vineri, 28 noiembrie 2014

Prin ochii dragonului (3, 3 si ceva)

1 si 2 si inca un pic

Cred că l-a durut puţin solzul căzut, pentru că şi-a deschis ochii. Şi în ochii lui am văzut o vagă sclipire, o umbră din focul care mocneşte încă în adâncuri. I-a închis la loc.
Ce aş putea să fac mai mult decât să stau lângă el? Trebuie să vadă, trebuie să înţeleagă, trebuie să-şi aminteasca. Îi trebuie o oglindă.
De unde o oglindă în pustiul ăsta? În sacul meu de drum am doar un ciob rotund, mic şi zgâriat. N-ar fi de ajuns. Dar nu trebuie să-l las să adoarmă din nou.
Ştiam că o să-l doară şi îmi părea rău. Ştiam că s-ar putea să-l înfurie cumva, dar asta n-ar face decât să-i crească încă puţin focul. Mi-am adunat puterile şi cu mâinile tremurând am mai desprins un solz. Unul de pe gât unde curbura îi ridicase o margine în sus. Nu l-am putut rupe de tot, dar pleoapele i s-au ridicat din nou.
Am alergat în faţa lui, ţinând şi eu ochii cât se poate de deschişi pentru ca focul din ochii lui să se reflecte în ei. În privirea dragonului am citit în acelaşi timp durere, furie, nedumerire. Dar flacăra lui era un pic mai puternică şi am simţit şi eu focul încălzind proprii mei ochi. Aşa că ochii mei i-au trimis înapoi bucurie şi i-ai susţinut privirea care i-a devenit treptat mirată.
Capul i s-a relaxat, peoapele i-au coborât din nou – mai lent decât prima dată - şi de sub marginea uneia am cules un cristal ca o lacrimă.
Am pus cristalul în palmă lângă picătura de granat şi le-am cântărit puţin – grele în palma mea, dar nu îmi dau seama care e greutatea lor reală pentru uriaşul înţepenit. Ceva greutate trebuie să fie, pentru că relaxarea şi căldura veneau de aici.

Îl mai las puţin să doarmă, merită să se odihnească. Voi fi lângă el din nou la următoarea trezire, de data asta mai lungă, sper, de o clipă.

Niciun comentariu: