Calatorie in Poveste

În lumina serii camera era caldă, goală şi albă, cu o masă albă în mijloc, gata-gata să se dizolve în peisaj. Undeva, la marginea deşertului alb, câteva scaune pe care ascultătorii se strângeau tăcuţi în aşteptare. Se simţeau povestile fremătînd în aer, vuiet de păduri fermecate, nechezat de cai năzdrăvani şi  apropierea unei furtuni de timp.

Chiar dacă n-ar fi stat la masă, l-ai fi recunoscut uşor pe Povestitor. Cumva, din el venea fremătul acela care a umplut spaţiul în momentul în care a deschis Cartea. Trebuia să ţină bine de marginile ei şi îşi căuta mereu echilibrul pe marginea dintre cele două lumi.

Din când în când, îşi cufunda mâinile în Carte ca într-un izvor şi le ridica arătându-ne câte ceva. Ne uitam fermecaţi crezând că ştim ce vedem. Râdea şi ne povestea – oh, cât de departe eram... iar când rămâneam agăţaţi în câte un vârf de copac dintr-o pădure a celuilalt tărâm şi povestea trebuia să meargă mai departe se oprea un pic, fixa bine cartea pe masă, se ridica şi ne desena semnul de care trebuia să ne prindem pentru a putea să vedem de sus harta întregii lumi fermecate. Silueta lui privită atunci cu ochii întredeschişi avea pe margine o pâlpâire aurie care îi stabiliza prezenţa simultană în cele două lumi.

Desenul acela cosea cumva povestea de lumea nostră, furtuna de timp din Carte de stabilitatea clipei din camera albă şi caldă. Preţ de câteva respiraţii ne regăseam în propriile realităţi, apoi ne aruncam din nou în poveste. Între timp, pe tărâmul celălalt treceau anii ca şi clipele şi pe măsură ce clipeam (mai rar, căci povestea ne ţinea ochii larg deschişi) generaţiile se rostogoleau şi, dacă nu strângeam bine cusătura în pumn, riscam să rămânem definitiv în realitate.

Am plecat cu pumnul strâns, ocrotindu-mi în centru palmei micul portal prin care voi putea privi pulsând lumea în care îmi fusese dat să mai intru. Cartea cea mare s-a închis şi aştept seara următoare în care Cel Care Ştie să o deschidă din nou suficient de larg încât să trecem cu toţii din nou dincolo în deplină siguranţă şi cu deplină bucurie.

Până atunci, din bucuria serii am luat destul cât să dau şi eu mai departe celor care mă vor asculta.

Multumesc, Povestitorule!