sâmbătă, 28 februarie 2009

striptease a la Baba Dochia

Traditia nu e foarte precisa. 9 sau 12 cojoace. Scoase pe rand, pana la ultimul, in care a si murit inghetata.
Primele zile ale lui martie sunt atat de capricioase incat lumea ghiceste in ele. In fiecare an sunt intrebata: ,,ce baba ti-ai ales?" Din superstitie, in fiecare an imi aleg aceeasi zi, in data de 5. Nici nu mai stiu de ce (ca de-aia a ajuns superstitie, ritual fara baza constienta). Poate ca, dupa regulile numerologiei e ceva cu destinul. Poate ca e aniversarea unui eveniment pe care nici nu mi-l mai amintesc.
Anul asta vreau mai mult decat o zi. Pentru fiecare din zilele de inceput de martie - 9 sau 12, cat m-or tine puterile si tremuratul - vreau sa-mi scot cate un cojoc, sa renunt la cate un mecanism de aparare. Sau macar sa-l constientizez. In public, da mai discret, asa... :)

vineri, 27 februarie 2009

Personajele feminine din poveşti



În poveşti, femeile parcurg, la fel ca în viaţa reală paşii spre trezirea, amplificarea şi manifestarea feminităţii. Paşi elaboraţi, legaţi într-un dans magic. Personajele feminine din poveşti sunt uşor de recunoscut iar acţiunile lor uşor de anticipat. Citim despre ele, sau urmărim ecranizările lor şi ştim aproximativ cum se va desfăşura totul... cu toate acestea, continuăm să citim / privim, nu fără o anumită emoţie, pentru că ne identificăm cel puţin cu unul dintre personajele poveştii.
Spun cel puţin, pentru că în poveşti apar arhetipurile specifice, iar în viaţa reală, deşi manifestăm preponderent caracteristicile unui anumit arhetip, în diferitele roluri pe care le jucăm, putem exprima mai multe.
În poveşti întâlnim personaje feminine de toate vârstele, mai mult sau mai puţin magice.
Fetiţe: sunt prinţese care aleargă libere şi fericite prin coridoarele palatelor sau în grădinile fermecate, cu feminitatea abia înmugurind, cîntând, bucurându-se şi bucurându-i pe ceilalţi cu simpla lor prezenţă. Sunt fetiţe cuminţi, harnice şi inteligente, crescând în familii armonioase cu părinţi, fraţi şi bunici, vorbind cu plantele din grădină şi animalele din pădure. Doar că la un moment dat se petrece ceva îngrozitor şi ajung orfane sau sunt silite să părăsească palatul sau casa părintească. Apare aici de obicei o mamă vitregă şi una sau mai multe surori rivale iar viaţa lor se schimbă complet. Fac cunoştinţă cu umilinţa, munca, cenuşa din vatră, capriciile rivalelor. De cele mai multe ori, reuşesc să-şi păstreze talentele şi speranţa că până la sfârşitul poveştii vor deveni prinţese...
Adolescente: aceleaşi prinţese răpite şi întemniţate de balaur, de zmeu sau chiar de tatăl lor, orbit de farmecele soţiei vitrege; adormite în feminitatea lor până când le va găsi un prinţ rătăcitor în cautarea frumuseţii; rătăcind ele însele în căutarea iubitului zărit o clipă în spatele unei piei de porc sau unui blestem, presărându-şi cărările nu cu pietricele sau firimituri ca în rătăcirile copilăriei, ci cu lacrimi şi regrete, iar din când în când cu câte un obiect magic căpătat pe drum de la un aliat.
Curajul şi dragostea le duce la capătul pământului sau pe tărâmul celălalt, iar când ajung la capăt vraja e învinsă. Între timp, probele care apar în calea lor nu sunt cu nimic mai prejos decât cele care apar în rătăcirile şi luptele eroilor masculini... şi cu toate astea, în momentul în care îşi (re)câştigă iubitul eliberat prin eforturile lor de vrajă sunt la fel de tinere şi frumoase ca atunci când au pornit la drum... doar mai înţelepte...
Femeile mature iau în poveşti rolurile polare de mamă bună, zână bună şi mamă vitregă sau vrăjitoare. Mama bună e, de obicei o prezenţă discretă. Uneori, rolurile de mamă bună/ zână se suprapun. Alteori, zîna este sufletul mamei care veghează de pe lumea cealaltă, naşa, ursitoarea.
Mama vitregă (şi fiicele ei) sau vrăjitoarea simbolizează prin prezenţă şi acţiune competiţia, rivalitatea sexuală. Toate acţiunile lor sunt menite să inhibe, să reprime feminitatea care înmugureşte, uneori vizibilă doar într-o oglindă magică. Rivala se doreşte ucisă, sau măcar alungată.
Vrăjitoarele sunt prezentate în dualitatea lor: vârstnice, mimează tinereţea pe care şi-o întreţin prin sacrificii sau ritualuri de magie neagră; trăsăturile diabolice sunt acoperite de masca frumuseţii fatale. Fiinţele din jurul lor sunt înlănţuite prin blesteme şi oprite în dezvoltare: animalele care o slujesc au fost cândva oameni, şi poate chiar şi statuile şi pietrele din jur.
Acţiunile lor sunt de stopare a evoluţiei, de îngheţare a mişcării, de împiedicare a întâlnirii polarităţilor.
Uneori, apar lupte spectaculoase între bine şi rău. De obicei, binele învinge, dar nu numai prin forţa magiei albe, ci mai ales prin dragostea şi inocenţa fiinţelor non-magice... eroii şi eroinele care acum pot evolua firesc, se pot întâlni şi pot experimenta unirea magică, nunta de poveste, cu efect vindecător pentru tot ţinutul magic în care se petrece...


in Body Mind Spirit Magazine, numarul din martie

ca sa ma laud :)

ia utati ce am primit !
de la o zana buna care face povesti colorate din mainile ei si le imparte in cele patru zari!
sa bei numai fericire cu cesti mari, Daiana!

joi, 26 februarie 2009

care e povestea ta preferata?


si cand spun poveste ma refer la orice tip de fictiune care te-a facut sa simti / sa crezi pentru o clipa sau mai mult ca ce ai citit / auzit e real. o pveste ca cele din copilarie e centrata pe un aspect, pe manifestarea unor arhetipuri, pe rezolvarea glorioasa a unei situatii de viata. un roman e modelarea unui destin cu care, constient sa nu, te poti alinia.

nu conteaza marimea povestii sau varsta la care ai intalnit-o...
si nici cat esti de constient despre modul in care te-a influentat...

miercuri, 25 februarie 2009

fragmetarium - fragmentul final


Închise ochii … şi se trezi.

Marea era liniştită: pe cer nici un nor, în zare nici un ţărm. Îşi strânse pumnul stâng, apoi îl deschise… privi în jur – busola nicăieri.
Se simţea ca şi cum se pierduse pe el însuşi. Nu mai ştia încotro voia să meargă, ce căuta de fapt. Nu putea nici să înainteze, nici să se întoarcă. Busola dispăruse, cuvintele lipseau.

Răsfoi obosit câteva din cărţile din jur. Îl durea capul şi cuvintele i se amestecau în faţa ochilor, rândurile se suprapuneau şi se împleteau între ele. Recunoştea din când în când câte un cuvânt – i se părea fără sens; vedea câte un titlu scris cu litere mari – literele parcă se ridicau din foaia de hârtie, înspăimântătoare. Când privirile îi stăruiau mai mult asupra unor versuri avea impresia că Yina tresare, dar era o tresărire slabă şi nehotărâtă.
Yina i se părea acum străină – până atunci o simţise ca şi corpul lui; acum parcă de-o dată simţea nevoia să părăsească acest corp care nu i se mai supunea şi în care nu se mai simţea bine. Nu ştia totuşi cum va face asta. Nu era vorba de o întoarcere pe uscat; era altceva ce încă nu putea numi .
Nu îi părea rău de cei şapte ani de căutare; îi îmbogăţiseră experienţa mai mult decât cei de dinainte, de derivă pe uscat. Dar acum se poticnise; nu mai ştia să meargă înainte.
Îşi strânse pumnul stâng într-un gest reflex şi golul din el crescu şi mai mult.

Dar mai avea încă ceva de rezolvat. Nu ştia la ce i-ar folosi asta, dar simţea că trebuie sa o facă. Amintirile pe care le înlăturase până atunci, puteau ieşi acum la suprafaţă. Oricum nu mai avea nimic de pierdut – va înlătura o amintire după alta, iar atunci când va ajunge la ultimul strat (cele care formau marginea dureroasă a golului pe care îl simţea) va putea să plece. Golul de fapt nu era important, importante erau marginile lui: le simţea deja întărite, cristalizate şi totuşi fragile.
Se aşeză în mijlocul cabinei, strânse pentru orice eventualitate cărţile în jurul lui, strânse pumnul stâng aducând în spatele pleoapelor închise luminile violet-arămii ale busolei, ale insulei, ale mării şi ale amintirilor lui.
Luminile pâlpâiră câteva clipe, apoi se stinseră.
Strânse mai tare din pleoape şi le mai chemă o dată. Reveniră şi dispărură din nou, şi din nou se aprinseră şi de data asta rămaseră aşa.
Îi apăru în minte clar insula; mai strânse o dată pumnul şi era chiar acolo.
Alergă spre margine şi coborâ din piatră în piatră. Amintirile se roteau în faţa lui, încet, apoi din ce în ce mai repede, ameţitor, şi în cele din urmă, atunci când ajunse în fundul prăpastiei, vârtejul deveni lumina violet-arămie strălucitoare.

Amintirile dispăruseră şi dispăruse şi teama de ele. Golul nu îl mai durea şi nu mai simţea lipsa busolei.
Se auzea din pietrele din jur o muzică :
,,Muzica – sferă
Liniştea dinăuntrul ei se învaţă
Alunecând încet pe suprafaţă
Aşteaptă şi speră .”
Piatra pe care se aşezase începu să pulseze, caldă. Creştea. Centrul prăpastiei se ridica încet spre suprafaţă. În inima lui ceva pulsa la fel, crescând, umplându-i golul.
Lumină strălucitoare, căldură.
Stătea într-un echilibru perfect pe o suprafaţă mişcătoare.
Când pietrele ajunseră la nivelul marginilor insulei marea începu să strălucească în jur.
Yina dispăruse, dar nu mai avea nevoie de ea. Ajunsese în Nord.

fragmentarium (continuare)




O boltă de piatră se înălţa în mijlocul insulei. Probabil că aceea era poarta. O parte din el se împotrivea – nu era drumul lui acesta – o altă parte simţea că e ceva ce trebuia să facă pentru că într-un colţ al minţii lui exista curiozitate şi compasiune pentru fiinţa care îl atrăsese acolo.

Un ţărm stâncos, abrupt, pe care mergea anevoie. Soarele – la apus; lumina din ce în ce mai slabă . Ultimele raze cădeau deasupra bolţii şi deasupra fiinţei care aştepta dedesubt.
,, De ce nu treci? Drumul e liber.”
Fiinţa ridică din umeri. Făcu încet câţiva paşi, apoi se întoarse. Nu părea să fi fost împiedicată de nimic, dar arăta ca şi cum ar fi fost lovită.
Se apropie şi o luă de mână, trăgând-o după el. Reuşi să treacă împreună cu ea de cealaltă parte, dar, cum se văzu dincolo fiinţa ţipă speriată, îşi smulse mâna din mâna lui şi fugi înapoi. N-o înţelese: nu voia să treacă, sau se juca cu el O lăsă şi trecu singur. Se întoarse apoi şi o privi. Avea ochii măriţi de spaimă şi tremura. Îşi întoarse privirile şi cercetă împrejurimile. Nimic special, poate doar…
Ultima rază a soarelui atinse o piatră cu o strălucire ciudată, violet-arămie. Se îndreptă către ea să o vadă mai bine şi o atinse uşor. Era fierbinte. Se aşeză pe ea.
De cealaltă parte a porţii fiinţa ciudată începuse să plângă iar imaginea ei plângând îi readuse în minte un alt chip îngropat de mult în fundul memoriei. Scoase cu grijă amintirea din colţul ei şi o privi emoţionat.
Era imaginea unei femei frumoase, ultima pe care o văzuse înainte de a porni în lunga hoinăreală pe mare. Îi spunea plângând că îl iubeşte şi îl ruga să rămână iar el zâmbea şi îi spunea aşa cum spusese tuturor până atunci ,,mă voi întoarce” ştiind că minte şi ştiind că ea ştie asta. Nu îşi mai amintea cum o cheamă.
Se îndepărtă în grabă ocolind poarta şi sărind dintr-o piatră în alta. Când ajunse la corabie era deja întuneric. Se închise în cabină încercând să-şi adune gândurile. Nu înţelegea ce se întâmplase şi ce avea de fapt de învăţat de aici.
Deschise prima carte care îi căzu sub mână căutând cuvintele cu care ar putea să plece de acolo.
,,Mă voi întoarce”.
Nu! Asta nu! Închise cartea şi o aruncă. Ieşi din cabină şi trecu la cârmă. Era mai greu aşa – se obişnuise să-şi conducă corabia doar cu ajutorul cuvintelor, dar acum nu le găsea şi trebuia să plece de acolo imediat .
Porni cu viteza cea mai mare de care era în stare Yina în direcţia opusă ţărmului. Când fu sigur de înaintare se întoarse în cabină şi adormi.

marți, 24 februarie 2009

fragmentarium


Cele patru grămezi de cărţi erau patru coloane în jurul lui. Erau parcă mult mai mari şi mult mai multe decât ultima oară când plecase dintre ele iar cabina devenise brusc largă, atât de largă că privirea nu ajungea de la un capăt la celălalt.
Bătea vântul cu putere împrăştiind nenumărate file de diferite mărimi, culori, vechimi mirosuri, consistenţe. Se plimba printre ele şi hârtiile învolburate de vânt îl loveau din toate părţile.
Ridică una la întâmplare: era goală. O lăsă să cadă. O alta îl izbi în faţă; o privi şi pe aceasta: avea doar câteva rânduri în partea de sus iar în mijlocul paginii scria cu litere violete, mari: SFÂRŞIT.
Se strădui să citească rândurile pe jumătate şterse: i se păruseră întotdeauna importante ultimele cuvinte – ale unei cărţi, ale unei zile, ale unui om de care se despărţea, pentru că simţea că numai cele care ar fi urmat după acestea ar fi revelat întregul sens al celor spuse până atunci, că de fapt, ultimele cuvinte nu erau niciodată cu adevărat ultimele.
Ca de obicei, versuri:
,, Dacă găseşti poarta, treci prin ea fără teamă
Tot privirea ţi-e cheie
Poţi lăsa şi trupul şi sufletul la vamă.”
Se simţi întristat de soarta celui care scrisese acele cuvinte; îl simţea înfrigurat, aşteptând undeva, în faţa unei porţi, cu privirile plecate, străduindu-se să le ridice.
Şterse ,,SFÂRŞIT” şi scrise sub ultimele rânduri:
,,cel care aştepta ridică privirile zâmbind spre cel care venea să deschidă poarta. Poarta se deschise iar cei doi intrară.”
Era mulţumit de ceea ce scrisese. Îl salvase pe celălalt de la o aşteptare îndelungată şi umilitoare şi îl trecuse de partea cealaltă a porţii.
Simţi o arsură în palma stângă şi luă busola. O roti uşor în jurul paginii. Pagina crescu din ce în ce mai mult şi lumina violet – arămie căzu pe cuvintele scrise de el. Le privi întâi nedumerit şi apoi înţelese. Trebuia să treacă împreună cu celălalt dincolo de poartă.
Hârtia, cărţile şi cabina reveniră la dimensiunile lor normale iar corabia se opri. Atinsese din nou ţărmul.

duminică, 22 februarie 2009

placeri copilaresti


Unele placeri din copilarie ne insotesc multa vreme. Prajiturile, cartile cu povesti, desenele animate, unele jucarii...

Si ne bucuram un pic diferit. Mai constient, dar tot intens.

Pentru mine, una dim marile placeri copilaresti este mersul cu trenul. Motzul de pe prajitura asta este mersul cu vagonul de dormit. Si dormitul leganat, in patul de sus. Ma rog, asta cu leganatul e relativa, e mai degraba zgaltait, dar asta doar pentru ca sunt mai mare si nu mai stiu prea bine cum e cu leganatul. Sau trenul crede ca trebuie sa insiste pentru efect maxim.

In ultimele doua nopti m-am bucurat de aceasta placere. M-am lungit in pat, atata cat am incaput, m-am acoperit cu patura proaspata de forma nedefinita, si m-am lasat leganata.

Si m-am minunat cum ma las eu dusa asa sub stele si fulgi de zapada de colo-colo si inapoi...

La un moment dat m-am visat iesind prin acoperisul vagonului, lungindu-ma cu fatza la stele si fulgi si continuindu-mi drumul in noapte... spre un alt loc, spre un alt timp. Daca as fi mai fost copil, probabil as fi fost fericita sa imi continui astfel calatoria. Ca adult, la primul ,,leganat" mai puternic am preferat sa ma intorc in pat :)

joi, 19 februarie 2009

X, si gata

Rămăsese o vreme în genunchi şi după căderea cortinei, cu o expresie de beatitudine pe faţă. Ceialalţi îl lăsară şi plecară să sărbătorească - ,,lasă-l, a rămas să facă pe nebunul, vine el.”
Era fericit, fără să ştie bine de ce. Imaginile chipurilor luminoase îi umpluseră sufletul. Nu îşi mai dorea nimic, doar că, la un moment dat începu să simtă că îl dor genunchii. Se ridică şi se îndreptă zâmbind spre culise.
Dădu la o parte perdeaua roşie şi clipi de câteva ori, orbit de lumină. Lumina flăcărilor, care făcea măştile să strălucească. Ajunsese în atelier...
,,Ei, ai găsit frumuseţea?”
,,Cred că da... de fapt, mai bine zis, m-a găsit ea pe mine.”
,,Eşti pregătit să o păstrezi, să priveşti astfel de acum înainte?”
,,Şi ce câştig dacă o fac?”
,,Ce mi-ai cerut?”
,,Dragoste... şi cum...”
Un val de lumină îl orbi pentru o clipă. Iar lumina întoarse toate măştile pe dos. Strălucirea lor avea aceeaşi intensitate cu a flăcării, dar mai blândă şi mai suportabilă.
Lumina se transformă în căldură care îl învălui treptat. La început pe suprafaţa pielii, apoi pe sub piele, în carne, în sânge şi undeva, mult mai adânc.
,,Asta e dragostea?”
,,Asta.”
Dar asta e deja altă poveste.

miercuri, 18 februarie 2009

IX

Era primul spectacol de după toată povestea cu măştile. Nu mai mersese pe la meşter, în oglindă se uita din ce în ce mai rar. Viaţa începea să semene cu cea de dinainte, stăbătută uneori de uşoare tresăriri de nostalgie atunci când vedea o mască sau un chip frumos. Câte o întrebare din când în când, repede alungată.
Îi plăcea rolul, era primul său rol de nebun. La început strâmbase din nas, apoi îl acceptase. I se părea uşor şi amuzant, îi permitea să improvizeze liber dacă la un moment dat ar fi uitat vre-o replică. Era o nebunie prospătă, fără demonii de care s-ar fi putut teme că îl vor bântui după ce ieşea de pe scenă. Se distrase bine la repetiţii.
Trăgea cu ochiul de după cortină, sala se umplea încet. Da, spectatori erau destui, îi va veni uşor să-i convingă de forţa talentului său, se va umple din nou de privirile lor admirative, se va simţi din nou special şi unic. El, cel mai bun. Şi această plenitudine îi va permite să străbată încă o bucată de drum de aici înainte. Da. Ca şi până acum, din succes în succes.
O dată spectacolul început, intră în transa obişnuită. Decorurile erau vii, actorii se identificaseră cu personajele, lumea exterioară dispărea treptat, singurul contact cu realitatea rămânea ochii spectatorilor, şi ei în transă. Îi privea doar când avea nevoie de un nou val de putere. Altfel, stând cu ochii prea mult în ochii lor, transa ar fi putut deveni prea profundă, de ambele părţi. Cunoştea actori care nu mai reveniseră niciodată la realitate. Rămăseseră blocaţi în câte un rol, trăindu-l continuu şi intens.
La finalul primului act, specatorii râdeau şi îşi permise să îi privească îndelung. Feţele lor păreau vii, mobile, dar erau diferite de cele văzute până acum la alte spectacole. Aveau parcă o mişcare în plus, şi mai multă luminozitate. Măi să fie...
Actul doi începuse, rolul lui acum era destul de simplu: trebuia să se plimbe pe scenă de colo-colo, dând replici întâmplătoare celorlalţi actori. Ei trebuiau să îl ignore, aşa că putea să privească mai mult publicul. Să se încarce de putere.
Numai că... la un moment dat, un coleg îi puse o piedică. Nu era trecută în scenariu. Se pregăti să îi ofere şi el nişte replici în afara scenariului, mergeau destul de bine, dar când se ridică şi privi publicul... începu să înţeleagă ce rea nou... de pe feţele lor se desprindeau straturi – straturi, iar între ele apăreau mici tresăriri luminoase... îi privea fermecat... ce bine că rolul îi permitea atâta liberate...
Îşi dorise să vadă oamenii purtându-i măştile şi iată că îi vedea lepădându-le. Râsul îi ajutase să facă asta atât de uşor şi natural... uită de replicile pe care voia să le spună şi se aşeză în genunchi pe marginea scenei.
Cu lacrimi în ochi rosti către sală:
,,Sunteţi atât de frumoşi...”

marți, 17 februarie 2009

VIII

Actorul dădu să iasă, dar uşa nu mai era la capătul ei. Meşterul dispăruse. Nu avea altceva de făcut decât să iasă pe geam. De afară, uşa părea la locule ei. Nu simţea nevoia să se întoarcă, să verifice. Plecă agale spre hanul unde stătea.
Deci, credea acum câteva zile că va găsi o mască după care să se adăpostească, să se odihnească... şi iată-l acum, confuz şi căutător de frumuseţe... şi totuşi, în ciuda aparentelor dificultăţi şi a provocătilor aruncate de meşter ştia că merita să încerce...
Şi totuşi, ce ar fi putut vedea frumos în jur? Roti privirea prin cameră. Mobilă modestă, pereţi afumaţi... o oglindă ciobită... Se apropie de oglindă. Oare ce urma să mai vadă? De când începuse jocul acesta, niciodata nu mai era sigur că îşi va regăsi faţa în oglindă. O regăsea, schimbată, dar de fiecare dată în bine. Nu ştia dacă ceva era în plus sau în minus, dar îi era bine...
Se privi. Ceva strălucea în spate. Întoarse privirea, nimic. Apoi un chicotit. Strălucirea apăru în partea celalată, apoi dispăru din nou.
Coborâ din cameră să bea cu ceilalţi clienţi. Nu voia să se mai gândească.

duminică, 15 februarie 2009

cat costa masca? VII

Când se apropie de poarta de la casa meşterului văzu pe cineva ieşind. Omul păşea ezitant, acoperindu-şi faţa.
Intră.
Îl văzu pe meşter întors cu spatele. Lucra. Rămase puţin la distanţă, să nu-l deranjeze. Îi plăcea să îl privească. Avea mişcări, agile şi îndemânatice, uşor de observat, deşi foarte fine. În cele din urmă meşterul îşi şterse mâinile de şorţ şi se întoarse spre el.
,,Eşti cam tras la faţă. Câte măşti ai mai pierdut?”
,,Nu ştiu. Acum caut. În spatele măştilor pe care mi le-ai făcut cred că am văzut dragostea. Acum nu o găsesc în mine. Nici nu ştiu dacă era înainte. Nu ştiu de unde a apărut şi unde s-a dus.”
,,Este. Ai sărit nişte etape şi te-ai îmbătat la altele, dar este în tine.”
,,Crezi că dacă mai dau câteva măşti jos o mai găsesc?”
,,Poate că da, poate că nu... Poate e o mască, sau poate că e parte a sufletului. Tu ce zici?”
,,Ai de gând să-mi iei sufletul?”
,,Nici gând, doar să te ajut să-l dezgoleşti. Vrei?”
,,Nu ştiu. Deja nimic nu mai e ca înainte. N-aş vrea să merg mai departe. Dar nici să mă întorc.”
,,Uite, te mai las o vreme să te linişteşti, apoi te aştept să te întorci când vrei tu. În timpul ăsta, atunci când nu eşti pe scenă, uită-te la oameni... la toţi oamenii, nu numai la femei... la pomi, la flori, la toată Creaţia. Descoperă frumuseţea. Cînd ai să vezi frumuseţea peste tot, întoarce-te la mine. Am să te învăţ ce să faci mai departe. Pleacă acum.”

sâmbătă, 14 februarie 2009

cat costa masca? VI

Dimineaţa îl găsi mai tulburat şi mai liniştit în acelaşi timp. Nu dormise. Se străduise să înţeleagă ce era adevărat şi ce nu din tot ceea ce trăise în ultimele zile. Şi-a dat seama că învaţă din ce în ce mai mult despre el însuşi atunci când se disociază (parcă ăsta era cuvântul folosit de meşterul de măşti, noul lui maestru). Adică atunci când îşi scoate masca de pe chip şi şi-o priveşte. Oare câte are? Îşi imagină propriul chip decojindu-se, măştile căzând una câte una pe praful podelei, mătura ducându-le mai departe, praf în praf...

Ceea ce văzuse în măştile turnate de pe chipul său îl surprinsese de fiecare dată. După discuţia cu bătrânul maestru se aştepta să vadă furie, orgoliu, milă sau silă. Era câte puţin din toate astea. Dar sub ele era dragostea... după despărţirea de Lise credea că va vedea uşurare, satisfacţie, iar orgoliul... dar sub ele era dragostea...

Oare acestea erau cu adevărat măştile lui? Se uită în oglindă – doar oboseală, pe chipul vechi şi cunoscut. Poate că noua imagine apare doar în condiţii speciale. Poate doar în amintire. Poate doar în prezenţa altor măşti. Poate doar la flacără. Poate doar sub ceară topită. Poate că aceasta era cu adevărat masca lui cea mai puternică... şi atunci oare ce se ascundea sub ea? Nu îndrăznea să se gândească. Dar acum, că se gândise, nu mai putea să-şi ia gândul de la asta.

Se întoarse pentru câteva zile la vin şi la femei. Altele de cât Lise. Citi rolul pentru o piesă nouă. Totul era diferit. Trebuia să continue, cu orice risc.

cat costa masca? V

Îi lăsase masca şi se întorsese acasă. Luase în schimb cu el masca pe care o alesese la târg. Era bine că săptămâna asta nu avea deloc spectacole, putea să se gândească în linişte la ce trăise în atelierul meşterului de măşti.
Îşi puse masca în perete şi o privi îndelung. Oare chiar o mai dorea? Obţinuse pe moment un fel de linişte şi un nivel superior de înţelegere. Mă rog, pe moment nu se simţea destul de bine cu ceea ce tocmai aflase despre sine, trebuia să faca ceva cu asta şi încă nu ştia ce. Vinul nu l-ar fi ajutat prea mult şi nici femeile. Avea nevoie de altceva, avea din nou nevoie să înveţe. Şi înainte de a adormi luase deja hotărârea să se întoarcă în atelierul meşterului de măşti.
A doua zi, spre seară bătea în uşa acestuia, cu o sticlă de vin. De fapt, aproape că nu fu nevoie să bată, fusese văzut pe fereastră iar el se simţea bine că i se anticipa sosirea.
,,Bine ai venit. Nu sunt mulţi cei care se întorc după ce una din feţele lor îi priveşte în faţă.”
,,Una din măşti, vrei să spui.”
,,Dacă tu vrei să îi spui aşa... dar a fost mai mult decât o mască. O mască o alegi şi o foloseşti pentru a minţi, dar tu ai fost sincer. Aşa că, deşi ţi-am luat acea expresie de pe chip, şi îmi pare rău pentru durerea de moment, tu o poţi folosi de câte ori vrei. Singura deosebire e că o vei face conştient.”
,,Păi nu făceam asta şi până acum?”
,,Nu prea... devii conştient în momentul în care accepţi oglinda. Numai după ce vezi tu însuţi ce arăţi şi altora, poţi folosi cu discernământ. Altfel, masca creşte şi devine statuie. Şi nu te mai poţi desprinde.”
,,Aş vrea să învăţ mai multe despre asta. Îţi mai las o mască. Pe care vrei tu... Mai vreau o oglindă.”
,,Ce ai fi făcut astă seară dacă nu ai fi venit la mine?”
,,Păi cred că aş fi mers să o văd pe Lise. Petrec din când în când nopţile cu ea când trec pe aici.”
,,Bine, am să te rog să revezi ultima întâlnire cu Lise, cea de acum două luni...”
,,De unde ştii când a fost? Că doar nu ţi-am spus asta!”
Meşterul râse, dăsu să răspundă ceva, apoi se răzgândi. ,,Am presupus, ca doar asta spuneau afişele trupei voastre.”
Se apropie din nou de actor şi îi spuse alte cuvinte, dar în acelaşi ritm cu cele de data trecută. Camera porni să se învărtească, măştile, flăcările, măştile, flăcările, flăcările... care erau acum flăcările din vatra în faţa căreia le privise împreună cu Lise data trecută. Era un pic dezamăgit, ar fi vrut să se întoarcă în momentele fierbinţi şi pasionale pe care le petrecuseră în noaptea aceea, le-ar fi retăit cu plăcere, i-ar fi plăcut să fie oprit pentru mască într-o astfel de clipă. Dar retrăia acum momentul dimineţii, al despărţirii.
Amândoi se simţeau prost, el ştia că trebuie să plece şi ştia că ea ştie. Era mulţumit că Lise era atât de mândră încât nu i-ar fi cerut pentru nimic în lume să rămână. Poate de aceea la ea se întorcea mai des de cât la altele. Dar în somn se încleştaseră unul de altul cu un fel de disperare care i-a surprins pe amândoi. Poate de aceea se grăbise să plece după primul cântat al cocoşilor. Se îmbrăcase, se îndrepta spre uşă şi se întorsese să-i mai zâmbească o dată Lisei.
,,Mă voi întoarce.”
,,Ştiu.” Chipul Lisei avea masca de mândrie întipărită pe trăsăturile ei fine, alungite de pasiunea nopţii. Actorul îşi apropie chipul de al ei...
STOP!!!
Vârtejul flăcărilor şi măştilor în sens invers, flăcările, măştile, flăcările, măştile, măştile... valul fierbinte de ceară, pierderea cunoştinţei... şi trezirea cu masca în faţă.
Devenise conştient, dar nu dorea încă să deschidă ochii. Parcă nu se simţea pregătit să vadă. Îşi imagina chipul mincinos pe care i-l arătase iubitei atunci... dar... ceea ce surprinsese masca era cu adevărat greu de crezut....

cat costa masca? IV

,,Cum vei lucra?”
,,Am să te rog să interpretezi ceva. Apoi, la un moment dat, am să-ţi cer să te opreşti. Tu vei împietri cu expresia aceea pe faţă. Iar eu voi face o mască în clipa aceea.
Aminteşte-ţi de ultimul spectacol... de un moment deosebit de intens...”

Actorul se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe agitat prin încăpere... ultimul spectacol fusese cu adevărat special. Juca rolul ucenicului vrăjitor care, într-un moment de nebunie vrea să-l ucidă pe magicianul care nu voia să-l înveţe ceea ce îşi dorea. I-a fost greu, pentru că el şi-a iubit şi respectat cu adevărat toţi maeştii de la care învăţase. Şi chiar atunci cînd aceştia l-au dezamăgit într-un fel sau altul a preferat să îi părăsească pentru a păstra imaginea lor puternică.
Şi la spectacol, ca să nu mintă pe scenă şi-a imaginat că într-adevăr îl ucide pe maestrul său... şi s-a îngrozit de ce a putut simţi. După spectacol a fugit fără să răspundă la aplauze, fără să arunce înapoi florile pe care femeile le aruncau pe scenă...a băut toată noaptea, să uite. Singur. Chiar dacă restul trupei sărbătorea succesul într-o altă cârciumă. Şi apoi, aparent, a uitat.

,,Bine... o să reiau scena. Dar am nevoie de un pic de atmosferă...”
Meşterul se ridică, veni lângă actor, îi şopti ceva la ureche, cu o mână apăsându-i greu pe umăr.
Camera începu să se învârtă, măştile se roteau, flăcările dansau din ce în ce mai rapid... imaginea se opri o clipă pentru a evoca atmosfera de pe scenă, dar o nouă apăsare pe umăr îl purtă şi mai adânc...
Era în casa primului său Maestru, unde a învăţat prima dată să joace. Nu era un teatru propriu-zis, ci doar o mică trupă de tineri entuziaşti şi zdrenţăroşi care se strânseseră în jurul unui actor bătrân care îi învăţa să joace, îi hrănea şi îi purta prin lume. Îl iubeau şi se temeau de el. El era în mod special frustrat, pentru că i se părea că joacă din ce în ce mai bine şi se credea pregătit pentru rolul principal. Dar rolul principal era întotdeauna al bîtrânului. Probabil că da, nu era pregătit... dar a preferat să fugă de acolo după o scurtă ceartă decât să rămână şi să facă figuraţie în continuare. Acum, retrăia momentul când urma să îi arunce bătrânului în faţă toate frustrările înainte de a fugi... doar că acum nu mai simţea la fel...

Bătrânul a intrat în cameră. L-a privit plin de bunăvoinţă. Arăta şi mai bătrân şi obosit... ca şi cum l-ar fi văzut acum, după atâţia ani şi nu în momentul în care se despărţiseră.
,,Ce voiai să îmi spui, fiule?”
Se îndreptă spre el plin de dragoste şi respect...
,,Voiam să îţi spun... că mi-a fost... că o să-mi fie mereu dor de tine. Că acum deşi am propriul meu stil, mă surprind uneori spunând replicle tale preferate... şi te rog să nu iei asta drept furt...”
Bătrânul râse, teatral şi sincer în acelaşi timp.
,,Deci aşa, puştiule? A trebuit să mă omori ca să simţi şi tu respectul... fi atent că şi tu joci numai rolul principal în ultima vreme... ţi se-apropie şi ţie... he, he... mai stăm noi de vorbă şi după aia!”

STOP!!!
Actorul încremeni cu o expresie de surpriză pe faţă. Sau cel puţin aşa credea el, că fusese surpriză. Clipei îi urmă una de durere, pentru că un val fierbinte de ceară îi cursese pe faţă. Îşi pierdu cunoştinţa pentru o vreme, apoi se trezi în acelaşi scaun, cu noua mască în braţe. Nu exprima surpriză, ci altceva.

vineri, 13 februarie 2009

cat costa masca? III

Pe pereţi, umbrele flăcărilor se alergau, dând viaţă sutelor de măşti atârnate. Cât ai fi fost de curajos, chipurile care te fixau cu orbitele goale iti aduceau cativa fiori.
Actorul căută cu privirea un scaun, îl trase şi se aşeză.

Meşterul îl lăsă să privească în jur. ,,Mă duc să aduc nişte vin.”
Se lăsă pe spate în scaun şi îşi lăsă privirea pe jumătate adormită să alunece de-a lungul măştilor. Unele expresii îi erau cunoscute, altele străine. N-ar fi crezut, după mai mult de o jumătate de viaţă în teatru, că i-a mai rămas ceva de învăţat. Alese una din măştile ciudate, o desprinse de pe perete şi o privi îndelung. Nu îşi dădea seama ce voia să exprime. O privi, o privi.

,,Uite vinul. E mai vechi decât masca asta. Bea, o să-ţi placă.”
,,Ce reprezintă masca asta? Sau pe cine?”
,,Oricine. Chiar şi tu.”
,,Nu cred. Nu mă recunosc. Nu înţeleg expresia.”
,,Ai să o înţelegi. Chiar nu vă mai învaţă nimic în teatru? Dacă nu simţi emoţia doar văzând, copiaz-o în propriul tău chip, cu oglinda alături, apoi vezi ce simţi.”

,,Mda... nu cred că am nevoie de oglindă... aş putea încerca...” Îşi plimbă mâinile pe suprafaţa măştii, apropiindu-se treptat de expresia necunoscută. Treptat, gândurile i se învolburară, ca apoi să se aşeze altfel. Le dădu la o parte, neînţelegând prea multe, urmărind emoţiile care creşteau în el. Gândurile reveniră, era ceva ciudat, gândurile şi emoţiile nu se potriveau. Mâinile se opriră brusc. Masca era a unui mincinos! Gândurile şi emoţiile nu se potriveau! De aceea nu putea să înţeleagă de la început!

,,De ce te miri? Nu faci la fel pe scenă?”
,,Aproape niciodata! Eu trăiesc tot ceea ce joc!”
Ochii meşterului străluciră brusc. ,,Da? Asta deci te face special? Şi de asta nu-ţi găseşti liniştea? Aşa deci..."

cat costa masca? II

se simtea tentat. din ce in ce mai tentat.
fatza lui ar fi ramas celebra, cu fiecare expresie imortalizata in ceara sau metal.
oamenii ar fi privit mastile si si-ar fi amintit: da, aceasta bucurie era a lui, nimeni nu stia atat de bine sa o exprime.
apoi cand cineva si-ar fi pus o astfel ce masca, ceva din sufletul sau ar fi ramas acolo.

isi imagina o situatie ciudata: el, pe scena, purtand masca neutra, iar in sala, zecile de spectatori purtand expresiile lui... da, acesta ar fi fost cu adevarat un spectacol... de meta-teatru. imaginea il infiora. da, isi dorea asta.

asa ca a acceptat, a coborat treptele si a intrat, aplecandu-se putin in atelierul luminat de flacari al mesterului de masti.

joi, 12 februarie 2009

cat costa masca?



actorul se plimba alene pe la tarabe. targul de masti era pe sfarsite, oamenii cantau si dansau plini de veselie cu ele pe fatza, masti colorate, zambitoare, fermecatoare sau grotesti.

el nu avea nevoie de asa ceva. stia sa exprime intens si convingator iubirea, ura, extazul, oroarea, triumful si umilinta. putea, dintr-o privire sa convinga pe oricine de orice... frumoasele locurilor pe unde umblase puteau sa dea marturie...

putea sa-si deseneze pe chip orice emotie omeneasca si putea sa treaca, in interpretarea lor, cu iuteala fulgerului de la una la alta.

doar ca obosise. avea nevoie de liniste. ar fi vrut o masca in spatele careia sa se ascunda cate o vreme, sa se odihneasca. privirile celorlalti sa treaca pe suprafata ei, alunecand fara sa se impiedice de vre-o trasatura. eventual si el sa priveasca din spatele ei fara sa vada.


puse mana pe una care semana cel mai bine cu ce isi dorea, alunecare de metal lustruit.

,,cat costa masca?"

,,doar fatza ta"

pe fatza lui se alergara intr-o clipa surpriza, furia si amuzamentul.

,,la ce-ti trebuie?"

,,dupa modelul ei vreau sa fac alte masti. si altii vor succesul tau."

un hohot de ras facu sa vibreze metalul de pe taraba.

,,si cum ai sa o iei?"

,,putin cate putin, expresie cu expresie. vino la mine si iti vei afla linistea, iar eu voi invata mai multe despre emotii".



va urma

miercuri, 11 februarie 2009

dupa cum toata lumea zice...

asa ca esti liber sa-ti (re)scrii propria poveste. cu drepturi depline de autor. oricum stiai asta.
(chiar daca unii mai zic in jur chestii de genul: eu te-am facut om, eu te-am facut, eu te omor... ma rog, au povesti mai sinistre, e bine sa fiti doar trecatori prin povestile lor).
cu finalul cel mai fericit. si deschis. si cu variante la alegere; nu prea multe, ca dupa aceea se transforma in dificultati.. in ceea ce priveste alegerea.
si daca poti sa scrii ce vrei pe fruntea ta... pai atunci ai vrea sa fii chiar si balaurul cu sapte capete, nu doar eroul care le taie :))

luni, 9 februarie 2009

cuvinte si imagini


am experimentat de mai multe ori genul acesta de incongruenta: la un text vesel o poza serioasa, la unul serios o poza amuzanta.

reactia a fost intotdeauna la poza. nu-mi dau seama daca si eu fac la fel.

sau de ce fac asta. oare intentia mea era cea din poza? sau voiam doar sa atenuez efectul cuvintelor? e de cugetat si e de lucru...

duminică, 8 februarie 2009

luna plina





inca nu e, dar se apropie. pasi moi, de pisica, neaparat neagra.
ea nu e neagra de tot, dar nici luna nu e inca plina. vrea sa o vada de sus, de pe ramura inflorita.
i-a spus ei vecina, pisica vrajitoarei (complet neagra si autorizata) ca daca vede luna plina de foarte aprope nu se va mai teme de nimic. dimpotriva, va capata o aura de respect... aproape magic...

sâmbătă, 7 februarie 2009

Magia detaliului

E adevarat ca o imagine valoreaza cat o mie de cuvinte. Spuneau chinezii, parca.
E adevarat si ca uneori un cuvant valoreaza cat o mie de imagini (asta spunea Richard Bandler, vorbind despre nominalizari - cuvinte care pot evoca imagini diferite in mintea celui care le aude/citeste, in functie de harta sa personala). E vorba despre cuvintele ,,mari", care pentru fiecare inseamna altceva.
E adevarat ca un buchet de cuvinte, aranjat sub forma unei metafore plina de sens pentru cel caruia ii este destinata, sau a unei povestiri cu talc, valoreaza enorm... Uneori cat un salt evolutiv.
E aproape imposibil sa identifici toate sensurile posibile ale unui mesaj. Uneori chiar cel care emite mesajul are in vedere doar unul-doua...
Si pentru ca una din cele mai frumoase forme de evolutie este cea prin arta (da, Mugur, zambeste) va propun in imaginile de aici un salt fascinant...
E vorba de hiper-fotografiile lui Jean-Francois Rauzier. Intrati in GALERIE, selectati imaginea dorita, apoi click pe ,,voir l'hyperphoto".
In imagine, click pentru zoom, ctrl+click pentru revenire, click pe patratele rosii pentru detalii.
Fiecare imagine e o poveste intreaga. Cel putin...
una din preferatele mele: biblioteca ideala.

vineri, 6 februarie 2009

viata e frumoasa

am gasit aici povestea vie a unei vieti de invidiat...
citesc de cateva zile cu placere si entuziasm despre o familie - adulti de varsta mea, cu trei copii, umbland liberi prin lume... pe ici, pe colo.

marți, 3 februarie 2009

proba de azi

Daca in proba oglinzilor, viitorul era unul dintre cele mai probabile pornind din momentul actual si tinand cont de realitatea prezenta, in globul magic dorintele si temerile se amesteca puternic in vizualizarea viitorului dorit.
Tu ce vezi acum? Si ce vrei sa schimbi din ceea ce vezi?

luni, 2 februarie 2009

cum sa treci dintr-o poveste in alta

sursa imagine
In general ma descurc destul de bine cand e sa trec din realitate in poveste (pastrand totusi minimul contact cu realitatea, necesar unei vieti obisnuite de adult) si merge si revenirea din poveste in realitate, pentru ca in poveste raman suficient de constienta ca misiunea mea e aici, in aceasta realitate.
Un pic mai dificil e cand in realitate tebuie sa trec de la un nivel la altul; uneori povestile ajuta, alteori actiunea e amult mai importanta. Pana acum a mers.
Un pic dificil e si in unele povesti, cand imaginatia se opreste intr-un moment in care povestea trebuie sa curga. Fie a expirat doza de timp si spatiu magic de pe card, fie se amesteca scenarii din mai multe povesti, fie tesatura se rupe si e invadata brutal de realitate, iar aliatii ia-i de unde nu-s. Nici aripi de furnici, nici tepi de arici, nici solzi de aripa de fluture.
Urmeaza un spatiu-timp mai confuz, cu un pic de teama, ca atunci cand din Fantazia cuprinsa de intuneric ramane doar un graunte de nisip.
Revin in realitate pentru o vreme mai lunga, sa adun resurse pentru rezolvarea blocajului din poveste. Pentru ca timpul in povesti trece altfel, cand ma intorc acolo, parca nici n-as fi lipsit.
later edit: tocmai am aflat, bantuind pe alte bloguri, ca pe data de 27 a fost ,,rabbit hole day" - dupa ziua de nastere a lui Lewis Caroll...

duminică, 1 februarie 2009

trage o carte


totdeauna avem incredere in faptul ca, daca noi nu putem lua o decizie, Cineva o va lua in locul nostru.
deci, chiar si in momentele de maxim liber arbitru, puterea noastra de a alege e influentata de destin.
uneori cautam semne. ni se pare ca, undeva, intr-o carte oarecare sau intr-una anume sta scris mesajul pe care trebuie sa-l urmam pentru a face pasul cel mai potrivit spre mai departe, acel mai departe care sa ne aduca mai aproape de contactul cu noi insine.
catre indeplinirea scrisului din fruntea noastra.
am tras o carte, si in acelasi timp un creion si o guma, cu care pot sa scriu si sa sterg ce vreau pe propria mea frunte.

fragmentarium

Aripile mi s-au înfiorat uşor în momentul când l-am văzut. Am dat să mă ascund, dar M m-a prins de braţ şi m-a ţinut strâns.
_Nu te vede. Priveşte-l liniştit.
Am ridicat ochii şi l-am privit cu atenţie. Iar după ce am înţeles, cu milă. Mergea încet, şovăitor, alunecând şi împiedicându-se din când în când. Se sprijinea cu mâna dreaptă de peretele peşterii, iar cu mâna stângă îşi ştergea de pe faţă picăturile de apă care-i cădeau de sus.
_Intră în mintea lui. Încet, să nu-ţi simtă prezenţa. Am să-ţi spun când ajungi acolo ce ai de făcut.
Ezitam, şi văzându-mi ezitarea m-a privit cu forţă. Am închis pleoapele şi când le-am redeschis mi-am dat seama că priveam cu alţi ochi. Mi-am simţit corpul tremurând, cu spaima pulsând în el puternică şi mi –am dat seama că nu era corpul meu!
O spaimă nouă s-a adăugat la cea găsită, dar nu a atins-o. Tremurau parcă alături refuzând atingerea şi eu le-am ţinut în continuare de-o parte, înţelegând că dacă le-aş fi contopit într-o spaimă unică aş fi rămas acolo, în mintea celuilalt, incapabil să mă întorc.
Încet, spaima ,,mea” s-a liniştit şi am putut privi mai uşor în celălalt. Era ca o ceaţă cu contururi vagi şi palpitânde, hrănindu-se din toate imaginile întâlnite. Treptat am început să văd şi imaginile s-au limpezit înaintea ochilor minţii mele: un drum în noapte printre ierburi înalte, apoi printre pietre ude.
Apoi, picăturile căzând de sus, zborul sonor al unui liliac, atingerea lui rapidă.
Imaginile îmi erau vag cunoscute, şi pe măsură ce le observam, acceptându-le simţeam că mersul îi devine mai sigur, că se sprijină mai rar şi că întinde mâna cu încredere…
_ Ei ai înţeles ?

Am clipit de câteva ori, nedumerit de lumina brusc apărută şi de faptul că acum clipeam din proprii mei ochi. Am privit în jur, dar celălalt dispăruse. Îmi recăpătam treptat conştiinţa propriului corp şi m-am convins deplin de întoarcere în momentul în care mi-am simţit din nou aripile.
_Cine era? Am clipit din nou, şi din nou erau ochii celuilalt, şi apoi din nou ochii mei; vedeam în acelaşi timp peştera prin care îmi căutasem câteva clipe drumul într-un corp străin şi chipul Maestrului aplecat deasupra mea, privindu-mă atent, fără să clipească.
_Era doar o altă imagine a ta.
_Ne întoarcem afară, te rog ?
_Suntem afară. Peştera era doar în imaginaţia ta. Ai o minte plină de tot felul de ascunzişuri, care mai de care mai întunecoase şi mai murdare. Trebuie să facem curat.