L-au ales pe el, nu ştia prea bine de ce.
Toţi ceasornicarii din oraşul lui ştiau să scrie poveşti frumoase. Toţi ştiau
să repare ceasuri. A înţeles abia când a văzut harta. El era singurul care ştia
să schieze. Drumul către ceasul de multă vreme oprit trecea peste un munte cu
zăpadă şi printr-un deşert. Acolo era ceasul, în mijlocul deşertului. Mai apoi,
când s-a gândit la dificultăţile drumului şi-a dat seama şi că, dintre toţi
ceasornicarii, el era singur. Nimeni altcineva nu ar avea de suferit dacă ar rămâne
într-o prăpastie îngheţată sau înghiţit de dune.
A acceptat. Şi-a strâns uneltele, şi-a
îmbrăcat hainele care îl făceau aproape invizibil prin zăpadă şi a pornit la drum. Nu şi-a luat vreun alt ceas
la el, să-i arate timpul. Îi era de ajuns propria inimă; dacă va reuşi să
repare ceasul cel mare îl va potrivi după ea. Şi nici provizii. Va găsi el ceva
pe drum.
Şi a pornit la drum. Greu la început, dar
a acceptat greutatea ca pe ceva firesc. Pentru a ajunge să coboare cu schiurile
sale pantele înzăpezite trebuia mai întâi să urce. S-a bucurat de drum. Cel
puţin de partea care îi era mai aproape de suflet, drumul prin zăpadă. Cu
deşertul nu prea ştia cum va fi. Dar cumva
schiurile îl vor purta şi peste dune.
(...)
A ajuns în faţa marelui ceas şi l-a privit
lung. Nu-şi imagina că nu avea cum să ajungă la mecanismul acestuia. Nimeni
nu-i spusese cât era de mare. I-a dat ocol de câteva ori încercând rezistenţa
materialului. Simţea tensiunea din arcurile care-l susţineau şi o uşoară
vibraţie care-i arăta că, în interior, mecanismul oprit era încă viu. Şi atunci
şi-a tăiat schiurile în bucaţi şi a construit o scară subţire. Cu ultimele
puteri a urcat până la inima rece a uriaşului mecanism. Şi-a lipit inima lui de
a sa şi a simţit o zvâcnire: marele ceas pornea din nou.
Doar că energia inimii vii fusese puţină.
După acel prim zvâcnet nu s-au mai simţit altele, de nici o parte. Cei care
i-au ghicit cumva povestea au legat un şnur subţire alb-roşu de marele ceas,
încă o dată oprit.
(...)
Şi totuşi corpul lui nu se amestecase cu
pulberea deşertului. În clipa aceea de sincronizare când cele două imimi
zvâcniseră împreună se scufundase în spaţiul de miere solară al timpului total,
unde mecanismele nu-şi mai aveau sensul şi rostul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu