time-line therapy

grabesc pasul, stiu ca e la doua strazi in fatza mea si trebuie sa o ia pe acolo. neaparat pe acolo. stiu ca a ezitat si nu vreau sa ma gandesc cum ar fi fost daca alegea drumul celalalt... desi, la un moment dat s-ar putea sa experimentez si asta...

trebuie sa ii atrag atentia fara sa ma recunoasca. nu e foarte greu, pentru ca m-am schimbat destul de mult de atunci; probabil va fi atrasa de o silueta asemanatoare cu a ei, cu un ritm al mersului care sa i se para cunoscut. nu foarte cunoscut, nimeni nu stie exact cum arata din spate. poate ca inconstient isi va spune: da, seamana cu mine, dar arata mult mai bine, mi-ar placea si mie sa arat asa...

complicele meu e alaturi, gata la nevoie sa ma sustina; as prefera totusi sa nu-mi folosesc vocea decat daca altceva nu merge, vocea nu s-a schimbat aproape de loc.

o vad din spate si imi reprim o unda de frustrare. e bine ca atunci nu stiam decat vag cum arat, in perioada aceea cetzoasa mi-ar fi displacut sa ma vad asa.

gata, am reusit sa trec in fatza ei, sunt la cativa metri inainte. ma intorc si o privesc cu coada ochiului, am reusit, se uita la mine. imi iau complicele de mana si radem suficient de tare cat sa ne auda, dar nu atat de tare cat sa si inteleaga ce vorbim.

nu pare ca vede sau aude, asa ca ne bazam pe planul de urgenta. la un metru in fatza ei, aproape de intersectie, in dreptul celeilalte strazi ne oprim si ne sarutam lung.

a mers, a intors capul, a facut stanga-imprejur si a luat-o pe unde trebuie. libraria e singura luminata de pe strada, asa ca va intra... si da, a intrat!

de acum povestea e in ordine, stiu ce va vedea, ce hotarare va lua... si ca va merge pe drumul care duce la mine, cea de acum...

ok, rasuflu usurata, mi-am asigurat inca o existenta asa cum doream...

ma indrept incet catre casa. complicele imi strange cu caldura mana si ma intreaba: ce zici, data viitoare risti? ai curaj sa ne asezam in dreptul celeilalte strazi?

cu inima abia potolita ii zambesc si ii promit: data viitoare...