marți, 30 decembrie 2008

o aripa pentru Maria

In poveste, Maria / Lia se intalneste cu regina furnicilor care ii da o aripa. Intru si eu putin in poveste, asa, mai de pe margine pentru a face o legatura cu asa-zisa realitate (adica aia pe care o vad eu si zic ca aia e).
Maria ca nu, ca asa zice povestea... si realitatea poate fi si aceea, in acelasi timp. Ok, Maria, dar atunci prea multe realitati paralele, cum sa se mai inteleaga bietii oameni intre ei? Noroc cu povestile in care sunt scrise regulile...

luni, 22 decembrie 2008

evadare din Azkaban



Azkaban e locul unde cei inchisi sunt goliti treptat de toate amintirile placute, care ajung hrana Dementorilor. In locul lor, mintea se umple de groaza, de neputinta, de emotii distrugatoare - un fel de inchisoare-balamuc in lumea vrajitorilor.
Forte putini au reusit sa evadeze. Cativa, carora existenta unei misiuni le-a tinut speranta vie; vointa si increderea in sine s-au adaugat sperantei si au dat mintii coerenta si actiunilor congruenta.
Atata timp cat crezi intr-o misiune, chiar daca cei de afara te cred nebun, esti salvat.

(poza creata cu photofunia)


inceput de poveste pentru Dana


(poze facute de Dana - cadourile reciproce)


am cunoscut-o pe Dana joi, la Happiness Bricolage. ne-am facut reciproc cadouri: eu i-am pregatit un car cu fan, ea mie mult spatiu si timp. i-am promis o poveste, doar ca mi-am dat seama ca am atat de putine elemente...

Carul cu fân al Moşului merge agale printre stele. În el, tot ca un caier de stele, fânul strălucitor. În fân, o cutie muzicală şi Dana mică.

Dana e pe jumătate trează şi pe jumătate adormită. Cumva ştie că cel care conduce carul printre stele e chiar Moş Crăciun, cumva nu-i vine să creadă. Oricum dacă e vis, mai bine să se bucure de el decât să se trezească, aşa că se cuibăreşte mai bine în fânul de stele. Miroase tare plăcut, a vară şi a iarnă în acelaşi timp, a fân, a brad şi parcă şi a scorţişoară dinspre sacul Moşului.
Nu ştie cum a ajuns în car, ştie că s-a culcat în patul ei după ce a stat multă vreme cu ochii pe fereastră, să vadă. Poate el vine mai devreme. Poate ninge.


Hoooo... carul se împiedică de un fir de praf din coada unui meteorit şi o zdruncină puţin pe Dana care dă de cutiuţa muzicală. O cercetează curioasă, nu ştie ce poate să fie. E netedă, lucioasă, frumos colorată şi are la capăt o manivelă. Da, ceva care se poate învârti. Dana o mişcă puţin şi cutiuţa scoase un clinchet uşor ca de clopoţel. Moşul se întoarse şi zâmbi. Dana, încurajată de zîmbetul moşului, o învârti cu curaj de mai multe ori şi cutiuţa începu să cânte.

Primul cântecel îi aminti Danei de o altă plimbare într-un car cu fân, într-o vară, demult, când era mai mică. Carul se legăna, fânul mirosea frumos...

iar de aici o rog pe Dana sa-si aminteasca...

duminică, 7 decembrie 2008

povesti de terminat

,,orice act de finalizare descatuseaza o putere ascunsa - combustibilul necesar indeplinirii dorintelor noastre. de fiecare data cand am incheiat o situatie cu incarcatura emotionala, am eliberat un nou val de energie, care a marit viteza cu care ma deplasam spre implinirea dorintelor mele"
Gay Hendricks / Cinci dorinte

deci, intre povesti cu sfarsit si povesti fara sfarsit, ce alegem?

sâmbătă, 29 noiembrie 2008

zilele astea, din nou ,,LA MULTI ANI"

nu dau ziua exact, pentru ca nu mi-a spus-o niciodata direct... asa ca ii respect, macar putin secretul.
nu ii plac aniversarile, sau nu ii place zgomotul care apare in jurul sau cu o astfel de ocazie. asa ca nu i-am scris personal sa ii urez ,,la multi ani".
si totusi nu ma pot abtine sa nu imi exprim macar indirect multumirile si recunostinta, sentimentele si resentimentele fata de omul pe care il consider echivalentul unui maestru spiritual.

de aproape patru ani am crescut ajutata de ceea ce am invatat de la el. au fost ani rodnici, in care am desfacut si am refacut intr-o munca intensa de dezvoltare personala mare parte din ce nu facusem bine pana atunci.
am invatat mult din ce stie si el; mult comparativ cu altii, putin in comparatie cu cat mi-as fi dorit. am inceput sa folosesc tehnicile invatate de la el si cu ceilalti; aceleasi formule magice, cu aceeasi intonatie, spuse de mine au efectul unei lumanari in comparatie cu un proiector. tehnica e aceeasi, nivelul de putere personala e cel care difera. ma consolez cu ideea ca si o lumanare e buna atunci cand cauti intr-un intuneric sa uin altul.
sunt pe calea cea buna, am facut cativa pasi, mai am tot restul drumului.

speram ca voi mai face o parte din drum in umbra lui, ce simplu ar fi fost. insa vremea a hotarat ca m-am copt suficient si voi merge mai departe singura.
la inceput m-am revoltat, fara sa inteleg decizia lui (sau a umbrei lui) care punea distanta. treptat, am inceput sa inteleg si mi-am dat seama ca daca as fi mers mai departe altauri de el as fi ajuns doar sa-l imit. ar fi fost jignitor doar atat, el insusi spune (cuvinte care mi s-au parut initial nedrepte): ,,suntem o treapta pe care sa calcati si sa mergeti mai departe".

deci, urmatorii ani am treaba: cresc. suna amuzant, pentru ca, daca nu as fi pasit pe calea dezvoltarii persoanle as fi putut spune ca imbatranesc. asa, sunt linistita, stiind ca de la un anumit nivel in dezvoltarea personala as putea vorbi de evolutie spirituala. chestie care imi va lua cel putin tot restul vietii.

ceea ce, de altfel, face fiecare (de) la nivelul sau. chiar si el, cu un munte in avans inaintea mea.

la multi ani, Maestre!

sâmbătă, 22 noiembrie 2008

scrisori pentru Mos Craciun


33 de zile pana la Craciun.
Copilul din tine are dorinte; indiferent ce varsta ai, ti le poti exprima. Oricum. Poate ca undeva, in fundul mintii tale, o voce critica spune chestii de genul: nu avem, nu se poate, e prea mult, nu meriti... Cuvinte pe care, copil fiind le-ai primit in momentul in care cereai o jucarie sau iti exprimai o dorinta care ii facea pe parinti sa se incrunte, sa ofteze sau sa gandeasca in cifre.
In adolescenta ai aflat poate despre puterea gandirii pozitive, increderea in tine, legea secretului, puterea atractiei... idei in care ai crezut cu entuziasm, cu toate ca o voce mica repeta aceleasi limite ale copilariei pe care ti le aminteai de fiecare data cand o dorinta de adolescent, tanara si proaspata, ramanea neimplinita...
Ca adult ti-ai educat puterea de a iti implini obiectivele, de a acumula resurse pentru ierni ale trupului si ale sufletului, de a identifica declansatori ai motivatiei care sa te propulseze ca pe o racheta spre obiectiv... si totusi, o umbra de panica in camera motoarelor... vocea care acum spune ,, esti nebun, cu rabla asta, cu doar atata combustibil?"
Mos Craciun, care mai e adresa ta? In ciuda tuturor limitelor aparente si reale dorintele exista, vrem sa iti vorbim despre ele...

vineri, 7 noiembrie 2008

ce ai face daca ai avea un diamant ca acesta?

am primit intrebarea, eu si cei din jurul meu si l-am trecut pe rand, din mama in mana. l-am privit, l-am admirat, ne-am gandit si am visat.
ceilalti l-ar fi vandut pe multi, foarte multi bani, din care si-ar fi indeplinit toate visurile si visele: case, calatorii, cabinete si sanatorii, o viata fericita pentru ei, pentru familii, pentru copiii saraci si cu probleme cu care lucreaza. eu...
ceea ce a fost evident ca intr-un diamant (chiar din sticla) se ascund foarte multe povesti. imaginea, si uneori doar numele lui incalzeste imaginatia si faciliteaza accesul la resurse. cu un diamant in palma, fiecare se simte pentru o clipa mai bogat, mai puternic, mai increzator. isi exprima dorintele, nevoile intr-un mod care e cu un pas mai aproape de realizare decat daca ar fi fost intrebat pur si simplu ,,si tu ce iti doresti?"

luni, 27 octombrie 2008

povestile se spuneau in jurul focului...

doar ca acum, focul apare din ce in ce mai rar, iar cei stransi in jurul sau nu mai stiu ce sa spuna...
Pe deal, in noaptea dintre zilele de Sfantul Dumitru, satul se strangea sa pereaca. Un foc mare, si in jurul lui lume multa, cu mancare, bautura, glume, flirturi, rasete si povesti.
Anul acesta plouase, iarba era uda, iar tinerii erau dusi la o nunta. Bunicii au hotarat totusi sa faca focul, pentru cei mici. Ei stiau cum era pe vremuri, dar nu mai aveau forta; copii priveau focul si asteptau, fara sa stie ce. S-a stins destul de repede, fara sa se petreaca mare lucru, dar focul fusese aprins, traditia nu fusese intrerupta, puteau spera in povestile de anii viitori.

sâmbătă, 18 octombrie 2008

cu un pas in poveste si cu celalalt in asa-zisa realitate

in copilarie mi-am dorit de multe ori sa intru in povestile pe care le citeam; fie ca ma identificam cu un personaj, fie ca eram convinsa ca prezenta mea ar aduce un final mult mai bun decat cel gasit de autor, fie imi doream sa apar unul din personaje de rautatea celuilalt (situatie pe care eu, ca cititor o consideram perfect dezirabila si controlabila)... cert e ca petreceam multe clipe cu ochii pe pereti dupa ce ii ridicam in cele din urma din carte.
apoi noroc ca am dat de literatura SF unde deja erau stabilite limitele ecologice, morale si oarecum legale ale implicarii... am inteles ca nu am voie sa calatoresc in trecut decat pentru a-l intelege si in nici un caz pentru a-l schimba, ca sta scris in planurile universale ca un anumit personaj sa dispara intr-un anumit moment si ca asta e ok pentru Univesrul intreg.
(si mai ok a fost cand, adult deja, am invatat ,,Change personal history" in cel mai ecologic mod cu putinta si am ales sa-mi redecorez istoria personala transformand regretele in amintiri & invatare.)
am descoperit si savurat un fragment de film in care fictiunea se amesteca in realitate si, de data asta personajul imaginar e cel care ia initiativa....
va recomand cu multa caldura : Purple Rose of Cairo

vineri, 17 octombrie 2008

proiectii si fabule

in numele drepturilor animalelor, protestez!
de ce cand vorbim despre defectele noastre le dezumanizam intr-atat incat sa inventam fabule cu animale ale caror trasaturi de caracter le respingem la noi?

fluturi



ai de ales: folosesti strategia sau magia pentru a-l face sa ramana, si apoi il privesti cum i se ofilesc aripile sau il lasi sa zboare, te bucuri un pic ametita de spelndoarea zborului sau... si apoi iti uzi un pic inima cu lacrimi, sa nu se ofileasca ...

Craciunul globuletului negru



...

Şterse de praf ultimul globuleţ – de fapt ar fi avut chef să le spargă pe toate, dar nu era suficient de furioasă ca să nu se gândească la riscul de a călca apoi pe cioburi mărunte, ascunse în grosimea covorului – şi vru să îl pună înapoi în cutie.
Globul strălucea ciudat, reflectând mai multă lumină decât ar fi fost cazul. Şi mai ciudat era că era negru, iar Lilly nu îşi amintea să-l fi cumpărat sau să-l fi primit de undeva. Ce căuta acolo?

...

Un zgomot ciudat în sufragerie. Se îndreptă spre uşă, se întoarse, mai luă o linguriţă de îngheţată şi ieşi în sfârşit din bucătărie. Globuleţul căzuse de pe masă şi se rostogolea pe covor cu o viteză neobişnuită lăsând o dâră de lumină în urma lui.
Curiozitatea deveni mai tare decât teama, şi în plus parcă mai era ceva, ceva ce nu mai simţise de mult, era speranţa....
Globuleţul era cald în mâna ei şi vibra. Culoarea, dintr-un negru iniţial mat devenise de un negru lucios cu irizaţii de curcubeu... o căldură blândă ce pornea din el îi pătrundea în palmă şi din mână i se răspândea apoi în tot corpul... simţea că se dezmorţeşte. Trăsăturile feţei i se destindeau într-un zâmbet, simţea că i se ridică fără voia ei colţurile buzelor şi ale ochilor, corpul era în acelaşi timp greu şi uşor ca şi cum...

duminică, 5 octombrie 2008

despre CUM, din urmatorul workshop



Priviţi imaginile din faţa voastră timp de 1 minut şi exploraţi-le. Apoi, timp de 5 – 10 minute scrieţi tot ce vă trece prin minte referitor la acea imagine.
Imaginea primită foloseşte ca punct de plecare pentru o scurtă povestire; aceasta nu trebuie să explice neapărat imaginea, atâta timp cât imaginea inspiră într-o oarecare măsură rezultatul final.

În timp ce scrieţi, priviţi imaginea din când în când. Dacă scrieţi la persoana I, imaginaţi-vă că intraţi în imagine şi acţionaţi, fie din pielea persoanjului (unuia din presonaje), fie alături de acesta (aceştia). Descrieţi peisajul, acţionaţi, interacţionaţi, faceţi tot ce vreţi şi scrieţi despre asta!
Evitaţi să folosiţi texte scrise mai înainte doar pentru că se potrivesc cu imaginea, exerciţiul trebuie folosit pentru a genera idei pentru texte noi!

sâmbătă, 4 octombrie 2008

cat de mare e marea?

si cat de mare trebuie sa fie speranta ca sa fie mai tare decat valurile, decat vanturile, decat stancile?
numai cine a primit raspunsul la mesaj poate spune.

luni, 29 septembrie 2008

locuri de poveste, locuri de putere

Cu mai bine de dooj de ani in urma descopeream locul acesta ( din Gradina Botanica) unde mi se parea ca se face trecerea din lumea reala in lumea povestilor. Ma plimbam pe aici dimineata devreme; pe masura ce ma apropiam de acest loc crestea emotia si misterul. Dupa ce treceam de copacii din stanga imaginii, ma opream un pic; in stanga e o malstina cu nuferi si broaste, marginita de chiparosi. Pentru a trece mai departe, intr-un camp strabatut de alei inguste, abia vizibile, trebuia sa trec peste doua lespezi, care, in mintea mea reprezentau portalul.
Stateam pe ele destul de mult, straduindu-ma sa fiu constienta simultan de ambele lumi, stiind ca un singur pas ma poate trece intr-o parte sau in cealalta. Nici una dintre parti nu ma facea sa ma simt atat de bine ca acest punct. Locul meu de putere.

vineri, 26 septembrie 2008

Leapsa / despre lucrurile care imi plac

"Îmi place, nu-mi place: aceasta nu interesează pe nimeni. Aceasta nu are aparent niciun sens. Şi totuşi aceasta înseamnă că trupul meu nu este la fel cu al vostru". - Roland Barthes

... de la Klara...

Da, corpul meu e uşor diferit de celelalte corpuri, mintea mea funcţionează uşor diferit de a celorlalţi, emoţiile lasă asupra lor amprente cu o altă formă şi de o altă adâncime decât pe celelalte planete umane. Diferite în aparenţă, dar fundamental asemănătoare. Suficient de diferite pentru a fi atrasă de ceea ce mi se pare atât de altfel la celălalt, ceilalţi, şi, din fericire, suficient de asemănătoare pentru a gusta bucuria apropierii şi atingerii.
Am citit din link în link şi din blog în blog, urmărind ,,leapşa” în ordine inversă şi m-am bucurat găsind atât de multe plăceri comune la toţi cei ce au scris despre lucrurile care le plac şi despre cele pe care nu le plac. E bine, pentru că aceste lucruri există din belşug.
Aşa că mă răsfăţ şi eu puţin, înşirând detalii ale decorurilor din poveştile mele (daaa, decorurile sunt importante).
Lucruri care îmi plac: îmi place spaţiul întins unde vântul să curgă liber - marea, deşertul, câmpul cu iarbă înaltă; spaţiul concentrat, plin de detalii fascinante: pădurile, librăriile, anticariatele, magazinele de bujuterii, cofetăriile, sălile cu oameni doar puţin cunoscuţi şi cufundaţi în studiu; spaţiul intim care se creează între două priviri complice, împreună cu zîmbetul care apare atunci spontan (ştiu că ştii, şi tu ştii că eu ştiu şi asta e ok pentru amândoi); spaţiul intim care apare între două trupuri care se atrag, cu toate liniile de forţă aproape palpabile care se întind între ele...
Îmi place timpul de dinainte, atunci când urmează o certitudine şi timpul de după, atunci când apare o surpriză; îmi plac momentele de dinaintea ploii, clipele dintre somnul celuilalt şi somnul meu (pe care le trăiesc cu drag, chiar dacă mi-ar plăcea să nu adoarmă el primul) şi nopţile de lucru ( cu excepţia celor din preajma unui dead-line); îmi plac clipele în care privesc fără ca celălalt să se simtă privit... îmi place să ajung mai devreme undeva doar pentru a mă bucura de un spaţiu-timp numai al meu... până la venirea celorlalţi.
Îmi plac poveştile, îmi place să citesc, să vorbesc, să ascult şi să scriu. Îmi plac conexiunile, sincronicităţile, clipele de sinestezie, de meditaţie, efervescenţa mentală, zâmbetele, râsul cu gura până la urechi. Îmi plac multe cărţi, multe filme, pe care le recitesc sau le revăd oricând. Îmi place să vorbesc cu câţiva prieteni (de fapt, cu oricât de mulţi, dar pe rând). Joaca, jocurile (mai ales cele la care stăpânesc regulile). Îmi plac conjuncturile care sugerează magia în orice formă şi îmi plac magicienii... (mai puţin vrăjitoarele ).
Lucrurile care nu îmi plac sunt nuanţări ale unora care îmi plac. Dar îmi plac altfel. Îmi place atingerea, dar urăsc presiunea, şi a spaţiului şi a timpului. Detest modificările unor termene (mă rog, cele în defavoarea mea), indiferent de justificări. Mă deranjează foarte tare să fiu în întârziere şi, de asemenea e un chin aşteptatul unei persoane care întârzie. Urăsc zgomotul, mi-ar plăcea să am cu mine o telecomandă cu care să dau zgomotele mai încet şi chiar unele sunete, în special cele înalte... (cele joase îmi plac, de exemplu vocea lui Leonard Cohen).
Nu-mi plac modificările, ştersăturile, răzgândirile, turele nesfârşite în jurul cozii, ideea de a învăţa pe dinafară, intrigile, vorbitul la telefonul fix. Nu-mi place să mă gândesc la lucrurile care nu-mi plac, si de aceea scriu acum asta în loc să...
Oricum, şi asta e bine, cu toţii putem să punem pe listă mai multe lucruri plăcute decât neplăcute. Ce voi face cu ele? Păi, după cum am zis, decoruri pentru poveştile-poveşti şi pentru celelalte. Şi uneori, când nu le găsesc pe la suprafaţă, le scot din dulapul de resurse, le scutur, le spăl şi mă bucur din nou de ele, fericită că toate îmi vin bine, indiferent dacă am mai slăbit ceva sau nu...
Bonus, lucruri care plac mult, mult: aici, o Maria cânta copiilor speriaţi de furtună despre lucrurile care îi plăceau... şi pentru că îi plăceau atât de mult au devenit mai puternice decât furtuna.

joi, 25 septembrie 2008

Richard von Volkmann-Leander – Batranul cufar

poveste primita de la Maria (Lady Harmony)

Un domn in varsta, care calatorea foarte mult, avea un cufar. Nu era de loc frumos cufarul lui, ci dimpotriva, cum nu se poate mai urat. Era imbracat in piele de foca, rupta si zdrenturoasa, iar marginile erau prinse in coltare de fier. Pielea de foca era mancata de molii, iar coltarele de fier erau tare ruginite si oricine putea sa vada ca trecuse prin multe necazuri. “Asta poate sa indure multe” spuneau hamalii cand il ridicau din trasura. Apoi il tranteau atat de tare, incat cufarul trosnea. Lucru care nu indulcea defel dispozitia cufarului, care era si asa destul de proasta. Astfel incat impungea si lovea cu colturile lui de fier pe oricine ii iesea in cale. „N-aveti decat sa nu va apropiati de mine” maraia el, atunci cand celelalte cufere, impreuna cu care calatorea, incepeau sa se planga. „Stiu eu ca nu vreti decat sa va uitati la cat sunt de zdrentaros”.
Stapanul cufarului insa era un om tare ciudat. Cand era acasa, cufarul trebuia sa stea mereu in odaia sa, asezat sub oglinda suflata cu aur, chiar daca imaginea era cat se poate de ciudata: Cufarul acela vechi si urat, in odaia frumoasa si confortabila. Iar atunci cand se afla in calatorie si tragea la vreun han, cufarul era primul pe care cerea sa-l aduca si sa-l aseze la capul patului. “Probabil ca sunt multi bani in cufar”, spuneau oamenii, “ca prea nu-l slabeste din privire!” Dar erau foarte departe de adevar. Intr-adevar, in cufar se afla ceva deosebit. Dar bani? Nu, in nici un caz bani!“
Atunci cand era singur in odaia sa, batranul domn apasa pe un arc numai de el stiut si dintr-o data, cufarul se deschidea, dezvaluindu-si continutul. In el se afla o minunatie de ladita, imbracata in catifea rosie si impodobita cu panglici de aur. Si deindata ce intra altcineva in camera, capacul cufarului se inchidea de la sine cu un zgomot puternic.
Dar slujnica batranului domn era foarte vicleana. Intr-o zi, ea isi lasa incaltarile in fata usii si se furisa in cea mai mare liniste pana la cufar, care era deschis. Ajunse pana foarte aproape de el si vazand stralucirea de rosu si auriu dinauntru, uita cu totul de sine si striga: “Doamne sfinte, cufarul asta vechi e foarte frumos pe dinauntru!” Atunci cufarul isi dadu seama ca langa el statea cineva nepoftit si isi tranti pe data capacul, cu atata forta incat mai ca-i prinse degetele slujnicei, care tocmai voia sa vare mana inauntru, ca sa vada daca chiar este catifea si cat de moale o fi.
„Vai de mine!“ striga ea speriata, „ce cufar urat si ingrozitor. In nici un caz nu trebuie sa ai de a face cu el!“ Iar dupa aceea, ori de cate ori cineva o intreba ce o fi in cufarul acela atat de misterios, raspundea ca nu era nimic demn de luat in seama. Ca stapanul ei prinsese drag de cufarul cel vechi si zdrentaros si nimic mai mult.
Si totusi era ceva deosebit cu acel cufar. Pentru ca din cand in cand, batranul domn incuia cu grija toate usile odaii, apoi apasa pe arcul secret al cufarului, care facea sa se deschida capacul. Apoi ciulea inca o data urechile, sa fie sigur ca nu e nimeni prin preajma, dupa care scotea ladita imbracata in catifea rosie si o aseza cu grija pe masa. Apoi apasa pe alt buton, numai de el stiut, si capacul laditei se deschidea si el. Dar oare ce se afla in ladita? De necrezut! O printesa de poveste, mica si dragalasa, cu cozile atarnand pe spate si incaltata cu pantofiori rosii. Ea sarea deindata afara, se aseza pe capacul laditei si legana din picioare, ceea ce o facea cu atat mai incantatoare. Apoi incepea sa povesteasca cele mai minunate povesti. Batranul domn statea in cufundat in fotoliu si asculta cu atentie. Intr-o buna zi, dupa ce sfarsi de povestit, mica printesa spuse: “Ti-am povestit atat de multe povesti frumoase, dar cred ca tu incepi sa le uiti. N-ai putea oare sa le scrii?” “Desigur”, raspunse batranul domn, “as putea sa le scriu, cel putin as putea sa incerc sa le scriu, pentru ca oricum nu ar fi la fel de incantatoare, cum le povestesti tu. Dar nimeni nu trebuie sa stie despre tine si mai ales nu trebuie sa afle nimeni ca esti ascunsa in cufarul cel vechi. Tu trebuie sa fii doar a mea. Pentru ca oamenii s-ar buluci sa te vada si sa te atinga cu degetele lor neindemanatice. Si catifeaua cu care este imbracata ladita s-ar ponosi foarte curand. “O, fereasca Dumnezeu!” spuse mica printesa, ingrozita de idee. “Si totusi, tare s-ar mai minuna ei, daca ar stii cine se afla in vechiul cufar!”, spuse apoi, razand gratios.
„Pst!“ o intrerupse batranul domn, „bate cineva la usa . Ascunde-te repede in ladita!“ Apoi aseza degraba ladita in cufar, care isi tranti capacul cu zgomot. Iar cand intra slujnica sa aduca ceaiul, batranul cufar statea burzuluit, ca deobicei, sub oglinda suflata cu aur. Trecand pe langa el si ferindu-se sa nu fie vazuta de stapanul ei, slujnica ii dadu un picior cufarului, mormaind printre dinti: „Era cat pe-aci sa-mi prinzi degetele, cufar batran si urat!“

miercuri, 17 septembrie 2008

sunt un animal

(zilele trecute am citit pe alte bloguri cuvinte de dor pentru animalul pur si pierdut din noi .... si mi-am amintit si eu vorbe mai vechi...)

Gânduri, turmă de fulgere
Aşezate blând, rumegând, luminând
Vorbe, tulbure scurgere
Când de turmă se rupe vre-un gând

Salturi – durerea aproape
Când nu poţi să crezi că-i aşa
Sufletul – abur pe ape
Când boturi se-apleacă să bea

Privirile – umede şoapte
Când taine pe seară se – aud
Iubirile – drumuri în noapte
Ce poartă turma spre sud.

joi, 11 septembrie 2008

si o poarta zdravana, pe care simti cand intri... si cand iesi: ruinele de la Porolissum


tot prin cofetarie...

In afara de ,,La vatra Ardealului", fantasme rafinate se invarteau in mintea mea si in jurul cofetariei Mozart din Cluj... si am ajuns zilele trecute si pe acolo... si am savurat din atmosfera si prajiturile ei...
Nu cred ca mai am fantasme cu prajituri. Atat de simplu era totul?
Nici nu stiu daca mai vreu sa-mi indeplinesc si alte dorinte. Daca dispar?

duminică, 7 septembrie 2008

si pentru ca am pomenit de gara, uite-o si pe ea!

nu pare, dar e o imagine dintr-o gara!

O gara mica, unde opresc doar personale... da, trenurile alea care opresc chiar pentru tine personal... e napadita de iarba, de tufisuri, are o singura linie lucioasa si una ruginita, si de cate ori astept in ea (trenul ) imi vin in minte doua chestii:
- una e un fragmentel dintr-un cantec de ... (era sa zic de dragoste, da e doar de despartire) ... un refren celebru pe vremea cand ascultam emisiunile cenaclului Flacara cu urechea ciulita - ,,La adio" - ,,si ai plecat cu tot cu gara / nici tren nu mai exista , nu // eu m-am intors inca o data / voiam sa vin pe urma taaaaa / dar unde-i linia ferata / parc-a luat-o cineva"
- si alta e un (contra)exemplu dat de cineva care voia sa ne vorbeasca despre importanta deciziilor rapide: ,,a trecut si trenul, a cazut si gara si a crescut si zmeura pe-acolo".
Nostalgii de sfarsit de vara.

POARTA

Imaginea ii apartine lui Krzysztof Krzemien (ca si cea de pe celalalt blog, mi-a casunat acu pe porti) si e ... imprumutata... de pe fotocommunity.
Intotdeauna am fost fascinata de usi, fereste, porti... si, intr-un fel si trenurile si garile cred ca ar intra in aceeasi categorie.
E vorba de ,,in alta parte". Povestile din copilaria mea se desfasurau intotdeauna undeva, peste mari si tari... si culmea, chiar si ca sa umbli de colo-colo prin poveste poa sa-ti ia ani de zile. Bietele printese treceau prin toate chinurile pana sa-si regaseasca iubitii care dispareau inexplicabil cand erau priviti in fatza sau intrebati tocmai chestia aia pe care ele promisesera la inceput ca nu-i vor intreba... ba unele , mai curioase mai intrau si in cine stie ce camera secreta.
Doar ca, din loc in loc mai exista cate o poarta care poate asigura o scurtatura, un punct de trecere dintr-un univers in altul. De obicei inchisa. Pentru asta trebe chei, une-i magicianul?

miercuri, 3 septembrie 2008

materializari

in ultima saptamana am primit cadou o lada de comori si un glob magic, daruri inspirate de pozele afisate pe acest blog; mi s-a promis o saptamana intreaga la Brasov si un bonus de o prajitura la o alta faimoasa cofetarie din tara (detalii saptamana viitoare)... si mi-am reamintit de puterea creatoare a scrisului...
candva, incepusem sa scriu o poveste despre ceva ce imi doream foarte mult; am scris o vreme la ea, dar am abandonat-o inainte de final, inainte de implinire; peste putin timp, cand o situatie de viata se suprapunea exact peste marginile povestii mi-as fi dorit sa o fi scris pana la capat...
dovezi marunte ca suntem creatorii propriilor vieti...

joi, 28 august 2008

Puterea fantasmei





Fantasma e o poveste pe care ne-o spunem singuri, în momente de intimitate şi al cărei ritual ne face fericiţi... o vreme.
O fantasmă e încărcată cu foarte multă energie; exemplul tipic sunt fantasmele erotice, sau cele de succes. De fiecare dată când mintea noastră o reia şi o răsuceşte, o mai investeşte cu un surplus energetic, şi obţine în final o satisfacţie intensă.


Doar că, la un moment dat, când circuitul s-a săpat prea adânc în neuronii noştri, energia începe să se piardă, şi orice reluare a fantasmei în loc să ne încarce, ne goleşte... pentru că, pe undeva, a dispărut speranţa îndeplinirii ei. Dacă vrem să revenim la nivelul energetic iniţial, singura posibilitate de a rupe cercul rămâne împlinirea ei. Cu (sau ca) un act de voinţă.
Ceea ce - în sfârşit - am făcut şi vă mărturisesc...


De vre-o patru ani îmi doream să vizitez Braşovul şi să mănânc o prăjitură la cofetăria ,,La Vatra Ardealului”. Am mai trecut prin Braşov cu treburi, dar niciodată nu am avut timp să mă plimb pur şi simplu prin oraş, să mă bucur de case, străzi, biserici, ziduri de cetate... de cofetăria cu aer medieval şi de prăjiturile care îmi rămăseseră în amintire ca un reper al rafinamentului. În iarna asta am avut un drum pe acolo, dar nu eram singură, nu aveam sufucient timp, iar cofetăria era închisă... Faptul că vis-a-vis se deschisese o gelaterie cât se poate de atrăgătoare (unde am intrat şi de unde am mai pus o poză pe acest blog) nu m-a consolat prea mult: eu voiam o prăjitură la cofetăria ,,La Vatra Ardealului”!


De fapt, nici nu era prea complicat, aveam nevoie doar de o zi liberă... pe care nu am găsit-o timp de o jumătate de an. M-am uitat pe biletul de autobuz pe care îl păstrasem de astă-iarnă, da, Pământul a trebuit să treacă de cealaltă parte a Soarelui ca eu să ajung din nou acolo- exact şase luni!


Cu câteva zile înainte, primeam toate semnele că trebuie să o fac; am descoperit blogul fursecului mecanic şi l-am studiat îndelung, cu pupilele dilatate de poftă, Monica, o prietenă aflată în concediu în Turcia îmi trimitea fotografii cu ea şi soţul ei mâncând prăjituri... iar de curând, împreună cu Masha, excelentul meu life-coach, am început un program special în acest sens, ceea ce impunea o anumită accelerare a evenimentului.


Aşa că marţi (când am mai sărbătorit şi alte învărteli în jurul propriului Soare) m-am plimbat prin Braşov... cu o imensă plăcere. M-am plimbat îndelung, am vizitat, am privit şi atins spaţiul din jurul meu, am respirat în mod conştient aerul de acolo (ceea ce nici nu era prea greu, după canicula din Bucureşti), am făcut fotografii, am vorbit la telefon cu prietenii care îmi aminteau de turele de pe stadionul Soarelui şi le-am împărtăşit şi lor din plăcerea mea... şi am prelungit cât mai mult plimbarea înainte de a merge la acea minunată cofetărie.


M-am oprit în faţa ei, şi am fotografiat-o de pe trotuarul celălalt. Arăta minunat de promiţătoare şi, slavă Domnului, era deschisă! Cu o ultimă răsucire mentală a fantasmei am vrut să prelungesc şi mai mult aşteptarea vizitând mai întâi Biserica Neagră din imediata apropiere, dar momentul venise, chiar trebuia să intru, aşa că am traversat. Am privit îndelung vitrina, apoi galantarele. Am ales, cu greu. Oscilam între mesajul de autocontrol (numai una, că şi celelalte au acelaşi gust), mesaj nu tocmai valabil în diversitatea de acolo şi ideea de a mânca una şi pentru Mădă, prietena care mi-a suportat fantasma asta (şi altele pe tema Braşovului) şi mi-a fost alături în perioada în care mâncasem prima prăjitură... am ales două prăjituri mici.


Priveam farfuria din faţa mea, pe măsuţa cu garoafe. Priveam prăjiturile, pereţii cofetăriei, pozele de pe pereţi, lumea de pe stradă, garoafele de pe măsuţă, urmăream să dilat cât mai mult conştientizarea acelor clipe... să mă bucur de împlinire. Am savurat prăjiturile, firesc şi natural, în ritmul cel mai potrivit... le-am privit şi m-am bucurat de imaginea lor pe măsură ce scădeau, la fel ca luna. Am fost conştientă de mişcarea ca de dans a linguriţei, de contactul fiecărei particule de frişcă şi de ciocolată cu papilele mele gustative şi de senzaţia de satisfacţie pe care mi-o ofereau (sau mi-o ofeream).


După ce s-au terminat (eclipsă totală de lună) m-am ridicat şi am plecat, cu o senzaţie de plenitudine fizică, emoţională şi mentală. Mă simţeam împlinită şi eliberată, mintea se putea desprinde de jocul acesta, ceea ce a şi făcut.
M-am mai plimbat vre-o oră prin oraş, dar, o dată misiunea îndeplinită, mi-am dorit să mă întorc. Şi data viitoare prin Braşov mă voi plimba cu plăcere, dar fără nerăbdare, anticipare şi dorinţe. Poate voi mai mânca o prăjitură aici sau nu... nu mai e important. Mi-am îndeplinit fantasma.

luni, 18 august 2008

ce-mi spun cele din jur despre mine

hai sa ne jucam un joc: eu ma fac ca vorbesc despre ce vad in jur, iar tu te faci ca ma crezi... iar o ureche a ta, cea care e mai obisnuita cu cea de-a doua atentie, asculta ce vorbesc despre mine...
apoi ma intrebi despre mine, dar ca eu sa nu ma sperii si sa te mint, te faci ca ma intrebi despre cele din jur...
iar eu iti raspund, bucuros ca pot sa iti vorbesc despre mine, si stiind ca tu ma asculti delicat si discret...
jocu lse termina in momentul in care eu recunosc ca am vorbit despre mine, iar tu accepti tot ceea ce am spus in numele lucrurilor care ne despart si ne unesc...

duminică, 3 august 2008

biserici, cetati, castele

In povesti, de multe ori printesa e inchisa in turn si asteapta ca un erou de pe teritorul stapanit de balaur, de zmeu, vrajitor sau chiar de taica-sau sa-si fixeze ca tel suprem al vietii eliberarea ei.
Am intrat si eu in aceasta bisericuta din nuiele impletite (din curtea Bisericii Evanghelice din Medias) sa vad cum e. Nu mi-a placut si am iesit repede sa lupt eu insami cu balaurul (in mod ecologic, bineinteles, cu final win-win).

marți, 29 iulie 2008

la multi ani!

Chiar dacă mi-a plăcut întotdeuna să scriu, Dorin mi-a arătat drumul în lumea poveştilor. Până atunci ceea ce scriam avea fie ostentaţia unei compuneri şcolare, fie discreţia unei file de jurnal. N-aveam idee de calea de mijloc, de echilibrul stabil pe care îl poate oferi metafora.

Prima experienţă a fost ca un joc, o poveste în care scriam alternativ câte o frază. La început a fost amuzant; fiecare urmărea, pe de o parte, să asigure o anumită coerenţă acţiunii, iar pe de altă parte, să introducă elemente de noutate care să dirijeze acţiunea în direcţia dorită. N-am rezistat prea mult; când a introdus primele elemente de război m-am retras şi l-am lăsat să termine singur povestea. Dar deja traseul fusese marcat, şi am început să explorez în continuare.

Apoi, mi-a făcut cunoştinţă cu ,,Povestea fără sfârşit”, care a devenit şi pentru mine un reper important în lumea poveştilor. Curând am început să înţeleg logica Fantaziei, şi atunci mi-a arătat ,,Ţara lui OM”, ţară cu graniţe foarte fine între poveste şi ,,realitate”, spaţiu unde oamenii pot să se piardă şi să rămână. Sau să se ducă...

În următoarea etapă, poveştile au devenit daruri în care fiecare oferea celuilalt o imagine a Sinelui său, alături de o interpretare a prezenţei celuilalt în viaţa sa. Pentru mine, semn de recunoaştere şi de acceptare, chiar dacă povestea îmi sugera şi drumul pentru depăşirea limitelor de atunci.

Iar după ce am mai crecut, cu răzvrătirea unei adolescenţe întârziate, i-am aruncat lui Mark un pachet de oglinzi deformate, împreună cu protestele a 7 femei... ideale şi (i)reale. Am protestat în numele Roxanei, Monei... a celorlalte... şi în special în numele Katrinei, făcând abstracţie de faptul că personajele din mintea lui n-aveau prea mare legătură cu cele din mintea mea. Aşa că am aruncat cu personajele mele după Mark, cel plecat în lume, pentru simplul motiv că mi se părea nedrept să plece aşa, fără să dea socoteală...

Într-un târziu, când apele adolescenţei s-au retras şi am învăţat respectul faţă de celălalt, am început să învăţ cu adevărat din ceea ce citeam... dar asta e deja altă poveste...

joi, 24 iulie 2008

cum se (pre)gateste o poveste

sunt cateva ingrediente de baza, pe care le gasesti privind in tine sau in jurul tau... apoi e nevoie de un pic de atentie ca sa fii pe faza cand se aduna cele necesare (altele decat cele de baza) si cand sclipeste ceva magic prin apropiere... se amesteca si se framanta, se potriveste in cadre si forme si apoi se coace in indelungata (ne)rabdare a celor care il asteapta pe eroul principal sa creasca si sa-si rezolve toate probelemele alea in care el si numai el e de vin ca sa-a bagat...

cel mai tanar cititor de povesti

Alex, in varsta de 4 luni este cel mai tanar cititor de povesti pe care il cunosc.
Cartea, tinuta aici de mana mamei, are o fila si doua coperti, fosneste, zdrangdane si piuie intr-un mod de-a dreptul incantator, e tandra la pipait si cu colturi apetisante, numai buna de ros atunci cand or sa apara dintii...
Povestile pe care le citeste Alex cu mana lui sau cu mana mamei suna de fiecare data altfel, dar la fel de interesant, suficient pentru a-i atrage atentia secunde bune...

sâmbătă, 12 iulie 2008

FETIŢA CU CHIBRITURI ŞI TESTUL PRĂJITURII

Mai avea câteva chibrituri în cutie şi ştia că nu va rezista şi în cele din urmă le va aprinde. Dar se obişnuise să amâne cît mai mult momentul, în lupta zilnică cu frigul. Îşi privi mâinile: nu încă, mai putea rezista vre-un sfert de oră. Desoperise jocul acesta al amânării şi se gândea că la un moment dat va rezista până la capăt. Va vinde toate chibriturile şi nu va mai simţi nevoia dureroasă de a le aprinde pentru ea însăşi. Cu banii care i-ar fi luat pe acele ultime chibrituri, strânşi timp de o săptămână, şi-ar fi putut cumpăra o prăjitură. Visa de mult la asta ...
Soarele asfinţise de mult. Se gândi că acum avea motiv să aprindă măcar unul, nici nu vedea bine pe unde mai calcă. Mâinile i-ar fi mai rezistat puţin...

Ridică chibritul aprins în dreptul ochilor şi privi în faţă. O uşă mare, cenuşie, metalică. În dreptul ochilor ei, pe o plăcuţă aurie scria ,,Laborator de testări psihologice”. Citi literă cu literă; nu prea înţelegea ce ar putea să fie.
Uşa se deschise; un bărbat înalt şi sobru, conducea la plecare o tânără femeie care ţinea de mână o fetiţă de vre-o trei – patru ani şi zâmbea fericită şi neîncrezătoare, vorbind cu bărbatul înalt: ,,Cum, doctore, asta înseamnă că fetiţa mea o să reuşească în viaţă mai bine decât alţii?”
Bărbatul privi cu un zîmbet fugar spre fetiţa mânjită pe faţă de ciocolată, se înclină spre mama ei, salută scurt şi deschise uşa să intre. Dar ceva îl făcu să se întoarcă, poate simţise intensitatea cu care fetiţa cu chibrituri privise scena, sau poate auzise ţipătul ei uşor când flacăra chibritului îi ajunsese la degete.

,,Vrei să intri?” Era ceva în vocea omului acela care o făcu să înainteze spre el fără teamă. Omul o conduse de-a lungul unui coridor alb, şi o pofti să intre într-o cameră. Ea intră şi rămase uimită în prag; nu ştia ce să zică, nu mai văzuse aşa ceva, nu putea decât să dilate pupilele: camera era plină cu bomboane, prăjituri şi acadele, mult mai frumos decât în vitrina cofetăriei!
Bărbatul o invită să se aşeze, şi luă loc în faţa ei. Pe masă, între ei, se afla o farfurie cu o prăjiturică. El îi spuse: ,,te rog să mă aştepţi cîteva minute; dacă vrei, poţi să mănânci prăjitura, e pentru tine; dar dacă ai să rezişti fără să o mînânci până mă întorc, îţi promit că mai primeşti una”, apoi ieşi.

Fetiţa se dezmeticea cu greu. Tot ceea ce se petrecea depăşea puterea ei de înţelegere. Era aproape înspăimântător, deşi nu simţise nici o ameninţare din partea bărbatului înalt şi sobru. Ridică privirile şi cercetă prăjitura. Se miră şi ea că nu mai simţea nevoia să o mănânce. Nici nu se gândea la posibilitatea de a a mai primi încă una; până atunci nici un adult nu îi făcuse o astfel de promisiune pe care să o mai şi respecte! Totul era teribil de misterios, aşa că se gândi că poate visează. Se ridică de pe scaun şi se plimbă prin camera plină de dulciuri. De câteva ori ridică mâna să atingă una, dar se răzgândi. Era posibil ca, o dată atinse să dispară. Se aşeză la loc, ameţită şi tulburată, aşteptând întoarcerea personajului misterios.
Nici nu îşi dăduse seama cât de cald era în cameră şi cât de diferit se simţeau mâinile ei încălzite. Nu avea o denumire pentru ,,bine”, doar simţea diferit.

Uşa se deschise şi bărbatul intră cu încă o prăjiturică în mână. ,,Uite, e pentru tine, pentru că ai avut răbdare.”
Se simţea în siguranţă, aşa că se miră şi ea de primele cuvinte care i-au ieşit dintre buze: ,,Mi-e frică!”. Bărbatul înalt şi sobru o privi cu atenţie: ,,Ştiu”.
Privi în sus spre el. Ştia că ceva în viaţa ei se schimbase fundamental în viaţa ei, o dată cu acel moment de acceptare.

Nu îşi mai amintea dacă mâncase prăjiturile, dar probabil că aşa era, pentru că, în drum spre casă, când, din obişnuinţă îşi privi imaginea reflectată în vitrina cofetăriei, se văzu murdară la gură, la fel ca fetiţa cea mică a femeii fericite. O senzaţie neobişnuită o făcu să zâmbească şi să meargă mai departe strângând în buzunare chibriturile rămase.

La câţiva ani de la acea întâmplare, acum ucenică la cofetărie, cea mai mare bucurie a fetiţei e să plece spre casă cu dulciuri în buzunare, pe care să le împartă copiilor şi cerşetorilor. 

marți, 8 iulie 2008

lada cu comori a piratilor

dupa navigare indelungata, revolte pe vas, lupte sangeroase in care harta a trecut din mana in mana si s-a intors la capitan, piratii descopera comoara...

OZN-ul din fatza cafenelei

senzational! un OZN vazut pe fereastra si fotografiat... parea pasnic, fara intentia de a ateriza sau a rapi pe cineva.
luminile nici macar nu se roteau...
oare ce cauta ? l-ati mai vazut ?

vineri, 27 iunie 2008

si in povesti, si in realitate

dupa ce te-ai gandit indelung, scormonind cu privirea si cu varful pantofului frunzele de pe jos, ghici de unde apare ajutorul...

luni, 9 iunie 2008

spre cealalta lume...

ajungi trecand o punte, un munte, o padure sau un rau. urci, cobori, iti pierzi rasuflarea sau identitatea.
e suficient de greu pentru a alege cu adevarat daca da sau nu. nu?

joi, 5 iunie 2008

... si merele de aur

cresc cumva in gradina ta?
ai mers pana la capatul lumii dupa ele sau tocmai te pregatesti sa o faci?

miercuri, 14 mai 2008

ALIAŢII, MARGINEA DRUMULUI ŞI CALEA DE MIJLOC

De când am ales calea poveştilor, am devenit mult mai atentă la semne, iar semnele au început să-mi atragă atenţia de peste tot.
Aseară târziu treceam pe lângă parc, şi am văzut un aliat. Dacă vă aduceţi aminte, aliaţii apar în basme cu chip de animale, pe care eroul principal le ajută şi care apoi îl ajută şi el...

În dreapta mea, un arici încerca să depăşească bordura micului spaţiu verde dintre trotuar şi stradă. Nu părea foarte hotărât; doar se ridica puţin şi cobora la loc, se mai foia un pic şi încerca iar. M-am oprit la doi paşi de el să-l văd mai bine. Nu părea deranjat, dar s-a oprit şi el. Dacă aş fi fost orbită de atmosfera de poveste mi-aş fi imaginat că îmi cerea ceva... dar, oricum, nu m-am putut abţine să stau un pic de vorbă cu el...
Apoi, logica a intervenit şi, oricât şi-ar fi dorit el să traverseze, am luat în locul lui hotârârea că nu e ceva potrivit cu planul lui de viaţă... şi că mai bine s-ar întoarce în parc. M-am apropiat şi l-am atins; bineînţeles că s-a aricit, ridicând un pic ţepii. Mi-am scos vesta şi l-am învelit cu ea, luându-l în braţe. A stat cuminte, ridicând doar boticul. S-au apropiat şi alţi trecători de noi şi l-au privit cu drag, ca pe un mesager important ce era al lumii de poveste. Am intrat în parc şi l-am aşezat pe iarbă, cât mai aproape de locul pe unde ieşise şi cât de cât la adăpost. A stat câteva minute nemişcat, apoi a plecat.

Am plecat şi eu, încântată de întâlnire.
La doi paşi de casă, în faţa mea lucea ceva. Pe trotuar, nemişcată, o libelulă mare. Logica a intervenit acum automat, am luat-o pe o frunză şi am aşezat-o pe o altă frunză... aceasta din urmă dintr-un tufiş din cel mai apropiat spaţiu verde.

Acasă, mă gândeam că situaţia nu a respectat regula poveştilor: să întâlneşti trei aliaţi. Oricum şi doi într-un sfert de oră a fost mai mult decât întâlneam de obicei...
Apoi m-am gândit dacă a fost bine ceea ce făcusem. Adică să hotărăsc eu că locul în care se aflau nu era bun pentru ei şi să-i mut unde credeam eu că le-ar fi mai bine. Logica de zi cu zi spunea că da.

Apoi, m-am gândit la situaţiile în care o mână invizibilă m-a luat brusc şi ilogic de pe un drum pe care eu îl alesesem mai mult sau mai puţin conştient şi m-a aşezat alături. Suficient de aproape ca să mă întorc dacă ţineam neapărat, dar suficient de departe ca să mă pot gândi dacă e chiar bine să fac asta.
Şi am mulţumit acelei mâini pentru toate experienţele pe care le-a generat (în) noul meu drum.

marți, 13 mai 2008

tot Oana, in lupta cu fortele raului...


se gandi cu toata energia pe care o mai avea la padurea ei deasa, la copacii care o protejeau si la prietenii ei iubitori. Se gandi toata noaptea la ei pana cand ii simti aproape. Simtea cum bratele i se ridicau. Simtea cum picioarele se miscau si se ridica. Isi putea misca bratele si picioarele. Cu gandul la caldura prietenilor ei dragi se ridica si tipa. Tipa cat putu ea de tare. Tipa cum nu o mai facuse vreodata. Vrajile se risipira si frica iesi din gura ei asemeni unui sarpe. Ochii ei mari priveau din ce in ce mai clar in jur si cautau o iesire. Matraguna si Capcaunul se pregateau sa o mai atace dar nu reuseau sa o prinda. Cu ochii mari si picioarele sigure se intrepta se usa castelului. Iesi afara fara. Se intoarse apoi catre castel. In fata ei aparura Capcaunul si Matraguna, urati si murdari, mirosind a frica si mucagai. Erau batrani acum fara frica ei. Erau slabi. Se spriji si mai bine pe picioare si cu un glas puternic spuse cuvintele magice: “V-am invins! Sunt puternica!!!” Peretii castelului se cutremura si bucati mari din zid cadeau pe cei doi vrajitori, strivindu-i

un fragment din una din povestile Oanei...


descopăr că îmi doresc să ador, divinizez, iubesc în roşu, să urăsc în roşu, să trăiesc şi să văd frumuseţea în ... roşu. Dar eu nu sunt roşu. Tânjesc după puterea acestei culori care m-a fascinat dintotdeauna pentru amestecul pe care îl are de forţă şi sensibilitate. Contrast dur pe piele albă, fină. Albul capată energie împrumutând puţin câte puţin din vitalitatea şi curajul roşului. Cele două sfârşesc prin a se îmbina uşor si firesc, deşi iniţial se respingeau. Faţa, ochii şi buzele se conturează, corpul devine sensibil iar mintea se trezeşte. E posibil să te redescoperi în stropi de culoare? Făptura albă este alta şi se simte alta. Imprumută pentru moment din jocul de nuanţe pentru a se căuta şi reinventa. Ca un copil răsfăţat, ea încearcă diferite roluri fără a se angaja în vreunul. Se joacă cu emoţiile profitând din plin, învăţând multe despre ea şi ceilalţi. A face distincţia dinte real si plăsmuit este imposibil. Cele două stări, realul şi imaginarul, se întrepătrund şi se înlocuiesc. Imaginarul devine real în breşa creată între conştient şi incoştient. Un nou „Eu” se formează, surprins în era diluviană a dezvoltării lui...”stadiul de dezvoltare se aseamănă cu cel al unui fluture, pornind din stadiul de râmă care îşi consumă pe zi ce trece greşelile şi scuzele, până când se desprinde de sol şi îşi deschide ochii. Văd, aud, gust şi simt plăcerea cunoaşterii din fiecare secundă şi eveniment. Te-ai uitat vreodata atent la feţele oamenilor care sunt la ora 6 dimineaţa în metrou? Ce ai văzut? Le poţi vedea şi poate înţelege dorinţele şi nevoile în acel moment de amorţeală. Ai simţit spectacolul sexualităţii umane care se joacă în fiecare staţie de tramvai sau magazin? În fiecare privire stau o mie de cuvinte care îşi spun povestea inconştientului nostru. Noi nu auzim decât umbrele acelor cuvinte, de fapt, sensul sufletului nostru. Ai atins vreodată un suflet? L-ai putut lua în mâini şi simţi cum pulsează între degetele tale obişnuite cu concretul? Te-ai privit gol în faţa alegerilor tale dictate de dependenţe?”
Culoare de pământ îmbrăcând trup de femeie-copil. Culoare de foc ce atinge corp de femeie stăpânită de teamă, de nesiguranţă. Cel care o priveşte nu ştie unde i se plimbă gândurile, poate şi ele îmbrăcate în roşu...