r 6

Mă apropiam de mal şi renunţasem să mai vâslesc. Ştiam că valurile îmi vor depune barca pe ţărm în locul cel mai potrivit. Mi-am desfăcut şiragul ca să îmi prind în el ultima perlă culeasă, in care strălucea o rază de lună. Acum şiragul era suficient de lung pentru a-l purta ca pe o podoabă, nu ca pe o înlănţuire. Întinsă în barcă simţeam cum luna coboară şi mă mângîie uşor... am închis ochii în murmurul valurilor, gândindu-mă că aş putea să stau aşa până la răsăsrit, când Soarele va veni desupra perlelor mele...
Dar n-a fost să fie aşa. La um moment dat, barca se înclină şi el se aruncă în ea. Ud şi îngheţat. Cu pumnul strâns, probabil peste ultima perlă culeasă. I-am făcut loc să se întindă lângă mine, l-am învelit. N-a spus nimic, nu l-am întrebat. Nu era acum momentul pentru poveşti, ci pentru odihnă. Am stat o vreme amândoi nemişcaţi pe fundul bărcii, pânâ când între apă şi cer a apăru de jur împrejur o linie roşiatică. M-am ridicat într-un cot şi am privit în jur. Ţărmul dispăruse. Nu voiam să-l sperii, aşa că nu i-am spus asta. L-am întrebat doar: ,,de ce voi, bărbaţii căutători, nu purtaţi la fel ca noi, femeile, perlele în jurul gâtului?” a zâmbit cu ochii încă închişi şi a răspuns: ,,ca să nu vă daţi voi seama că avem mai puţine decât voi!”
Am pufnit în râs, apoi am redevenit serioasă. ,,Ştii cumva unde suntem? Ţărmul nu mai e.”
,,Sigur că nu mai e. Suntem în apele mele. Aici doar eu am un ţărm. Tu încă nu.”