De când am ales calea poveştilor, am devenit mult mai atentă la semne, iar semnele au început să-mi atragă atenţia de peste tot.
Aseară târziu treceam pe lângă parc, şi am văzut un aliat. Dacă vă aduceţi aminte, aliaţii apar în basme cu chip de animale, pe care eroul principal le ajută şi care apoi îl ajută şi el...
În dreapta mea, un arici încerca să depăşească bordura micului spaţiu verde dintre trotuar şi stradă. Nu părea foarte hotărât; doar se ridica puţin şi cobora la loc, se mai foia un pic şi încerca iar. M-am oprit la doi paşi de el să-l văd mai bine. Nu părea deranjat, dar s-a oprit şi el. Dacă aş fi fost orbită de atmosfera de poveste mi-aş fi imaginat că îmi cerea ceva... dar, oricum, nu m-am putut abţine să stau un pic de vorbă cu el...
Apoi, logica a intervenit şi, oricât şi-ar fi dorit el să traverseze, am luat în locul lui hotârârea că nu e ceva potrivit cu planul lui de viaţă... şi că mai bine s-ar întoarce în parc. M-am apropiat şi l-am atins; bineînţeles că s-a aricit, ridicând un pic ţepii. Mi-am scos vesta şi l-am învelit cu ea, luându-l în braţe. A stat cuminte, ridicând doar boticul. S-au apropiat şi alţi trecători de noi şi l-au privit cu drag, ca pe un mesager important ce era al lumii de poveste. Am intrat în parc şi l-am aşezat pe iarbă, cât mai aproape de locul pe unde ieşise şi cât de cât la adăpost. A stat câteva minute nemişcat, apoi a plecat.
Am plecat şi eu, încântată de întâlnire.
La doi paşi de casă, în faţa mea lucea ceva. Pe trotuar, nemişcată, o libelulă mare. Logica a intervenit acum automat, am luat-o pe o frunză şi am aşezat-o pe o altă frunză... aceasta din urmă dintr-un tufiş din cel mai apropiat spaţiu verde.
Acasă, mă gândeam că situaţia nu a respectat regula poveştilor: să întâlneşti trei aliaţi. Oricum şi doi într-un sfert de oră a fost mai mult decât întâlneam de obicei...
Apoi m-am gândit dacă a fost bine ceea ce făcusem. Adică să hotărăsc eu că locul în care se aflau nu era bun pentru ei şi să-i mut unde credeam eu că le-ar fi mai bine. Logica de zi cu zi spunea că da.
Apoi, m-am gândit la situaţiile în care o mână invizibilă m-a luat brusc şi ilogic de pe un drum pe care eu îl alesesem mai mult sau mai puţin conştient şi m-a aşezat alături. Suficient de aproape ca să mă întorc dacă ţineam neapărat, dar suficient de departe ca să mă pot gândi dacă e chiar bine să fac asta.
Şi am mulţumit acelei mâini pentru toate experienţele pe care le-a generat (în) noul meu drum.
Aseară târziu treceam pe lângă parc, şi am văzut un aliat. Dacă vă aduceţi aminte, aliaţii apar în basme cu chip de animale, pe care eroul principal le ajută şi care apoi îl ajută şi el...
În dreapta mea, un arici încerca să depăşească bordura micului spaţiu verde dintre trotuar şi stradă. Nu părea foarte hotărât; doar se ridica puţin şi cobora la loc, se mai foia un pic şi încerca iar. M-am oprit la doi paşi de el să-l văd mai bine. Nu părea deranjat, dar s-a oprit şi el. Dacă aş fi fost orbită de atmosfera de poveste mi-aş fi imaginat că îmi cerea ceva... dar, oricum, nu m-am putut abţine să stau un pic de vorbă cu el...
Apoi, logica a intervenit şi, oricât şi-ar fi dorit el să traverseze, am luat în locul lui hotârârea că nu e ceva potrivit cu planul lui de viaţă... şi că mai bine s-ar întoarce în parc. M-am apropiat şi l-am atins; bineînţeles că s-a aricit, ridicând un pic ţepii. Mi-am scos vesta şi l-am învelit cu ea, luându-l în braţe. A stat cuminte, ridicând doar boticul. S-au apropiat şi alţi trecători de noi şi l-au privit cu drag, ca pe un mesager important ce era al lumii de poveste. Am intrat în parc şi l-am aşezat pe iarbă, cât mai aproape de locul pe unde ieşise şi cât de cât la adăpost. A stat câteva minute nemişcat, apoi a plecat.
Am plecat şi eu, încântată de întâlnire.
La doi paşi de casă, în faţa mea lucea ceva. Pe trotuar, nemişcată, o libelulă mare. Logica a intervenit acum automat, am luat-o pe o frunză şi am aşezat-o pe o altă frunză... aceasta din urmă dintr-un tufiş din cel mai apropiat spaţiu verde.
Acasă, mă gândeam că situaţia nu a respectat regula poveştilor: să întâlneşti trei aliaţi. Oricum şi doi într-un sfert de oră a fost mai mult decât întâlneam de obicei...
Apoi m-am gândit dacă a fost bine ceea ce făcusem. Adică să hotărăsc eu că locul în care se aflau nu era bun pentru ei şi să-i mut unde credeam eu că le-ar fi mai bine. Logica de zi cu zi spunea că da.
Apoi, m-am gândit la situaţiile în care o mână invizibilă m-a luat brusc şi ilogic de pe un drum pe care eu îl alesesem mai mult sau mai puţin conştient şi m-a aşezat alături. Suficient de aproape ca să mă întorc dacă ţineam neapărat, dar suficient de departe ca să mă pot gândi dacă e chiar bine să fac asta.
Şi am mulţumit acelei mâini pentru toate experienţele pe care le-a generat (în) noul meu drum.
2 comentarii:
Cand a fost momentul tau, tu te-ai aricit la Mana precum mititelul de azi ?
desigur :))
doar ca tzepii mei erau mai moi :))
Trimiteți un comentariu