprinde pentru ea însăşi. Cu banii care i-ar fi luat pe acele ultime chibrituri, strânşi timp de o săptămână, şi-ar fi putut cumpăra o prăjitură. Visa de mult la asta ...
Soarele asfinţise de mult. Se gândi că acum avea motiv să aprindă măcar unul, nici nu vedea bine pe unde mai calcă. Mâinile i-ar fi mai rezistat puţin...

Ridică chibritul aprins în dreptul ochilor şi privi în faţă. O uşă mare, cenuşie, metalică. În dreptul ochilor ei, pe o plăcuţă aurie scria ,,Laborator de testări psihologice”. Citi literă cu literă; nu prea înţelegea ce ar putea să fie.
Uşa se deschise; un bărbat înalt şi sobru, conducea la plecare o tânără femeie care ţinea de mână o fetiţă de vre-o trei – patru ani şi zâmbea fericită şi neîncrezătoare, vorbind cu bărbatul înalt: ,,Cum, doctore, asta înseamnă că fetiţa mea o să reuşească în viaţă mai bine decât alţii?”
Bărbatul privi cu un zîmbet fugar spre fetiţa mânjită pe faţă de ciocolată, se înclină spre mama ei, salută scurt şi deschise uşa să intre. Dar ceva îl făcu să se întoarcă, poate simţise intensitatea cu care fetiţa cu chibrituri privise scena, sau poate auzise ţipătul ei uşor când flacăra chibritului îi ajunsese la degete.

,,Vrei să intri?” Era ceva în vocea omului acela care o făcu să înainteze spre el fără teamă. Omul o conduse de-a lungul unui coridor alb, şi o pofti să intre într-o cameră. Ea intră şi rămase uimită în prag; nu ştia ce să zică, nu mai văzuse aşa ceva, nu putea decât să dilate pupilele: camera era plină cu bomboane, prăjituri şi acadele, mult mai frumos decât în vitrina cofetăriei!
Bărbatul o invită să se aşeze, şi luă loc în faţa ei. Pe masă, între ei, se afla o farfurie cu o prăjiturică. El îi spuse: ,,te rog să mă aştepţi cîteva minute; dacă vrei, poţi să mănânci prăjitura, e pentru tine; dar dacă ai să rezişti fără să o mînânci până mă întorc, îţi promit că mai primeşti una”, apoi ieşi.

Fetiţa se dezmeticea cu greu. Tot ceea ce se petrecea depăşea puterea ei de înţelegere. Era aproape înspăimântător, deşi nu simţise nici o ameninţare din partea bărbatului înalt şi sobru. Ridică privirile şi cercetă prăjitura. Se miră şi ea că nu mai simţea nevoia să o mănânce. Nici nu se gândea la posibilitatea de a a mai primi încă una; până atunci nici un adult nu îi făcuse o astfel de promisiune pe care să o mai şi respecte! Totul era teribil de misterios, aşa că se gândi că poate visează. Se ridică de pe scaun şi se plimbă prin camera plină de dulciuri. De câteva ori ridică mâna să atingă una, dar se răzgândi. Era posibil ca, o dată atinse să dispară. Se aşeză la loc, ameţită şi tulburată, aşteptând întoarcerea personajului misterios.
Nici nu îşi dăduse seama cât de cald era în cameră şi cât de diferit se simţeau mâinile ei încălzite. Nu avea o denumire pentru ,,bine”, doar simţea diferit.

Uşa se deschise şi bărbatul intră cu încă o prăjiturică în mână. ,,Uite, e pentru tine, pentru că ai avut răbdare.”
Se simţea în siguranţă, aşa că se miră şi ea de primele cuvinte care i-au ieşit dintre buze: ,,Mi-e frică!”. Bărbatul înalt şi sobru o privi cu atenţie: ,,Ştiu”.
Privi în sus spre el. Ştia că ceva în viaţa ei se schimbase fundamental în viaţa ei, o dată cu acel moment de acceptare.

Nu îşi mai amintea dacă mâncase prăjiturile, dar probabil că aşa era, pentru că, în drum spre casă, când, din obişnuinţă îşi privi imaginea reflectată în vitrina cofetăriei, se văzu murdară la gură, la fel ca fetiţa cea mică a femeii fericite. O senzaţie neobişnuită o făcu să zâmbească şi să meargă mai departe strângând în buzunare chibriturile rămase.

La câţiva ani de la acea întâmplare, acum ucenică la cofetărie, cea mai mare bucurie a fetiţei e să plece spre casă cu dulciuri în buzunare, pe care să le împartă copiilor şi cerşetorilor. 

marți, 8 iulie 2008

lada cu comori a piratilor

dupa navigare indelungata, revolte pe vas, lupte sangeroase in care harta a trecut din mana in mana si s-a intors la capitan, piratii descopera comoara...

OZN-ul din fatza cafenelei

senzational! un OZN vazut pe fereastra si fotografiat... parea pasnic, fara intentia de a ateriza sau a rapi pe cineva.
luminile nici macar nu se roteau...
oare ce cauta ? l-ati mai vazut ?