de fapt, nici nu stiam cine are mai mare nevoie de ajutor... si aveam doar o bucata de imagine, nu stiam ce a fost inainte, nu stiam ce se petrece dupa aceea cu femeia sau cu fetita sau cu celelalte personaje din vis.
imi invingeam cu greu pornirea sa ma reped la ea, sa o apuc, sa o scutur... stiam ca, oricum, nu ma pot desprinde de el. nu inca. si apoi, eram suficient de lucida sa inteleg ca ceea ce eu vedeam acum era doar un vis dintr-un vis. imaginea vag familiara a unei femei scufundate. doar scufundate, nu moarte, caci si ea era doar intr-un vis... al ei? al meu?
m-am asezat pe fundul marii, alaturi de ea, privind-o. dupa ce mi-am invins teama, am si atins-o, tinandu-l pe el cu cealalta mana. ca si cum as fi vrut sa trec din visul meu in al ei, stiind ca sunt in siguranta.
in mintea mea au inceput sa se inchege imagini si cuvinte. abia soptite, ca si cum le-ar fi spus doar pentru ea. ma infior putin recunoscand cuvinte pe care si eu mi le spun... mi le spuneam...
ma intorc spre el, usor jenata. stiu ca ,,aude" ca intelege. imi repeta cuvintele sub forma de intrebare, cu zambet. ,,esti...?"
NU! ma revolt si imi strig refuzul intai spre el, apoi spre ea, apoi spre toata marea. NU, NU! marea pare sa rada, cu bunatate. el la fel.
,,atunci?" ma intreaba. ,,daca nu, cum? spune, striga!"
greu, mi-e teribil de greu. daca as putea, mi-as intoarce fatza sa nu ma vada cand o spun. nu indraznesc sa o spun fatza de el, ca si cum ar fi o minciuna. e adevarat, si totusi, cuvintele imi raman pe buze. nu conteaza ca in visul meu sunt in apa; refuzul, negatia a iesit!
stiu ca daca voi putea face afirmatia asta din toata inima, ea isi va deschide ochii si se va ridica la suprafata, si eu voi urca, la randul meu, impacata. dar mi-e atat de greu sa o spun, chiar daca inima mea stie ca asa e...
incet, incet, inima mea incepe sa murmure. incet, incet, murmurul imi urca din piept pana pe buze si apoi, usor-usor, afara. incet, incet, ochii ei se deschid. delfinii inoata acum in jurul nostru in cercuri largi.
nu o pot invata acum cuvintele, cantecul. dar pot sa i-l transmit. nu merge simplu, de la femeie la femeie, dar stiu ca el ma va ajuta. cu cantecul pe buze, imi apropii buzele de ale lui. buzele noastre se ating, el culege cantecul si se indreapta spre ea. ca sa o elibereze de lanturile de alge si corali isi foloseste amandoua mainile, iar eu accept sa ma desprind pentru o clipa. el ii dezveleste pieptul si cu buzele ii pune cantecul in inima. ea zambeste si dispare.
ne pregatim sa ne ridicam la suprafata. sunt incantata ca am stat pentru putin timp pe fundul marii fara sa fiu sustinuta. dar ce bine e sa fiu din nou imbratisata si urcata in siguranta...
ma intreaba: ,,mai ai cantecul?" nu il mai simt pe buze, si i l-as cere inapoi... asa cum i l-am dat... dar il am inca in inima, zambesc si nu spun nimic. stiu ca stie.
3 comentarii:
"mai ai cantecul?" Este, este in inima... Frumoasa trecere, din inima pe buze, apoi pe buzele lui si apoi in inima iara... Cumva, femeia o sa-si cante cantecul nou. Frumoasa adormita din adancuri... Sa o insotim si cand urca, sa vedem, sa auzim cum va fi cand va canta. Asteptam sa azim si noi cantecul. "esti..." adica "sunt..."
Stim ca el stie si ca tu stii...
Fie sa il rostesti tare, lumii intregi, care se va re-cunoaste, in sfarsit! (ori intru nou inceput...)
Urcare lina spre lumina, draga mea Frumoasa!
Mikka,
ridic cana cu ceai inaintea ta, intru recunoastere si recunostinta:)
fie sa cantam cu totii cantecele de cantat... asa cum (in)spir(i)tul ne invata... :)
Haaa... mai ales (in)spir(i)tul...
Trimiteți un comentariu