vineri, 31 iulie 2009

cine sunteti voi?

eu am ochi si cioc, aripi si inima, voi - piatra si metal...
si totusi semanam...
ce vraja v-a prins in nemiscarea asta, cu ce ati suparat vrajitoarea?
si cine v-ar reface la loc, pasari cu ochi si cioc, aripi si inima?
daca stau o vreme cu voi si va cant pe limba mea, oare o sa va amintiti?

vineri, 24 iulie 2009

miercuri, 22 iulie 2009

am mai primit un dar...

sursa poza
pe langa alte daruri primite seara trecuta, la cursul de povesti, unul a fost foarte important pentru mine.
avusesem ca tema de terminat o poveste. a altuia.
cu o saptamana inainte, fiecare dintre noi a scris pe un biletel un inceput de poveste. apoi, biletelele au fost trase la sorti si fiecare a primit unul si rugamintea de a termina povestea.
eu am scris o bucatica din tema mea preferata (scuze celor care au mai tot citit despre asta), obsesia care se regaseste in multe din povestile mele: relatia maestru-discipol.
in fiecare din povestile mele, in momentul aparitiei crizei, povestea se opreste. apoi, dupa o vreme, primeste un final, care de fiecare data imi pare fortat. asa ca am vrut sa am si alte puncte de vedere. colegul care mi-a incheiat randurile mi-a oferit unul la care pana acum nu ma gandisem...
multumesc, multumesc!
inceputul povestii, scris de mine:
Zburătorul-copil aştepta întoarcerea Maestrului. Îl dureau puţin noile aripi şi nu ştia daca era gata de zbor. Ar fi vrut să mai stea, să mai înveţe, să mai primească. Se temea că va fi aruncat în prăpastie şi nu va şti să-şi folosească aripile. În clipele acelea îl iubea şi îl ura pe Maestrul său.
si finalul, primit in dar:
Şi iată că maestrul sosi. Copilul speriat îşi desfăcu aripile şi se aruncă în prăpastie. Ceilalţi copii îl urmăreau înmărmuriţi cum cădea în abis încercând cu disperare să se înalţe.
Văzând acestea, maestrul ferit de privirile celorlalţi copii, inspiră adânc aer în piept şi suflă peste prăpastie. Curentul îi pătrunse copilului sub aripi şi acesta începu să planeze. Prinse încredere şi zbură înălţându-se maiestuos în văzduh până când nu se mai văzu.

duminică, 19 iulie 2009

si am deschis usa...


urcasem cu sufletul la gura cele 99 de trepte. pe harta scria 99,9. nu prea stiam eu ce-ar putea fi... poate, undeva, un loc prin care sa intru dincolo, asa cum trenul de Hogwarts trebuie luat de la peronul 9 3/4 (parca...).

usa mare din fata mea, intredeschisa. o unda de ciuda; umblasem cativa ani numai dupa cheie, iar in ultima vreme ma straduisem din greu sa o tin in buzunar, pentru ca, din cand in cand incerca sa evadeze...

am impins usa. grea, dar nu intepenita, s-a mai deschis un pic.

m-am asezat pe prag.

nu mai eram sigura daca vreau sau nu sa trec dincolo... trecuse cam mult timp de cand am plecat la drum...

sâmbătă, 18 iulie 2009

pentru ,,el"

descoperise din tinerete ca suferea de anomalie ciudata.
asa cum copiilor le creste un al doilea rand de dinti, iar unor fericiti batrani exceptionali si al treilea, lui ii crestea din cand in cand cate o inima noua, in locul celeia pe care fie si-a smuls-o singur in chinuri, fie i-a cazut, uscata.
perioadele ,,stirbe" erau la inceput destul de dificile. apoi, treceau din ce in ce mai repede. avea grija ca nimeni sa nu-l simta ,,fara inima" si ii iubea si mai mult pe cei din jur. cand se regasea singur urla de durere si isi dezinfecta ranile.
cand simtea noua inima inmugurind pleca o vreme, isi lua campii, dealurile, muntii... pana cand inima cea noua ajungea la maturitate se ferea sa se indragosteasca. ratacea continuu. apoi, stiind ca o sa si-o piarda si pe asta strangea repede cateva amintiri dureroase si fara speranta...
i-ar fi placut sa-si piarda inima cea noua intr-un mediu contrlolat. sa se interneze, sa il opereze un chirurg bun, sa fie anesteziat, pansat, ingrijit. sa se simta rasfatat, iubit ca un copil... dar nu isi permitea... nu avea incredere in alti medici in afara de el singur...
nu il pot ajuta, tiparul in care a intrat e prea puternic. l-as rasfata ca pe un copil, dar nu sunt in stare sa strang in brate pe cineva a carui inima poate sa cada oricand...

vineri, 17 iulie 2009

momente parfumate

poza
inca dinainte de a deschide usa simtise...
iar cand a intrat amintirile au dat buzna una peste alta...
a inspirat profund de cateva ori si a luat-o pe prima...
cine vrea sa povesteasca?

marți, 14 iulie 2009

daruri noi de la prieteni vechi

in seara asta, intr-o meditatie, m-am intalnit pe rand cu Umbra, cu Ingerul si cu mine insami ca si copil de 5-6 ani.
nu descriu drumul pana la locul intalnirii, gasiti detalii in orice carte care vorbeste de vizualizare, meditatie sau alte chestii asemanatoare.
cu fiecare personaj trebuia sa stau putin de vorba despre dorintele si fricile mele, sa il intreb daca are vre-un dar pentru mine, sa il imbratisez, sa ii multumesc, sa ii cer iertare.
cu Umbra a fost simplu. e cunostinta veche si nu mai simt de mult diferente intre mine si ea cand o intalnesc. e drept ca uneori n-arata tocmai grozav, dar asta e... asa ca am avut cu ea o conversatie simpla, deschisa, directa.
darul primit de la ea a fost in schimb surprinzator: un mare fluture albastru si delicat care mi s-a asezat pe gat...
de intalnirea cu Ingerul mi-a fost un pic teama. stralucea, ca de obicei, coplesitor. mi-a atins pieptul si mi-a invelit inima in lumina alba, stralucitoare. dar rece... of, inca nu pot...
intalnirea cu fetita care am fost a fost un pic ciudata... era imbracata in uniforma scolara, plictisita, fara incredere in mine... m-am apropiat de ea, i-am desfacut coditele si i-am rasfirat parul... i-am descheiat gulerul si cordonul uniformei sa simta aerul. la plecare m-am trezit ca raman cu gulerasul de la uniforma in maini... nu stiu ce sa fac cu el, l-am detestat la vremea mea.
stau si imi cercetez in continuare darurile...

luni, 13 iulie 2009

obiecte cu poveste

dintre toate obiectele care ne inconjoara, unele au povesti mai povesti decat altele.
pentru ca au stat mai multa vreme pe langa noi si au intrat in povestea noastra.
da, pornesc de la un exercitiu primit ca tema. acela de a alege un obiect si de a spune povestea. nu mi-a fost prea clar daca a lui sau a relatiei mele cu el. am ales a doua varianta, mi s-a parut mai interesanta. in ideea ca, indiferent despre ce as vorbi, de fapt vorbesc despre mine.
obiectul cu poveste pe care l-am ales sau care m-a ales e stiloul meu preferat. cu care am scris povesti inca dinainte ca degetele sa-mi fie magnetizate de tastatura.
de fapt, intotdeauna mi-a placut sa scriu cu stiloul. pentru ca are cerneala care pateaza ca un sange albastru. care face pe degete harti interesante.
si fiecare stilou cu care am scris avea personalitatea lui. semanand destul de bine cu a mea. ultimul, cel actual, e o copie identica a celui mai bun stilou. adica adevaratul stilou a fost penultimul.
culoarea lui e culoarea mea preferata: visiniu. l-am primit de la S, care nu stia care e culoarea mea preferata, dar care imi zicea tot timpul, si cat se poate de convingator ce grozava sunt.
si mi-a insotit cel mai puternic vis din vremea aceea. si asta a contat mai mult decat daca ar fi stiut ca imi place visiniul.
pana atunci stiam eu ca-s grozava, da nimeni nu afirmase asta in gura mare. si inca intr-un grup de grozavi.
am facut eu pe modesta asa, de ochii lumii, dar l-am crezut. pentru ca era (si probabil este inca, nu l-am mai vazut de un an) extrem de convingator. ar fi fost bun de preot, a terminat Teologia, dar nu a tinut niciodata vre-o slujba. spunea ca nu ar putea tine slujba de inmormantare, asa ca nu ar fi putut fi doar preot de vreme nunti si botezuri. s-a facut trainer si e la fel de convingator.
dar vorbeam despre stilou...
ei bine, pe vremea cand scriam povestile intai pe hartie si le transcriam apoi pe ecran, nici o poveste n-ar fi putut fi scrisa cu pixul. sau cu alt stilou. transcrierea suferea modificari minime, pentru ca stiloul meu visiniu stia sa toarca inspiratia.
si inlocuitorul lui actual stie cat de cat cum stau lucrurile. doar ca intre timp a pierdut ritmul...

fragmentarium: Ciandra

sursa poza
Se aplecă uşor pe marginea fântânii. Ştia că pentru a ajunge în lumea fizică trebuia să se nasca, să o ia de la începutul vieţii. Trebuia doar să găsească un moment când mama ei face dragoste şi să intre în corpul ei. Şi acum era momentul.

O văzu pe mama ei intrând în cameră, îi văzu şi iubitul, o văzu sărutându-l şi… se aruncă în fântână.
O ceaţă stranie şi sufocantă o înconjura. Încercă să treacă prin ea, dar era greu pentru că nici ea nu era cu mult mai densă.
Aşteptă să se obişnuiască puţin cu imaginea apoi privi în jur. Era doar fumul unei lumânări parfumate la lumina căreia mama sa îşi privea iubitul. Stăteau amândoi nemişcaţi unul în faţa altuia; se bucură: pentru o clipă se temuse că a ajuns prea târziu.
Clătinându-se printre valurile de ceaţă pluti uşor până ajunse între ei. Privi bărbatul; nu îl cunoştea dar avea suficientă încredere în mama ei ca să îl accepte

Dorea să simtă dragostea dintre ei aşa că îi atinse pe amândoi. Femeia se scutură cuprinsă de un fior iar bărbatul tresări, vizibil deranjat. Pentru o clipă imaginea femeii îi dispăru din faţa ochilor.
Ciandra era surprinsă şi furioasă: atât de uşor se stricase totul. Trebuia să se reântoarcă şi cine ştie cât timp va trece până când va putea pleca din nou.
Dar, de fapt, de ce să se reântoarcă ? Mai bine să mai rămână puţin pe aici …

Mama dormea şi ea pătrunse uşor în visul ei. Era riscant pentru că putea să ajungă din nou în astral şi nu era foarte sigură că se va descurca . Dar, oricum, merita să încerce.
O apă albastră, strălucitoare, luminoasă o înconjura pe femeie din toate părţile, iar ea plutea fericită spre un bărbat care venea spre ea. Ciandra nu era foarte sigură că era un bărbat; părea un delfin. Privi mai atentă: prin arcurile de lumină care îl înconjurau îl văzu mai bine – era un bărbat iar în urma lui veneau doi delfini. Se simţea venind dinspre toţi trei o afecţiune imensă, dar nu copleşitoare, ci delicată. Bărbatul se apropie de femeie şi o îmbrăţişă iar amândoi deveniră atât de luminoşi încât fetiţa îşi întoarse privirile. Nu îşi amintea, nu îşi imaginase că visele puteau fi atât de frumoase.
Delfinii înotau în cercuri largi în jurul lor iar ei se atingeau cu tandreţe.

Ciandra se apropie de ei îi atinse; Yina îşi aminti brusc că nu ştie să înoate, se zbătu de câteva ori şi se scufundă. Apa devenea din ce în ce mai rece şi mai întunecată şi deasupra lumina se îngusta, închizându-se peste imaginea bărbatului şi a delfinilor care continuau să se rotească.
(...)

duminică, 12 iulie 2009

joi, 9 iulie 2009

norii n-au mai apucat sa devina munti...

norii se profilau pe cer asemenea unor munti.
imaginea nu are cum sa redea ceea ce am vazut, e facuta prin parbriz, in fuga, sub privirea amuzata a soferului.
da, deci ii vedeam la capatul strazii, cu un relief fascinant, aveam senzatia ca daca mergem drept inainte, drumul ar fi inceput sa urce, am fi ajuns pe serpentine si am fi urcat pe nori pana sus. din cand in cand, din loc in loc, fulgera.
cu ochii larg deschisi, poate si cu gura deschisa ma bucuram de perspectiva.
mi-as fi dorit sa putem opri putin inainte de a face la dreapta, sa mai pastrez o clipa iluzia si starea. mi-ar fi fost usor sa-i cer asta, m-ar fi inteles, pentru ca alaturi de el am invatat sa scriu povesti, am trait calatorii in timp plimbandu-ne pe stradutele din jurul casei lui, am glumit pe seama celor care credeau in soliditatea a ceea ce ei numeau realitate.
doar ca, inainte sa apuc sa-i cer asta, el a inceput sa-mi povesteasca despre avantajele noului casetofon al masinii si superioritatea acestula fata de cel pe care-l avusese inainte...
iar norii au redevenit nori, am facut la dreapta si m-a lasat in fata blocului.
la revedere, multumesc, noapte buna...

miercuri, 8 iulie 2009

in castelul tau

sursa poza

Monica ne-a reamintit aseara de povestea castelului.
transcriu un pic, asa cum am regasit-o in ,,Partea intunecata a cautatorilor de lumina" a lui Debbie Ford.

,,fiecare camera din castel este perfecta si are un dar special. Fiecare camera reprezinta un aspect diferit al vostru si este o parte integranta a intregului castel perfect.
(...)
Apoi, intr-o zi, cineva a venit la castel si v-a spus ca una din camere era imperfecta si ca, fara indoiala, ea nu apartinea castelului vostru. V-a sugerat ca, daca doreati sa aveti un castel perfect, trebuia sa incuiati usa de la acea camera. Intrucat doreati dragoste si acceptare, v-ati grabit sa o incuiati.
(...)
De atunci incoace, di ndiferite motive ati inchis din ce in ce mai multe usi. (...) Dupa ce ati inchis usa la oricare incapere nu va placea, o data cu trecerea timpului ati uitat complet ca ea exista.
(...)
Din fericire, nu suntem niciodata multumiti cu a fi mai putin decat ceea ce suntem capabili sa fim. Nemultumirea noastra in ceea ce ne priveste este un motiv pentru a cauta camerele pierdute ale castelului nostru. Putem gasi cheia spre unicitatea noastra, numai atunci cand deschidem toate incaperile din castel."
o clipa de tandrete pentru umbra...
si redeschiderea cu curaj a amintirilor din copilarie... cand am inceput primele lucrari de inchidere, crezand ca, de fapt, construim :)
acu stau sa ma gandesc, de ce, dintre toate castelele pe care le cunosc, al meu seamana cu castelul Hogwarts... :))

luni, 6 iulie 2009

incarcand corabia...

sursa poza

cine mai are vise de imbarcat, va rog pe aici...
corabia se clatina in port, gata de lansare.
dar vise mai incap.

secretul e ca, daca nu le-ati pregatit pana acum, nu-i nimic. si cele din luna, si cele de pe pamant, tot in inima se coc.
iar implinirea lor e inevitabila.

am primit dovezi.
cu poza.

sâmbătă, 4 iulie 2009

bine ati venit in portul Lunii...

sursa poza
de curand, Mikka, care imi ghideaza si imi ocroteste cresterea in lumea povestilor, m-a initiat in misterele Lunii... si am aflat cu ce se umple Luna...

si m-a adus in portul in care visele mele si visele tale, ale lui si ale ei, ale noastre si ale voastre, cele indelung visate sau abia inmugurite, cele in care ne punem toata straduinta sau cele incarcate doar de dorinta iau drumul implinirii.

din seara asta, timp de doua nopti si doua zile, pana la luna plina, portul e deschis si asteapta pretioasa incarcatura de vise.

asa ca... veniti sa umplem luna! noi ajutam cu stransul pretioasei incarcaturi: visele.
mergeti la Mikka pentru a vedea ce si cum.

peste doua nopti si doua zile, cand luna va fi plina cu vise, va incepe misterioasa lucrare alchimica ce duce la implinirea lor.

un prim pas in implinirea unui vis este punerea lui in cuvinte.

asa ca va asteptam: fie cu comentarii la aceasta postare sau la cea a Mikkai, fie cu articole pe blogurile voastre (ca o leapsa) si cu rugamintea de a ne lasa aici un semn...

noi vom privi si vom incarca in corabie cu dragoste, grija si respect fiecare vis si ne vom ruga pentru implinirea lui pana la luna noua.

iar luna isi va face lucrarea ei misterioasa, pe care o veti urmari pe cer.
si de fiecare data cand mai scade un pic, un vis implinit a luat drumul realitatii.

noi va tinem la curent cu fazele lunii...
voi, daca vreti, ne spuneti cand s-a implinit visul...
si, intre timp, cu bucuria implinirii, teseti visele pentru luna urmatoare...

visul tau este si in inima mea

sursa poza
,,du-te acum si grabeste-te, pentru ca nu trebuie sa mai zabovim. s-afacut deja tarziu si visele noastre ne asteapta. eu it itin visele foarte aproape de inima mea si sper ca si tu il tii tot asa pe al meu."
Marianne Williamson - Iubire magica
uneori, un vis e prea mare pentru o singura inima.
si creste, ca puiul de cuc, aruncandu-le din cuib pe celelalte.
toate merita crescute, hranite, implinite.

visezi? iti hranesti visele? ti le implinesti?
ti-ai dori ca cineva oarecare, nu neaparat cineva anume sa puna un umar si o inima alaturi la indeplinirea lor?
detalii maine seara...

vineri, 3 iulie 2009

concursuri

pentru cei pe care vremea asta calduroasa si ploioasa ii inspira, luati de aici concursuri literare.
verificati pe site, sunt vre-o trei in vara asta.

miercuri, 1 iulie 2009

marti, povesti

din ciclul: ,,povesti scrise de altii", suprapus peste ale mele...
daca e marti, e poveste...

daca m-ar fi intrebat cineva (la anii tineretii, cu mintea de acum) ce as vrea sa ma fac cand o sa fiu mare i-as fi raspuns ca vreau sa ma fac student.
e un rasfat, dar asta mi-a placut cel mai mult in viata de pana acum, iar de cand am inceput eu insami sa predau am alternat rolurile de cate ori am putut.
si sa (pre)dau imi place. dar nu se compara cu placerea de a primi... deh, vorbitul si ascultatul, marile placeri feminine... :)
luni si marti am fost eu cursant la cursuri de scriere creativa si povesti...
am avut emotii. pe de o parte ma temeam ca nu cumva sa descopar ca al meu... iar pe de alta parte sa nu fiu descoperita ca intrus...
dar mi-a placut taaare mult... (si am descoperit ca nici cu al meu nu mi-e rusine...)
de fapt, voiam sa traiesc povestile din punctul de vedere al celui care le asculta... si e invitat sa intre in ele. am fost invitata si am intrat, multumesc, Monica!
seara trecuta a fost un deliciu intelectual si emotional, iar Monica e o adevarata povestitoare.
si e interesant de aruncat o privire pe oferta de cursuri a fundatiei Calea Victoriei.
pe mine m-au convins...