Puterea fantasmei

Fantasma e o poveste pe care ne-o spunem singuri, în momente de intimitate şi al cărei ritual ne face fericiţi... o vreme.
O fantasmă e încărcată cu foarte multă energie; exemplul tipic sunt fantasmele erotice, sau cele de succes. De fiecare dată când mintea noastră o reia şi o răsuceşte, o mai investeşte cu un surplus energetic, şi obţine în final o satisfacţie intensă.

Doar că, la un moment dat, când circuitul s-a săpat prea adânc în neuronii noştri, energia începe să se piardă, şi orice reluare a fantasmei în loc să ne încarce, ne goleşte... pentru că, pe undeva, a dispărut speranţa îndeplinirii ei. Dacă vrem să revenim la nivelul energetic iniţial, singura posibilitate de a rupe cercul rămâne împlinirea ei. Cu (sau ca) un act de voinţă.
Ceea ce - în sfârşit - am făcut şi vă mărturisesc...

De vre-o patru ani îmi doream să vizitez Braşovul şi să mănânc o prăjitură la cofetăria ,,La Vatra Ardealului”. Am mai trecut prin Braşov cu treburi, dar niciodată nu am avut timp să mă plimb pur şi simplu prin oraş, să mă bucur de case, străzi, biserici, ziduri de cetate... de cofetăria cu aer medieval şi de prăjiturile care îmi rămăseseră în amintire ca un reper al rafinamentului. În iarna asta am avut un drum pe acolo, dar nu eram singură, nu aveam sufucient timp, iar cofetăria era închisă... Faptul că vis-a-vis se deschisese o gelaterie cât se poate de atrăgătoare (unde am intrat şi de unde am mai pus o poză pe acest blog) nu m-a consolat prea mult: eu voiam o prăjitură la cofetăria ,,La Vatra Ardealului”!

De fapt, nici nu era prea complicat, aveam nevoie doar de o zi liberă... pe care nu am găsit-o timp de o jumătate de an. M-am uitat pe biletul de autobuz pe care îl păstrasem de astă-iarnă, da, Pământul a trebuit să treacă de cealaltă parte a Soarelui ca eu să ajung din nou acolo- exact şase luni!

Cu câteva zile înainte, primeam toate semnele că trebuie să o fac; am descoperit blogul fursecului mecanic şi l-am studiat îndelung, cu pupilele dilatate de poftă, Monica, o prietenă aflată în concediu în Turcia îmi trimitea fotografii cu ea şi soţul ei mâncând prăjituri... iar de curând, împreună cu Masha, excelentul meu life-coach, am început un program special în acest sens, ceea ce impunea o anumită accelerare a evenimentului.

Aşa că marţi (când am mai sărbătorit şi alte învărteli în jurul propriului Soare) m-am plimbat prin Braşov... cu o imensă plăcere. M-am plimbat îndelung, am vizitat, am privit şi atins spaţiul din jurul meu, am respirat în mod conştient aerul de acolo (ceea ce nici nu era prea greu, după canicula din Bucureşti), am făcut fotografii, am vorbit la telefon cu prietenii care îmi aminteau de turele de pe stadionul Soarelui şi le-am împărtăşit şi lor din plăcerea mea... şi am prelungit cât mai mult plimbarea înainte de a merge la acea minunată cofetărie.

M-am oprit în faţa ei, şi am fotografiat-o de pe trotuarul celălalt. Arăta minunat de promiţătoare şi, slavă Domnului, era deschisă! Cu o ultimă răsucire mentală a fantasmei am vrut să prelungesc şi mai mult aşteptarea vizitând mai întâi Biserica Neagră din imediata apropiere, dar momentul venise, chiar trebuia să intru, aşa că am traversat. Am privit îndelung vitrina, apoi galantarele. Am ales, cu greu. Oscilam între mesajul de autocontrol (numai una, că şi celelalte au acelaşi gust), mesaj nu tocmai valabil în diversitatea de acolo şi ideea de a mânca una şi pentru Mădă, prietena care mi-a suportat fantasma asta (şi altele pe tema Braşovului) şi mi-a fost alături în perioada în care mâncasem prima prăjitură... am ales două prăjituri mici.

Priveam farfuria din faţa mea, pe măsuţa cu garoafe. Priveam prăjiturile, pereţii cofetăriei, pozele de pe pereţi, lumea de pe stradă, garoafele de pe măsuţă, urmăream să dilat cât mai mult conştientizarea acelor clipe... să mă bucur de împlinire. Am savurat prăjiturile, firesc şi natural, în ritmul cel mai potrivit... le-am privit şi m-am bucurat de imaginea lor pe măsură ce scădeau, la fel ca luna. Am fost conştientă de mişcarea ca de dans a linguriţei, de contactul fiecărei particule de frişcă şi de ciocolată cu papilele mele gustative şi de senzaţia de satisfacţie pe care mi-o ofereau (sau mi-o ofeream).

După ce s-au terminat (eclipsă totală de lună) m-am ridicat şi am plecat, cu o senzaţie de plenitudine fizică, emoţională şi mentală. Mă simţeam împlinită şi eliberată, mintea se putea desprinde de jocul acesta, ceea ce a şi făcut.
M-am mai plimbat vre-o oră prin oraş, dar, o dată misiunea îndeplinită, mi-am dorit să mă întorc. Şi data viitoare prin Braşov mă voi plimba cu plăcere, dar fără nerăbdare, anticipare şi dorinţe. Poate voi mai mânca o prăjitură aici sau nu... nu mai e important. Mi-am îndeplinit fantasma.