am cautat toata saptamana cartea asta. inca mai citesc la ea. e un deliciu intelectual.
se zice ca e prima carte tradusa in romana despre psihologia basmului. asa o fi, criteriile lor, dar mult mai practica e asta.
da, din tot ce am citit pana acum, vrajitoarea trebuie sa moara. moartea ei salveaza copilaria de spaime.
ca adult, insa, mai caut o solutie. ma gandesc la vrajitoarele din viata mea, femei care, cu un cuvant (sau mai multe, ca sunt femei) m-au facut sa simt fiorii unei magii nu tocmai albe. gelozie, invidie, obsesia concurentei, a frumusetii, a unicitatii. dar nu le-am dorit nici o clipa moartea, si acum nici nu ma mai las atinsa de sagetile lor. sper... :))
rautatea nu e gratuita, intotdeauna are o motivatie solida in spate si cel putin un punct de contact pentru a se ancora la mine.
da, basmele nu sunt (doar) pentru copii. dar cine stie, poate cu un basm a inceput orice vantoare de vrajitoare...
4 comentarii:
Basmele ne-au marcat copilaria intr-un fel sau altul. Nu mi-au placut niciodata povestile unde durerea si rau erau evocate chiar daca se finalizau cu happy-end. Nu suportam povestile Scufita rosie, Capra cu trei iezi, cea cu purcelusii (nu mai stiu cum ii zice), toate imi provocau cosmaruri si imi induceau sentimentul de frica.
De ce trebuie sa se intample ceva rau pentru ca apoi sa fie bine? De ce nu poate fi bine de la inceput si forever? Nu-mi place lupta asta vesnica de a invinge raul. As vrea sa nu existe... sa nu fi existat niciodata...sa fie totul un Paradis.
Visez mult, nu? si cam degeaba :(
basmele au fost nascocite initial de adulti pentru alti adulti...
la copii au ajuns uneori atenuate, dar de cele mai multe ori moartea vrajitoarei s-a pastrat... :))
a vrajitorului nu :))
Tocmai vroiam sa iti semnalez aparitia ei, ma bucur ca ai citit-o!
Andreea, multumesc!
deja ma gandesc la o campanie pro-vrajitoare :)
ceva cu educatie preventiva si dezvoltare personala :))))
Trimiteți un comentariu