singuratatea Povestitorului

ascultam povestea cu tot corpul. cu ochii intredeschisi si urechile palnie, atenta sa aud locurile unde cuvintele ar fi tras de sforile clopoteilor si clopotelor inimii mele.

clopoteii vibrau imperceptibil, semn ca povestea merge bine si nimic din parcursul ei initiatic nu se rastoarna pe drumurile mele, ca eu sa trebuiasca sa ma apuc sa fac curat si sa pun carul din nou pe drum.

spre final, ma indrept si deschid ochii, multumita de happy-end si bucuroasa ca s-a terminat.

cand, deodata, ultima fraza, cea cu ,,si-am incalecat pe-o sa/ si v-am spus povestea asa" trage brutal de franghia clopotului cel mare.

cuuuum? cand totul se terminase atat de bine si frumos, raul invins, mama si sora vitrega mancate de vipere, anima recuperata, polaritatea echilibrata si eroina maritata?

da. pentru ca nu ma identificasem cu nici unul/una din aceste personaje.

ci sufletul meu plecase pe drumul de seara si frig alaturi de Povestitorul care a incalecat si s-a sus. nu stiu unde, dar in alta parte. poate chiar in acea Alta Parte, Acasa. poate intr-un alt loc unde e nevoie de povestile sale pentru ca deasupra casei sau satului sa inceapa sa ploua. poate pur si simplu a plecat sa mai strabata o bucata de drum din propria poveste, cea mai grea de spus, pentru ca si-o spune singur pentru a-si sustine propriul univers in echilibru. si nu poate incaleca pe capsuni sa-si transfigureze realitatea.

.

later edit: am vrut sa pun o bucatica de film care ilustra cat de cat ce am vrut sa zic. n-am gasit-o pe youtube, era vorba de finalul de la ,,The legend of Bagger Vance". e echivalentul incalecatului pe sa din povesti. chiar daca stiti filmul, e posibil sa nu v-o amintiti. caci legendele se centreaza pe eroi, nu pe povestitori... :)