luni, 29 iunie 2009

scrie repede!

am avut in ultimul an la facultate un profesor (genial) la care examenele durau o jumatate de ora. cu subiecte care nu presupuneau toceala ci interpretare personala a materiei... pe care oricum trebuia sa o fi asimilat organic pentru a putea raspunde...
dupa unul din aceste examene s-a concretizat proiectul meu cu povestile, din care face parte si acest blog.
am descoperit atunci ca in momentul in care vrei sa spui foarte mult in foarte putin timp (ca in pragul unei despartiri sau pe patul de moarte) ideiele esentiale isi croiesc drum spre exterior cu o urgenta aproape fiziologica, iar manifestarea lor apare fie asemenea unei explozii vulcanice, daca ies toate o data, fie asemenea unor pietre pretioase daca enorma presiune a dus la cristalizarea lor...
dupa ce le-ai scos si ai iesit tu insuti din transa, itit dai seama ca ceea ce tocmai ai spus/scris e mult mai real decat daca ai fi stat sa slefuiesti fiecare cuvant...
si multumesti Celui ce a scris cu mana ta...

stergerea istoriei personale

pentru ca in ultimele zile am dat aiurea cu cuvintele-n realitatea virtuala, in dimineata asta sunt cuminte si scriu din carti... ceea ce daca as spune cu cuvintele mele ar suna aiurea...
din ,,Calatorie la Ixtlan", a lui Carlos Castaneda, un Carlos socat de ceea ce ii spunea Juan Matus, mentorul sau...
,,e perfect sa-ti stergi intreaga istorie personala, pentru ca asta te va elibera de gandurile impovaratoare ale celorlalti"
,,o data ce oamenii te cunosc, devii ceva de la sine inteles, iar din acel moment nu vei mai fi in stare sa intrerupi densitatea gandurilor lor."
,,cand nu ai istorie personala, nimic din ceea ce faci nu poate fi luat drept minciuna."
nu, nu doresc sa-mi sterg intreaga istorie personala.
dar mi-as dori sa pot sterge o parte din etichetele care mi-au fost puse si care ma impiedica sa fiu complet sincera.
si mi-as dori sa fiu vazuta fara ele, fara sa ma simt vulnerabila.
fiecare adevar (punct de vedere) al nostru inseamna pentru fiecare altceva.
si fiecare e puternic atasat de adevarul sau. care e lipit de mine, fara sa fie adevarul meu...
si, te rog, n-o lua personal...

duminică, 28 iunie 2009

...

m-am jucat cu cuvintele, le-am rupt si le-am risipit.
m-am crezut stapana lor si le-am simtit biciuirea in propria minte.
pe cele care mi-au ramas dupa chicoteli de zi si urlete in noapte, le-am strans marunt intr-o rugaciune.

Doamne, ajuta-mi ca pe drumul catre Tine, sa ma regasesc pe mine insami. si bucuria reintalnirii sa nu ma faca sa-mi intorc privirea de la fata Ta, la capatul drumului meu.
da-mi puterea de a-mi construi drumul cu mainile, cu mintea si cu sufletul meu.
iar fericirea de a dobandi credinta sa imi aduca puterea de a o arata si altora...
Iti multumesc ca existi si ca mi-a fost dat sa Te pot cunoaste.

sâmbătă, 27 iunie 2009

mda...

sursa poza
am patit-o si eu...
nu inteleg mai nimic din ceea ce scrie.
dar nici n-o mai pot inchide.
am ascuns-o in diverse locuri. face ce face si imi iese in cale cand ma astept mai putin.
o privesc indelung... cand mi se pare ca incep sa deslusesc ceva, isi intoarce paginile sau textul incepe sa se dizolve. am senzatia ca isi bate joc de mine.
noaptea o aud fosnind si vad fulgerele care ii tasnesc uneori dintre pagini.
uneori visez ca inteleg ce scrie. nu stiu ce vrea.
a mai patit cineva asa ceva? aveti idee... ?

vineri, 26 iunie 2009

inca ceva despre puterea scrisului

sursa poza
nu ca ati avea nevoie de asta...

la mine a mers, eu aveam nevoie :))

si am si acum, ca deh, am avut si pauze de scris... :)

dar daca puteti transpune informatia de aici in orice poveste despre prezentul si viitorul vostru, modalitatea e aceeasi.

si aici se vorbeste despre acelasi lucru...

cand scrii despre ceea ce iti doresti, e ca si cum ai lasa un post-it pe biroul ingerului tau pazitor. chiar daca atunci cand ceri nu se rezolva imediat, biletelul ii sta in fatza si atunci va gasi o solutie... :)

miercuri, 24 iunie 2009

despre respect


O dată cu cunoaşterea de Sine, respectul faţă de sine devine respect faţă de Sine.

Ideea de respect impusă treptat copilului generează setul de filtre prin care se face separarea netă între mască şi umbră.
Când copilul le mai încurcă, e pus la ,,respect”. Cu timpul, face din ce în ce mai puţine greşeli, işi afirmă şi îşi consolidează masca până la nivelul la care poate cere la rândul lui respect.
Respectul primit este lipit de mască pentru a-i sublinia şi întări caracteristicile. Crescând, masca devine din ce în ce mai groasă. Adolescentul începe să se zbată pentru a scăpa de strânsoarea ei, şi atunci umbra iese din nou la iveală. Nu pentru mult timp...
Adultul obisnuit are de ales intre doua variante: ori îşi lasă masca să crească până devine statuie, blocajul fiind accentuat şi de greutatea inconştientă a umbrei, din ce în ce mai mare, ori îşi fragmentează masca – o parte fixă, rămasă pe faţă şi mai multe părţi detaşabile (şi reataşabile) sub formă de titluri, etichete, decoraţii, pagini de CV.
Ca să arate bine, masca trebuie lustruită din nou cu respect. Cerut, impus, implorat uneori pe un cor de voci cu tonalităţi variate: victime, salvatori, persecutori, pe rând sau de-a valma.
Umbra se revoltă, şi fiecare val al său este sfărâmat de un nou dig de respect. Deja suntem persoane respectabile... dar poate că nu e prea târziu...
Masca, îngreunată poate să de sfărâme sau să cadă. O rază de soare pătrunde în interior, topind o parte din umbră. Lumini noi, culori noi, sunete, senzaţii, miresme... e înspăimântător, şi totuşi... raza de lumină e rază de speranţă... ce pătrunde din ce în ce mai adânc, atrasă de Sinele care pulsează din ce în ce mai puternic, acoperit de o membrană din ce în ce mai subţire...
Şi atunci, avem şansa să asistăm şi participăm plini de respect la propria noastră renaştere.

marți, 23 iunie 2009

noapte de sanziene..

sursa poza
in noaptea asta, padurea e plina de flori marunte si galbene.
eu nu le vad si pasii mei nu le ating. fetele le vor culege maine dimineata, se vor impodobi cu ele si isi vor chema iubitii.
in zadar, caci ei ne pandesc pe noi in noaptea asta, iar noi vom dansa innebunitor, cum ele nu stiu sa o faca... pana cand ei isi vor pierde graiul si mintile... caci ei nu ne pot atinge... indiferent cat de mare le-ar fi dorinta...
va fi primul meu dans de noapte. nu sunt sigura ca vreau sa dansez...
imi pare rau pentru ei, imi pare rau pentru ele...
dorinta ar trebui sa stea in vecinatatea dragostei, nu a mortii...
ascult in acelasi timp cantecul Lunii si cantecul florilor galbene. impreuna suna discordant, sfasietor. ma doare, ma doare...
m-am hotarat. nu voi dansa.

de vorba cu copacul

pornind de la postarea lui Mugur
Etapele :
DRUMUL PÂNĂ LA EL

Uneori problemele par mai mari decât tine. Ai nevoie de ajutor, dar nici un prieten nu e pe aproape în timp şi spaţiu. Ai vrea sa nu trebuiasca să îţi pui în cuvinte dificultăţile, ci doar să primeşti iubire, înţelepciune şi putere de la Cineva.

Nu ştii prea bine de la Cine; doar porneşti în căutarea Lui.
Şi uneori paşii ţi se opresc în dreptul unui copac, iar trupul şi sufletul caută sprijin...

ALEGEREA LUI

Alegi un copac care îţi place spontan, te îndrepţi către el; îi vorbeşti , îl atingi...
Te apropii de el fără să ştii prea bine de ce, dar cu încredere.

Îndreaptă-te către el, uită-te bine şi vezi ce anume te atrage mai mult la acel copac...
Poate că e statura lui, forma trunchiului, poziţia ramurilor, modul cum se strecoară căldura şi lumina printre frunze...foşnetul frunzelor... faptul că insectele şi păsările se îndreaptă cu plăcere către el... parfumul frunzelor sau al florilor, textura scoarţei, starea de siguranţă pe care o simţi când te sprijini de el...

ÎMPRIETENIREA CU EL

Iar pe măsură ce stai mai mult alături de el simţi atingerea blândă a legăturii cu tot ce te înconjoară...
Şi înţelegi că îţi poate spune secrete care să acopere întreg domeniul gândirii ...

Un copac ştie multe, pentru că el adună toate elementele : apa - seva, pământul – prin rădăcini, frunzele se hrănesc cu aer, din frecarea lemnului ţâşneşte focul ...
El este un simbol al vieţii în continuă evoluţie, in care existenţa umană se află atât în stare manifestă cât şi în stare virtuală, sub formă de germeni şi seminţe. El te poate învăţa despre potenţialul tău...

El te poate învăţa despre întreaga lume: rădăcinile lui apar ca principii ale maifestării, iar ramurile ca dezvoltare a acesteia... deci el poate să ştie şi ceea ce tu nu ştii încă să îl întrebi ...
Chiar dacă tu nu ai dat încă o formă întrebărilor tale, el îţi înlesneşte comunicarea cu cele trei niveluri alelumii:
- cel subteran, prin rădăcinile care răscolesc adâncul în care se împlântă;
- suprafaţa – prin trunchi şi crengile de jos, cele pe care le poţi prinde cu mâna;
- înaltul - prin ramurile de sus, atrase de lumina soarelui, pe care le poţi atinge cu privirea .


IDENTIFICAREA / ASEMĂNAREA CU EL

Opreşte-te la un pas distanţă de el şi priveşte-l de sus până jos şi de jos până sus, din cer până spre pământ şi din nou de la pământ către cer, şi vezi dacă îl poţi simţi ca pe un centru, axă a lumii, simbol al verticalităţii... sau dacă nu, cum altfel ?

În ce fel seamănă cu tine? Priveşte-l cum te-ai privi în oglindă, şi vorbeşte despre el cum ai vorbi despre tine. Ce vezi, ce auzi, ce simţi ?
Întreabă-l cum se simte, scrie răspunsul.
În ce măsură ce spui despre el îţi spune ceva despre tine?

ÎNCREDINŢAREA PROBLEMEI

Din cele spuse de(despre) copac alege o problemă comună sau o problemă care e numai a ta ...
Apropie-te de copac, lipeşte-te de trunchiul lui, aşa cum îţi e mai confortabil , fie cu spatele, fie cu faţa, fie doar cu palmele – important e să simţi contactul cu scoarţa şi sprijinul pe care ţi-l oferă.

Te relaxezi din ce în ce mai mult şi simţi circulaţia sângelui şi a sevei; punctul de contact dintre tine şi copac funcţionează acum ca un cordon ombilical, iar prin el circulă o energie extraordinar de mare...

Concentrează-ţi problema în punctul de contact şi cere-i copacului să o primească.

Problema ta intră în copac şi trece în fluxul sevelor, se amestecă cu apa şi sărurile pe care rădăcinile le sorb din pământ şi le poartă apoi treptat, lent şi sigur către frunze.
La nivelul frunzelor, lumina soarelui care asigură hrana, luminează problema pe toate părţile, o ajută să se dizolve şi o transformă în hrană; aceasta intră din nou în fluxul sevelor... până la rădăcină, unde tot ce a rămas netransformat, nefolosit nici de tine, nici de copac ajunge în pământ...

Conectat la viaţa copacului, tălpile tale ajung să fie ca nişte rădăcini care te leagă de energiile pământului – centrul de siguranţă şi de linişte interioară – şi poţi respira prin aceste noi rădăcini ale tale, respiraţie conştientă...
Din creştet îţi pornesc ramuri care se extind tot mai mult în sus spre cer , soare , planete, galaxii – şi prin care poţi inspira iubirea, înţelepciunea şi puterea de care ai nevoie...

Gândurile şi sentimentele tale profunde urcă spre suprafaţă devenind din ce în ce mai conştiente... le laşi să urce pentru că acum te simţi în deplină siguranţă....

DESPĂRŢIREA CA PRIETENI

Te vei desprinde de copac, ca un fruct copt, atunci cînd ai primit tot ceea ce aveai nevoie să primeşti şi ai eliberat tot ceea ce te împovăra...
Uşor şi liber îl vei atinge şi îl vei mângâia pe scoarţă sau pe ramuri. Îl vei simţi la fel de liber şi lipsit de griji ca şi tine. Această stare este esenţa adevăratei prietenii, matură, naturală, în care fiecare se simte bine în prezenţa celuilalt.
Împreună, prietenii creează un câmp ce susţine fiecare individ, ajutându-l să privescă în sus spre soare şi să-şi descopere propria lumină.

Vei simţi cum se naşte o tainică şi trainică prietenie între tine şi acel copac.
Dacă vre-o dată vei mai fi trist vei vedea cum numai gândindu-te la el îţi va dispărea rapid tristeţea.

Aşezat lângă el, sau întors la locul şi timpul din care ai plecat scrie despre tot ceea ce ai văzut, ai auzit, ai simţit şi ai înţeles din această experienţă, despre modul în care minunatul tău prieten te-a sprijinit în această clipă a creşterii şi dezvoltării tale şi despre ce ai ales să păstrezi în seminţele pe care le vei sădi la rândul tău.

luni, 22 iunie 2009

fara umbrela, printre bloguri

azi am stat mai mult la serviciu. nu din exces de zel, ci pentru ca n-aveam umbrela. nu-mi place sa port umbrela, prefer sa stau pana trece ploaia.
ar mai fi fost de lucru, daca chiar as fi avut chef... n-am avut.
in schimb, daca tot merge netul mai bine decat acasa... am intrat sa citesc mai mult si mai departe.
din link in link, am mai descoperit... un blog fascinant, o persoana pe care poate candva o voi cunoaste...
blogul nu era prea vechi, cateva zeci de postari. cred ca l-am citit pe tot intr-o ora... pentru ca la fiecare postare ma gandeam: e scrisa de parca as fi scris-o eu.
am stat alaturi de persoana inca necunoscuta, descifrandu-i istoria personala a ultimelor luni de viata. cate asemanari... si totusi, cat de putina informatie concreta, cat loc pentru imaginatie...
am inchis apoi si am plecat, fara sa las inca vre-un semn.
ma gandesc ca e foarte posibil ca si vorbele mele sa le citeasca cineva necunoscut mie... si sa i se para cunoscute... pana cand sincronicitatile vor deveni mult prea evidente si apoi ne vom cunoaste.
am mers (prin ploaie, n-am avut atata rabdare sa stau pana trecea de tot) gandindu-ma la acea persoana. sau, mai bine zis, acel personaj...
am stat de vorba cu ea in mintea mea... nu prea mult, pentru a nu denatura impresiile proaspete...
peste cateva zile voi reciti totul. si voi vedea mai bine daca povestea seamana mai mult cu povestea mea sau cu imaginatia mea... :)

duminică, 21 iunie 2009

inima si sangele. darurile.


cand mi-a intins inimioara de opal, care marca incheierea primei etape a initierii mele am fost nespus de incantata. nu doar pentru ca bijuteria era atat de frumoasa, ci pentru ca ea insasi purta una la fel...
m-a privit lung si a zambit.
,,ok. e adevarat, etapa asta ai depasit-o. si pentru ca urmatoarea e foarte aproape, am sa-ti mai dau ceva, sa te pregateasca."
lada cu bijuterii sclipea enigmatic in lumina soarelui. ciudat, fusese intotdeauna in mijlocul padurii - zicea ea- doar ca pana acum nu o vazusem pentru ca nu ajunsesem la nivelul de inima alba...
cred ca noaptea in care am alergat alaturi de Alb a fost cea care mi-a sters ultimele pete...
m-am intors in dimineata urmatoare iertand si simtindu-ma iertata.
a ales un granat, pe care mi l-a pus in cealalta mana.
,,e din sange de dragon cristalizat, lustruit cu vin rosu...
uneori, daca nu ai suficient soare in inima alba, puterea poate sa scada. atinge-ti atunci inima cu piatra asta. sangele isi va gasi drumul..."
noul dar mi se pare fascinant.
sangele? deja simt cum imi umple inima, apoi urca in obraji...

ma priveste razand. ,,azi nu mai bem ceai. azi bem alb. si in curand, rosu..."

joi, 18 iunie 2009

frustrari nocturne

sursa poza
l-am gasit in casuta, invartindu-se un pic confuz. probabil ca lipsise multa vreme daca nu isi mai gasea locul. oricum, locul lui era in inima ei, iar in noaptea asta ea lipsea de acasa.
nu i-a spus unde pleaca, nici el n-a indraznit sa o intrebe.
nici pe mine, desi probabil banuia ca eu stiu. am stat sa beau un ceai cu el. l-am facut eu, nu i l-am indulcit.
fiecare ar fi dorit sa-l intrebe multe pe celalalt... dar stiam amandoi ca nu o vom face.
ne permiteam insa sa ne privim si sa lasam gandurile sa se invarta in jurul curiozitatii.
stia ca stiu cine e.
ar fi vrut sa ma intrebe lucruri marunte, legate de ea, de casa, de oamenii necunoscuti care ii zambeau si il salutau ca si cum el ar fi fost aici intotdeauna, de cei din spatele casei care il priveau cu veneratie...
eu as fi vrut sa-l intreb... dar imi tineam dintii inclestati pentru ca ceea ce as fi vrut eu sa stiu nu eram pregatita sa aflu...
ne zambeam, totusi, pe deasupra canilor.
m-am ridicat si am plecat, urandu-i noapte buna.
a tresatit si a schitat o jumatate de gest ca si cum ar fi vrut sa ma opreasca, dar si-a oprit gestul, l-a lasat sa cada si mi-a urat si el noapte buna.
am iesit cu pumnii stransi. imi doream sa alerg... Alb astepta la poarta fornaind usor. l-am strans de corn si mi-am lipit capul de al lui. m-a privit intrebator, scuturand capul spre fereastra luminata si decorata cu umbra semeata.
hai sa mergem... noaptea asta alergam impreuna prin padure.
macar o noapte sa o astepte si el....

miercuri, 17 iunie 2009

prin ochelari verzi, printre eclipse

mi-as fi dorit sa fiu prietenul imaginar al Vrajitorului din Oz.
am ajuns in Oz, asa cum se ajunge, cu tornada.
la inceput am fost fascinata de marele vrajitor. era la inceput, cand vrajile sale erau mai presus de ceea ce stiam eu pana atunci.
apoi, dupa ce am invatat, alaturi de alti oameni cu si fara minte sau inima cum se fac vrajile, ne-a spus supremul secret.
in gluma, asa cum se spun lucrurile serioase.
in momentul in care am inteles ceea ce a spus de fapt, o noua tornada s-a pornit, rasucita invers. am zis ca dau naibii magia si ma reintorc la psihologie.
apoi am inteles ca nu fusesem mintita nici macar o clipa si m-am reintors in Oz, plina de respect, dar si de autoimportanta.
pana cand am inteles ca, dupa ce ai trecut prin tot, nimic nu mai are importanta. si nu poti sa vorbesti despre asta. tii cu dintii de ultima vraja...

fulgere globulare

sursa poza
cand am intrat in casuta din padure, vibra.

am inchis usa, apoi mi-am acoperit ochii, lumina era prea puternica.

nu vedeam mare lucru. auzeam pe de o parte clinchetul linguritelor in canile de portelan subtire, rasete si soapte; pe de alta parte, mult mai slab, dar distinct, strigate de surpriza, suspine, emotii inabusite. se amestecau toate in aroma de miere calda.

am iesit si am ramas la marginea padurii sprijinita de cel mai apropiat copac.

la un moment dat, norul de lumina a iesit din casuta si s-a indreptat spre padure, umpland-o lent.

in centrul norului, doua sfere alipite, dar distincte. alergau printre copaci, una dupa cealalta, una langa cealalta.

niciodata frunzele n-au cantat atat de frumos, miscate nu de vant, ci de lumina.


povestea asta ar fi trebuit sa o trec la ,,initieri". doar ca inca nu mi-am invatat lectia :)

luni, 15 iunie 2009

amintiri despre Oana si Eugen

pentru ca in postarea anterioara, la un comentariu, Calin zicea ca-l bantuie Oana (autoare de povesti si personaj in alte povesti) m-am gandit sa i-o arat... ca sa-i domolesc imaginatia... sau nu...
(Oana, daca intri pe aici, exprima-te!)
de fapt voiam sa va povestesc despre Eugen, ursuletul auriu din mainile ei...
cu mai multi ani inainte de a mi-l cumpara pe Eugen ursuletul, am cunoscut un barbat fascinant cu acest nume (de fapt doi in aceeasi perioada, dar asta e alta poveste...).
dupa prima intalnire cu Eugen omul, am sunat-o pe colega care ne-a facut cunostinta, sa-i spun, in culmea entuziasmului, ca am gasit barbatul ideal: ma asculta cu multa atentie si intelegere, puteam sa plang cat pofteam in fatza lui ca nu-l deranja, si nu ma temeam ca m-ar parasi... cel putin atata timp cat imi permiteam onorariul pe care-l pretindea pentru fiecare vizita...
discutam cu el lucruri din ce in ca mai intime... si am ajuns sa experimentez alaturi de el emotii noi...
intr-o seara, cand plecam de la el, dupa o experienta deosebita (nu, n-a fost atunci cand am facut-o sub masa, dar era cam in aceeasi perioada) desi de obicei vorbeam mai mult despre mine, mi-a povestit ceva din copilaria lui si m-a indemnat (era in preajma Sarbatorilor de iarna) sa-mi cumpar o jucarie pe care mi-am dorit-o in copilarie si n-am avut-o atunci.
primul gand a fost: vreau ursulet!
am alungat gandul ca inutil. stiam ce imi doresc de fapt prin ursuletul acela, traisem experientele dorita la un alt nivel... si totusi...
nu mi-am luat atunci, desi admiram ursuletii din toate magazinele de jucarii. am uitat o vreme.
apoi, dupa cativa ani, l-am intalnit pe strada. am schimbat cateva vorbe, ne-am urat toate cele bune (de data asta era inainte de Sarbatorile de primavara)... si am intrat glont in primul magazin de jucarii de unde mi-am cumparat ursuletul caruia i-am spus Eugen, ca sa-mi amintesc experienta.
o vreme l-am tinut aproape de mine, apoi, dupa ce si-a indeplinit misiunea, l-am asezat alaturi de alte jucarii. si desi majoritatea jucariilor au ajuns la alti copii, pe el il pastrez...

duminică, 14 iunie 2009

concurs

pe blogul lui Calin Hera, concurs - OMUL TRANSPARENT.
detalii, aici.

sâmbătă, 13 iunie 2009

initieri - IX

miezul noptii, pe varful dealului.
m-am trasat in jur un cerc protector din ramuri inflorite si picaturi de miere.
in centrul cercului, in genunchi, imi cant cantecul, la inceput in soapta, apoi din ce in ce mai tare.
in fatza mea, el cu cutitul in mana. atinge delicat cu varful cutitului, si el inmuiat in miere centrul pieptului meu. iese o singura picatura de sange pe care o acopera cu o petala de trandafir.
deasupra, stelele incep sa se invarta, din ce in ce mai tare, in ritmul cantecului meu.
ma intind pe spate, cu inima deschisa catre stele.
el a iesit din cerc si ma vegheaza in afara lui. cand cantecul meu s-a incheiat, a preluat ultima nota si a inceput cantecul lui.
simt fiecare stea care trece pe deasupra. fiecare imi face inima sa vibreze altfel.
sunt atenta la noul cantec care se incheaga. il aud deja dar nu imi dau seama cat e cantecul celui din afara cercului, cat al stelelor si cat al inimii mele. la un moment dat il voi canta singura.
incet, incet, inima se umple. in momentul in care prima picatura de cantec a dat pe dinafara el a intrat din nou in cerc, a cules-o cu varful cutitului si de acolo cu buzele.
apoi, el a plecat.
stiu ca daca voi uita vreodata cantecul acestei nopti, exista cineva care il pastreaza.

miercuri, 10 iunie 2009

initieri - VIII

dupa ce fiecare ne-am incheiat momentele, visele s-au intors la locul viselor, mai putin o parte din ele, care mai dense fiind, au trecut la locul faptelor, facandu-si loc printre fapte pana cand nu a mai existat nici o diferenta, ne-am intors acasa si am reinceput lectiile de dans.

a trebuit mai intai sa arat ce stiu, dar era prea putin. miscarile mele limitate imi pastrau emotiile pe langa trup, inghesuindu-le si motolindu-le.
,,arata-mi atunci dansul in care crezi. pe care il simti, il poti schita cu mintea, chiar daca nu a intrat inca in trup."
ei, asa e mai simplu, am cautat in minte toate secventele care n-au impresionat vreodata si le-am scos de-a valma la suprafata.

uite! si i-am aratat amintirile mele in care mintea mea a dansat alaturi de ceea ce vedeam si auzeam.

... si pentru ca in mintea mea ardeau inca o parte din povestile focului, am inceput cu asta. pentru mine dansul acesta face perfect compatibile pasiunea si controlul. apoi, povestile despre dragostea dintre foc si apa mi-au umezit si relaxat miscarile inca fierbinti... si m-au risipit in mai multe personaje.

iar apoi, ca sa nu pierd contactul cu apa am continuat, dorind sa ma adun si sa aprofundez miscarile de o fascinanta siguranta ale omului-delfin a carui forta plina de gratie am visat-o multa vreme... m-am identificat cu el pana la extaz...
m-a lasat sa revin pe pamant in ritmul meu si a zambit. ,,ei, acum gata cu asta. te-ai rasfatat destul. mai aveai putin si adormeai pe fundul oceanului :))"

avea dreptate, am tendinta de a exagera si de a persista intr-o stare pe care o amplific... pana aprope nu mai pot iesi din ea. ok, ce as putea alege pentru schimbarea starii? am cautat putin... si am gasit!
radeam amandoua la final.
,,ei, mai e mult de aici. dar pentrumoment ne oprim, rasare luna. ne vom intoarce si maine seara si imi mai arati."
am plecat spre casa. pe drum, am trecut pe langa fantana.
din semintele puse cu doaua saptamani in urma campul era plin de grau copt si trandafiri. intr-adevar, magie...

ultima seara, seara povestii personale

aseara a fost ultimul modul din seria ,,cum sa scrii o poveste si ce sa faci cu ea".
am pus o poza mai putin clara, pentru a proteja identitatea participantior, dar care cred ca reda un pic din atmosfera.
multumesc tuturor celor care au fost si celor care m-au sustinut si au crezut in aceasta parte a povestii mele. ideea a aparut cu mai mult de un an in urma. faptul ca s-a concretizat, pe de o parte ma elibereaza, pe de alta parte, ma provoaca pentru mai departe.
de cand a inceput sa se materializeze efectiv, si restul povestii mele personale se schimba cu repeziciune. o las sa ma duca cu ea, cu deplina incredere. aliatii de poveste imi sunt alaturi.
seria urmatoare va fi probabil in septembrie. sunt tare curioasa cum va arata povestea mea atunci. si voi sunteti in ea, resurse si modele.
p.s. povestea Claudiei, publicata on-line cu o saptamana in urma a fost acceptata de editura Aramis.
oricum, in urmatorii ani, avem program bogat in lansari de carti :)

luni, 8 iunie 2009

in jurul focurilor

de obicei, mai multi oameni se strang in jurul unui foc...
acum, alerg si dansez in jurul mai multor focuri, din povestile scrise zilele astea de oamenii minunati de aici.
fiecare flacara lumineaza si incalzeste, iar eu cresc si ma coc putin cate putin langa ele.
mai am putin si ajung numai buna de mancat :)
multumesc, oameni buni...
va iubesc.
luati si mancati :)

sâmbătă, 6 iunie 2009

povestile focului... cine le spune ?




Gabi deja a scris una super!
si Geanina a scris :)
si iata si Femeia de foc a lui Calin!
si prima noapte de foc adusa de Mikka...
si iat-o si pe a lui Mugur... fascinatia...
si nu i nultimul rand, curajul lui Leo, care impaca apa si focul...
si din nou la Mikka, acum apa si focul traiesc o frumoasa poveste de dragoste...
si aici, una de la Vania, cu o fetita cu chibrituri care mai avea ceva de spus...

vineri, 5 iunie 2009

initieri - VIII

din cand in cand imi placea sa stau in fatza pravaliei negustorului de cristale.
avea pietre de toate formele, marimile si culorile, transparente, translucide si opace, slefuite sau brute.
in fiecare zi le schimba ordinea in vitrina si punea in centru unul anume.
el singur stia care e cel potrivit pentru ziua aceea. in fataa vitrinei lui se strangeau si intelepti si gura-casca, asa ca mine, care ramaneau cu ochii lipiti de cristal.
modul in care il aseza facea ca in fiecare zi lumina reflectata sa fie alta, iar inteleptii sustineau ca puteau chiar sa citeasca un mesaj special in fiecare zi. partea amuzanta era ca nu prea se intelegeau intre ei, dar invatasem intre timp pe care din ei sa ii ascult.
veneam de obicei dimineata, la orele la care banuiam ca negustorul alegea cristalul zilei.
deja stiam cum face: intai le sterge pe toate de praf, apoi sta putin de vorba cu clientii din pravalie, da binete trecatorilor si dispare o vreme. ma mai invarteam in jur si reveneam pentru ca imi placea in mod special clipa in care aparea cristalul zilei. pentru o vreme era perfect stralucitor. apoi, il vedeai ca incepe sa vibreze si sa imprastie lumina in jur. era momentul in care inteleptii veneau si isi dadeau cu parerea. ii ascultam pe cativa dintre ei si plecam.

nu stiu ce facea negustorul in restul zilei sau daca vindea ceva. probabil ca asa era, iar cei care cumparau cristale de la el trebuiau sa si invete sa le priveasca...
nu vreau sa cumpar. dar mi-ar placea sa le slefuiesc cu mainile mele... sa le potrivesc lumina...
probabil ca la un moment dat voi face si eu asa ceva.


culorile visului

ma plimb prin Gradina Botanica de mai mult de jumatate de viata. de fapt, pentru mine sunt doua: cea reala si cea pe care o vad in vis - cu alte alei, alte plante, cu flori de alte culori.
uneori, cele doua imagini se suprapun. candva, in primul an de plimbare pe acolo, am vazut in cea ,,reala" un copac cu flori albastre pe care nu l-am mai intalnit nicodata, decat in vis.
zilele trecute am vazut in rondul trandafirilor unii de o culoare mai putin obisnuita, dar, de asemenea frecventa la trandafirii din gradina din vis. de data asta am facut poze... si am asteptat cu nerabdare sa le vad pe ecran. da, si-au pastrat culoarea. nu stiu insa pentru cat timp :))

joi, 4 iunie 2009

initieri - VII

povestea de mai jos are rol de invocare.
a fost scrisa pentru unul dintre cei care m-au invatat in viata anterioara ceea ce reinvat acum. in momentul in care am vazut in povestea actuala cum se repeta un episod pe care l-am mai trait, am luat din nou legatura cu el. legatura e slaba si de aceea o consolidez acum prin magie...

Trăia în casuţa lui albă de dincolo de munţi şi ştia că în curând va trebui să coboare în lume pentru a-şi îndeplini misiunea. Undeva, într-o ţară îndepărtată, un rege care avea nevoie de un sfetnic tocmai auzise despre el ca despre un om drept şi cu frica lui Dumnezeu. Iar regele avea mare nevoie de el pentru că oamenii valoroşi de care se înconjurase nu se mai înţelegeau unii cu ceilalţi.
De câte ori se întrunea consiliul coroanei, o parte din probleme rămâneau nerezolvate pentru că inevitabil ajungeau să se certe între ei şi să-şi arunce unul altuia cuvinte grele. Şi pentru că ar fi fost prea greu să-i schimbe pe toţi şi să caute alţii, regele a preferat să caute pe cineva care să-i poată împăca şi uni pe toţi. Regele nu ştia cum s-ar putea face asta. Dorea doar ca cineva să o facă.
Omul ştia că are această putere, doar că nu şi-o folosise până acum. O vedea uneori când se uita în oglinda de unde primea sfaturi pentru faptele sale. Oglinda aceasta îi arăta două lucruri: ceea ce poate face şi ceea ce are de făcut. Cele două părţi ale oglinzii erau separate de un punct întunecat, ca o bilă neagră pe unde se strecura teama că faptele pe care le vedea ca posibile totuşi nu i-ar sta în putere. Dar ele trebuiau făcute iar atunci cu un ,,Doamne ajută” pornea la drum şi le făcea cât putea el mai bine. Ştia că trebuie să se descurce şi mai bine de atât şi din când în când mergea şi se sfătuia la rândul lui cu înţelepţii lumii aceleia, sporindu-şi cunoaşterea şi puterea.
La prima întrunire a consiliului coroanei, omul îi văzu pe cei pe care trebuia să-i îndrume şi să-i unească. Stăteau în jurul mesei şi deasupra capului fiecăruia se afla câte o oglindă. În timp ce vorbeau oglinzile lor se întunecau şi se tulburau până când ei nu se mai vedeau unii pe ceilalţi, uitând cum doar moartea e uitată, scopul pentru care se întruniseră.
Şi atunci omul văzu ce are de făcut. Se apropie de unul dintre ei şi şterse uşor cu mâna oglinda de deasupra capului acestuia. Şi, ca prin minune cel din faţa lui păru că îl vede mai clar şi i se adresă cu ceva mai multă bunăvoinţă. Atunci, omul se duse repede şi în dreptul lui şi îi şterse şi lui oglinda. Cei doi îşi zâmbiră şi căzură de acord asupra lucrului pe care-l discutau.
Până la următoarea mare întrunire, omul ceru regelui un răgaz de trei luni, trei săptămâni şi trei zile pentru a învăţa mai multe despre această artă. Merse la şlefuitorul de oglinzi care cu bunătate şi răbdare îl învăţă tainele şi legile oglinzilor. Îl învăţă cum să le încline şi să le mişte pentru a prinde cât mai multă lumină; cum să le prindă şi să le desprindă de omul care urma să fie oglindit. Cum şi cu ce să le şteargă de praf astfel încât praful să nu se mai prindă de ele iar mâinile lui să rămână curate; cum trebuie lustruite şi şlefuite pentru ca prin ele să treacă şi lumina care vine de sus; cum să le şteargă şi să le amplifice memoria astfel încât cel care se priveşte în ele să îşi amintească cine este cu adevărat şi ce are de făcut.
La următoarea întrunire omul veni pregătit iar tot ceea ce învăţase fu pus în practică atât de uşor şi natural încât nimeni nu îşi dădu seama ce se petrece. Ştiau doar că erau cei mai capabili şi mai competenţi oameni ai regatului şi că de acum regatul putea să prospere. Regele, fericit, îi dădu omului un diamant pe care acesta îl privi îndelung, gândindu-se unde să-l pună.
Merse acasă şi se opri în dreptul propriei sale oglinzi. Cele două părţi ale ei arătau acum aceeaşi imagine. O mică adâncitură se mai vedea totuşi în centru acolo unde stătuse cândva bila neagră, adâncitură în care diamantul primit se potrivi perfect. Şi atunci, omul îşi privi întreaga strălucire şi îşi simţi întrega putere.

miercuri, 3 iunie 2009

buna dimineata, scriitori de succes!

aseara, la workshopul de scriere creativa am trait din nou momente extraordinare.
a fost atat de frumos, ca parca nici nu l-as fi tinut eu :)))
de fapt, asa a si fost. grupul a produs povesti extraordinare, au aparut personaje atat de vii incat parca le cunosteam deja, desi au fost concepute, nascute si crescute in cateva minute sau ore. fiinte carora le aflam secretele, impreuna cu care plecam in calatoria lor eroica, pentru care ne doream sa reuseasca...
micile dificultati exterioare erau ilustrate de situatiile de acum obisnuite: lungile minute de la inceput pana cand aparatura ne permitea sa incepem, latratul teritorial pe care acum il auzim din ce in ce mai putin... si de cele mai putin obisnuite cum ar fi fost vibratiile ca de cutremur pe care le producea masina de turnat asfalt care ajunsese exact in fatza casei, brusca patrundere a ploii in sala...
am plecat de acolo cu o mare curiozitate: oare cum vor continua povestile fiecaruia?
iar cea mai mare bucurie a zilei a fost faptul ca o poveste a unei participante a fost publicata pe un site de povesti. abia astept sa le vad pe urmatoarele...
multumesc din suflet participantilor pentru povesti, pentru buna dispozitie si pentru feed-back!

initieri - VI

pe prispa casei ei, alaturi de ea, cu cestile in mana. somn, nesomn, zambete.
,,ai vazut ce simplu a fost?"
,,da... intotdeauna e simplu... dupa. si acum?"
,,acum dansezi in continuare. asa se leaga inima de trup."
ma gandesc la cat de multe s-au petrecut in ultimele zile. oare ce mai urmeaza?
mai sorbim cate o gura din cesti. cat de aromat...
ca si cum m-ar fi auzit, imi raspunde cu cuvintele din Ghid:
,,poti alege oricand un viitor diferit. si un trecut diferit."
am ramas o vreme pe ganduri. un trecut diferit ?

pentru cateva zile aceasta poveste va lua o pauza. avertisment cititorilor: daca incercati sa va povestiti povestea personala in timp ce o rescrieti, surpulsul de constientizare poate sa duce la rezultate mai rapide decat sunteti pregatiti sa obtineti.

marți, 2 iunie 2009

initieri - V

din cand in cand ma duc la poarta din spate sa le duc ceaiul celor care asteapta o atingere. le mai povestesc despre ceea ce am mai invatat. unii ma asculta neincrezatori, altii rautaciosi. si totusi, de fiecare data imi cer sa le povestesc.
uneori, povestesc si ei. povestea preferata a fiecaruia incepe: pe vremea cand aveam inima...
sau: atunci cand credeam in dragoste...
m-au intrebat: ,,tu in ce mod ai iubit pana cand ai renuntat la inima?"
am stat sa ma gandesc, nu-mi pusesem niciodata asa problema. nu prea aveam chef sa vorbesc despre cum era inainte.
am raspuns cu jumatate de gura: ,,pai... am facut prajituri". nu m-au mai intrebat altceva.

initieri - IV

nu era singura fiinta cu puteri magice din locul acela. dupa o vreme, mi-a spus ca imi va arata un alt magician, un om cu o imensa putere de a iubi.
mi-a explicat ca, pentru a-mi veni inima la loc, trebuie sa pot vedea dragoste in multe locuri. in primul rand in oameni - si barbati, si femei, apoi peste tot. ea imi aratase modul ei de a iubi si incepusem sa ma obisnuiesc cu ideea ca ceea ce vad e real. chiar incepusem sa simt ceva, dar inca nu voiam sa recunosc. mi-a zis ca aveam nevoie de o doza puternica, iar noaptea aceea era cea mai potrivita.
in timp ce strabateam padurea intunecata ea zambea si imi povestea despre munti insoriti, despre lumina si caldura desertului, despre zborul vulturului si gustul cafelei si despre dans. o ascultam doar pe jumatate. restul atentiei imi era atrasa de luna care incepuse sa se ridice peste padure si de o vibratie pe care incepeam sa o simt sub pasi.
,,da, cred ca a inceput. cum iesim din padure e campul lui, a ritualului din noaptea asta. eu raman la marginea padurii. tu apropie-te pana in dreptul fantanii, dar nu o atinge. de fapt nici nu poti inca, doar dupa ce ajungi la inima lui poti bea din fantana."
m-am strecurat pe sub ultimii arbori si am ajuns la fantana. mi-am gasit o pozitie din care puteam privi fara sa fiu vazuta (stiam ca unui magician nu i s-ar putea ascunde prezenta, voiam macar sa nu ii derajez ritualul), si mi-am indreptat ochii catre camp.
luna era acum deasupra lui si il lumina.
il vedeam ca si cum ar fi fost alaturi de mine.
avea corpul nemiscat, dar din el pornea vibratia aceea care rascolea tot pamantul si pe care o simtisem inca din padure. chipul ii zambea fericit. de fapt, nu chiar fericit, sau mai bine zis nu doar fericit. expresiile i se schimbau lent pe fata: bucurie, tandrete, caldura, amuzament, nostalgie. a inceput sa mearga usor si parea ca pamantul face usoare valuri sub pasii sai.
la un moment dat s-a oprit si a ingenuncheat.
era cu fata spre mine si ceea ce am vazut atunci pe chipul sau mi-a taiat rasuflarea. nu o pot numi altfel decat iubire pura, mai directa si mai intensa decat orice expresie asemanatoare vazuta pana atunci. am plecat ochii, era prea mult. cand i-am ridicat din nou, pe fata lui din nou se schimbau expresiile, era acum aceeasi iubire, dar in plus veneau si treceau din nou bucurie, tandrete, intimitate, complicitate...
mainile lui mangaiau pamantul si framantau bulgarii negrii. vibratia se schimbase, valurile erau acum domoale si calde. da, pamantul se incalzea.
am stat multa vreme sa-l privesc...
la prima geana a soarelui s-a ridicat, s-a intins si a pornit spre casa. pe chipul sau acum iubirea pulsa linistita si impacata.
cand nu l-am mai vazut, m-am ridicat si eu, m-am intins si m-am dus sa ma asez in locul in care mainile lui framantasera pamantul. acum pamantul canta usor, si simteam semintele care incolteau aproape de suprafata. trupul mi-a fost cuprins de un val care in momentul in care a explodat mi-a umplut din nou locul de unde plecase inima. surplusul s-a scurs prin ochi.
m-am trezit in casa ei, cu o cafea alaturi. imi zambea: ,,acum, ca ti-ai regasit inima, e timpul sa inveti sa dansezi."
,,si ceilalti?"
,,fiecare are lectia lui. a ta a fost asta. cel putin pentru aceasta etapa."
am zambit si eu si mi-am baut cafeaua.
,,cred ca sunt gata. invata-ma mai departe."

initieri - III

apoi m-am uitat spre ferestrele casei. la cele din fata, lumina si muzica de dans. cativa oameni inauntru, pareau bine dispusi.
,,sunt cei care au intrat pe poarta din fata. toti au inima si stiu asta. au venit pentru ceai, cafea si dans. vino sa-i cunosti".
am facut un pas in spate. nu voiam sa-i cunosc, inca. nu stiam sa dansez. dar asta nu i-am mai spus.
a ridicat usor din umeri si s-a intors in casa.
eu m-am indreptat spre poarta din spate, spre cei fara inima.
nu stiu cati erau. semanau cumva intre ei: palizi, cenusii, cu expresii incordate si triste, fie stransi in ei insisi fie plimbandu-se agitati. mi-au facut semn sa trec la rand. m-am asezat in spatele ultimului dintre ei. tremura, dar a zambit si mi-a facut loc sa ma asez langa el. avea haina sfasiata in dreptul inimii, dar in spatele zdrentelor pielea se ghicea neteda. imi ghici intrebarea.
,,da, cred ca mai am inima. doar ca nu o mai simt. din cand imi frec cu putere pieptul in dreptul ei, dar in afara de usturimea pielii si de ganduri agitate n-am simtit nimic. am auzit ca ea poate sa puna mana cumva altfel, incat sa o simti".
,,ai vorbit cu ea?"
,,da, dar inca nu m-a atins. poate maine. sau poimaine..."
,,ce trebuie sa faci pentru asta?"
,,inca nu stiu. nu e o regula. fiecare din cei pe care i-am auzit povestind despre ea spunea altceva. ma gandesc la asta de cand am plecat."

luni, 1 iunie 2009

initieri - II

ca sa ajung la casa ei am trecut pe sub o bolta de piatra. dupa ce am trecut dincolo, am simtit multa pace. si cald, si somn, si dorinta de a ramane o vreme acolo.
am batut la usa si i-am cerut o cana cu apa.
a zambit, mi-a dat intai un graunte de sare, apoi cea mai buna apa pe care o bausem in ultima vreme.
am intrebat-o daca pot sa raman o vreme cu ea. m-a privit lung si a intrebat: ,,inima ta iti cere sa ramai?"
imi doream sa raman, nici eu nu stiam de ce, dar n-am vrut sa o mint. i-am spus ca nu mai am inima. a ridicat din umeri: ,, nu esti singura care crede asta. multi din cei care ajung aici imi spun astfel de lucruri".
,,da, dar eu..."
mi-a aratat cu un gest scurt sirul de oameni care o asteptau la poarta din spate. ,,nici ei nu cred ca au. si asteapta un semn. dar pentru ca ai batut la poarta din fata casei poti sa ramai o vreme."

initieri - I

pentru ca multa lume si de aici si din celelalte lumi prin care trec ma intreaba cum am ales sa devin ceea ce sunt acum (desi ei nici nu stiu bine ce, si eu nu am cum sa le spun, pentru ca transformarea inca nu s-a desavarsit) m-am gandit sa scriu cate ceva despre magicienii si vrajitorii de la care am invatat ceea ce stiu acum.
povestirile nu vor fi in ordine cronologica, ci se vor ordona dupa reguli pe care le voi dezvalui mai tarziu, celor care se vor apropia cu sau fara voie de aceasta lume, dovedind un destin asemanator.
pentru ca o parte din ei trec si prin aceasta lume virtuala, ii rog pe ei si pe cei care ii (re)cunosc sa pastreze discretia asupra identitatii. pe de alta parte le recunosc dreptul de a ma trage de maneca atunci cand fie dezvalui prea mult din aspectele secrete ale traditiei, fie ma abat de la ea, prezentand tehnici adaptate la propria-mi structura.
inainte de a incepe aceasta parte a drumului, credeam ca nu mai am inima. fusese alegerea mea si mi-o asumasem pe deplin. am avut un singur martor, care a povestit aici cum s-a intamplat. nu ma cunostea si nici nu il cunosteam, dar mi-am gasit mult mai tarziu povestea scrisa de el. da, am fost crezuta moarta. asa eram cand am ajuns in casa ei.
va urma