Undeva, cândva, aproape şi departe, în
deşertul îngheţat al Lunii, femeia fără timp găsise o deschidere prin care
putea trece de cealaltă parte. În spaţiul de dincolo, pe partea luminată de
Soare, se găsea un timp al verii şi al vieţii în care sângele şi seva caldă
circulau liber prin vene şi prin ramuri, parfumul florilor vibra până departe,
fluturi coloraţi pluteau dând lent din aripi iar căldura ţinea totul blând în
palmele sale.
Deschiderea nu se găsea tot timpul în
aclaşi loc şi după primele călătorii făcute acolo femeia fără timp a început să
se teamă că ar putea să o piardă. Aşa că, de câte ori se trezea înapoi, în
deşertul îngheţat, se zgâria cu o piatră şi lăsa o picătură de sânge în locul
acela pentru ca glasul sângelui să o tragă înapoi. Şi îşi continua apoi
călătoriile prin deşertul îngheţat, săpând labirinturi circulare în jurul
porţilor închise.
La un moment dat, pe partea cealaltă a
ajuns aproape de centrul unui labirint asemănător cu cele pe care tocma îl
crease în deşert, doar că acesta nu era făcut din pietre, ci din tufele unui
arbust micuţ, cu frunze subţiri şi fructe mărunte, purpurii, aromate.
A gustat câteva fructe şi pentru prima
dată s-a gândit că ar putea rămâne acolo. Doar că acolo nu era lumea ei, pentru
ea acasă era deşertul îngheţat de unde îşi putea dori să trăiască în această
lume.
În centrul labirintului, un arbust înalt, aproape
cât un arbore, la fel cu cei care formau zidurile scunde, peste car putea
privi. Doar că pe ramurile lui, mai înalte, fructele purpurii străluceau mai
tare. S-a îndreptat spre el, fără să ţină cont de zgârieturile făcute de spinii
zidurilor vii prin care trecea. Desigur, ar fi putut parcurge drumul complet, cunoştea
labirintul asemenea celui făcut cu propriile mâini. Numai că era posibil să se
trezească brusc înapoi înainte de a ajunge în centru.
Şi totuşi a ajuns. În dreptul
arbustului-arbore a ridicat mâna stângă vrând să culeagă boabele strălucitoare.
Copacul îşi întinse şi el crengile şi o îmbrăţişă strâns. Ea nu simţea durerea,
îi plăcea senzaţia de a fi îmbrăţişată astfel, îi părea rău doar că nu apucase
să-i guste fructele; ramurile care o strângeau din ce în ce mai tare aveau doar
frunze şi spini.
După o vreme din ea nu s-a mai văzut
nimic, trupul ei ajunsese complet sub scoarţa copacului, sângele ei curgea
împreună cu seva în trupul comun.
În timpul acesta, de cealaltă parte, în
îngheţatul deşert lunar, în centrul labirintului din pietre a apărut un lăstar
verde. Bărbatul fără timp care îşi începuse călătoria prin laborintul de piatră
l-a văzut şi a simţit venind dinspre el o undă de căldură. Cumva ştia că acolo
creşte ceva pentru el şi că aşteptându-l să crească va pierde şi va găsi ceva
ce până acum nu cunoscuse: timp.
Pe ambele emisfere ale Lunii a ânceput să
plouă. Şi frunzele şi chipurile s-au bucurat şi s-au îndreptat în sus, căutând
Soarele. Se încheia călătoria de căutare, începea blânda aşteptare a timpului
de creştere. Luna devenea Pământ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu