ghicitor in pietre

sursa imagine

s-a amuzat cand l-am numit asa. mi-a spus ca nu ghiceste, citeste. pur si simplu, in pietrele acelea e inscris tot. el doar priveste si transmite ce au pietrele de spus.

am aruncat o privire in pretioasa legatura pe care o deschidea rar in fata strainilor (dar eu il insoteam deja de o bucata de drum) si pe care o impaturea apoi cu mare grija.

aparent, pietre obisnuite, de toate felurile.

el le numea petre de apa, de foc, de pamant, de aer. sau le numea dupa Roza Vanturilor. alteori le da alte nume: de bucurie, de durere, de dragoste, de tradare...

,,aha, deci daca vreau sa-mi citesti o poveste de dragoste, alegi piatra cu dragoste si imi citesti povestea din ea?"

,,nu. tu gasesti piatra. si tu ii spui intai povestea, asa cum sti si simti tu in clipa aia. tu te torni pe tine in piatra aia, iar eu citesc."

,,ma citesti pe mine?"

,,nu, citesc piatra."

da, fie. era clar ca nu avea sa-mi spuna ceva mai clar, mai aveam cateva zile de mers alaturi, am sa imi dau seama cumva pana la sfarsitul calatoriei.

ne-am descaltat si am intrat in albia raului, mergand in susul apei.

,,ce cautam aici?"

,,pietrele tale."

,,si cum le gasim?"

,,cum le gasesti, adica. simplu. nu e cea mai mare parte din tine apa? intreaba-ti apa ta care sunt pietrele printre care trece."

brrr... cam rece. nu indrazneam sa ma intreb ce ar trebui sa faca daca se punea problema sa caut pietre de foc?

am stat sa ma gandesc la raul vietii mele si la pietrele printre care se strecura. si pe care nu reusea sa le macine sau sa le poarte la vale. si la oamenii-pietre de care se impiedica. unii mai ales... simteam cum creste in mine frustrarea si in momentul acela am alunecat pe o piatra udandu-ma in intregime. el radea de pe mal. mi-a intins mana sa ma ridic.

,,mai cautam sau te usuci?"

ei, o data intrat nu voiam sa ies fara ele. cu gandul la problemele mele am ales trei pietre care semanau cu ele, apoi am iesit si eu pe mal unde deja ardea un foc vesel. le-am asezat langa foc la o distanta destul de mare cat sa nu trebuiasca sa intru si in foc dupa ele, apoi am stat sa ma usuc.

in timp ce frigeam cateva bucati de paine uscata si fierbeam ceaiul l-am rugat: ,,spune-mi, te rog, o poveste..."

a tacut pana cand am terminat de mancat (mi s-a parut ca a durat o vesnicie) si pana m-am simtit complet uscat.

apoi, cu gesturi lente si pline de respect si-a desfacut legatura lui misterioasa de pietre, a ales cateva pe care mi le-a aratat si m-a indemnat sa iau una din ele.

,,tine-o langa inima, deschide-ti inima si las-o sa-si strecoare povestea in piatra. nu trebuie sa spui nici un cuvant sau sa desiri vre-un gand. piatra stie limba inimii tale, iar povestea va intra in ea firesc si natural."

am ales una rosiatica si care avea vag o forma de inima.

am luat-o in palma, am lipit-o de inima, iar inima a inceput sa-mi bata tare-tare. ca atunci cand as fi vrut sa spun ceva, dar cuvintele mi se opreau in gat intr-un nod dureros. numai ca acum totul trecea in piatra. o simteam fierbinte in palma. cand a devenit prea fierbinte ca sa o mai tin, i-am intins-o lui. inima imi era ciudat de usoara.

a luat-o si a privit-o pe toate partile. i-a apreciat caldura, greutatea. a citit-o cu toate simturile si a privit-o cu toti ochii sai.

intr-un tarziu, a inceput sa vorbeasca. cuvinte line, monotone, ca un cantec de leagan. cuvinte, uneori fara sens, alteori aproape necunoscute. cuvinte care imi aduceau aminte de ceva nicicand bine stiut, candva uitat, inimaginabil de simplu si de o complexitate a simbolurilor care imi taia rasuflarea. cuvintele se legau lent intr-un cantec, care imbanzea si imbuna, care purta sarea pamantului si dulceata vietii, care imi aducea aromele de floare si miere, de fruct si de sange, de pamant si de mare. simteam atingeri blande si provicatoare, netezimi si molicuni, asprimi si alunecari, vibratii care imi desprindeau sufletul de trup si imbratisari care mi-l aduceau la loc. si ma inceput sa vad intai culori simple, campuri intregi de lumina colorata, apoi din campurile acestea se desprindeau fasii care se rasuceau luand forme cunoscute sau surprinzatoare care dansau in jurul meu intr-o poveste din ce in ce mai bogata si mai reala.

cred ca tacuse deja de o vreme cand am revenit in peisajul din care plecasem. nu-mi aminteam mare lucru din ce traisem, dar ma simteam inexplicabil de fericit, cum nu stiam sa ma fi mai simtit in lumea asta.

legatura lui era stransa, iar el se ridicase in picioare, gata de drum.

,,hai, sa mergem, se insereaza. daca vrei sa mai lenevesti ca pana acum, te las aici."

,,cum pot invata si eu sa citesc?" l-am intrebat cu emotie, pentru ca nu stiam daca e dispus sa isi transmita arta mai departe. in special mie.

,,si nu cumva sa-ti uiti propriile pietre! mai ai mult de lucru cu ele!"

am pornit fericit la drum alaturi de el, luandu-i cuvintele ca pe o acceptare.

.