luni, 19 octombrie 2009

dendron erotikon

sursa poza

nu banuiam ca acea calatorie ma va indrepta intr-o directie atat de stranie...
la plecare stiam ca trebuie sa merg undeva, candva, in trecutul liniei mele pentru a cauta un vindecator care sa ma invete din tainele sale, apoi in viitor, in acelasi scop.
n-am mai ajuns in viitor, pentru ca experienta din trecut mi-a testat limitele intr-un mod nebanuit... chiar daca am uitat pe moment ceea ce cautam de fapt...
drumul m-a dus prin padurea cunoscuta si strabatuta adesea in drumurile mele din vis.
cunosteam potecile, arborii, ma ghidam dupa izvoare si dupa cuiburi. doar ca, de data asta, copacii deveneau din ce in ce mai mari, iarba mai inalta si mai umeda, iar plantele cpaatau forme ciudate. liane, despre care stiam sigur ca nu cresc aici, frunze mari de forme neobisnuite, totul mai invaluitor si mai tacut in acelasi timp.
m-am uitat in spate: nu lasasem urme, iar padurea asa cum o stiam eu, disparuse.
teama a durat doar o clipa. stiam ca trebue sa calatoresc in trecut, iar aspectul padurii putea sa insemne ca reusisem. doar ca padurea, asa cum o stiam eu, avea margin ila care puteam usor ajunge. cunosteam casutele izolate ale satului, stiam ca oamenii pe care ii cunosc pot sa fie usor gasiti... iar aici, in prezentul de atunci, ma simteam inghitita de padure.
mergeam ghidata doar de intuitie, simtind vag ca intr-o alta realitate cu care sunt oarecum conectata, cineva bate toba ritmandu-mi pasii si tinand de marginile hartii.
ma gandeam ca un vindecator, un shaman, un magician ar putea foarte bine sa locuiasca si in padure... dar cum sa il gasesc?
oricum, nu era obligatoriu sa il gasesc, nu era o misiune precisa si care sa fie importanta pentru mine... la nivelul meu actual, important era sa intru in calatorie si sa explorez tot ce se poate...
asa ca mi-am deschis larg portile perceptiei catre tot ce mi-ar fi putut oferi acea lume... nu ma simteam in nici un fel amenintata. stiam ca ma pot oricand reintoarce, agatandu-ma de bataile tobei.
la un moment dat senzatiile au devenit ciudate. nu percepeam nici un fel de prezenta umana, dar ma simteam atrasa... tulburata... si in asteptare... asteptare a ce? aerul cald si umed apasa parca un pic mai greu. copacii pareau din ce in ce mai desi, iar cand imi faceam loc printre ei, simteam frunzele lipindu-mi-se de piele. de piele? dar nu plecasem imbracata? nu-mi mai dadeam seama, pentru ca atingerile devenisera aproape umane, alunecand pe fata si mainile mele. mi-am surprins respiratia accelerandu-se si mi-am simtit sangele mai aproape de suprafata pielii. nu, nu era frica... ma simteam insa din ce in ce mai tulburata, excitata, confuza...
am inceput sa alerg si o ramura m-a plesnit usor peste buze, lasandu-mi un gust ciudat, de seva dulce. m-am oprit sa-mi sterg buzele si m-am simtit imbratisata. nu, nu de brate umane, ci de ramuri infrunzite. nu e posibil... si totusi...
si totusi mintea mea a renuntat sa se mai impotriveasca si a acceptat miracolul: eram imbratisata, mangaiata, leganata, sarutata, penetrata de un copac... nicioadata in visele sau fantasmele mele nu mai traisem asa ceva... m-am abandonat atingerilor frunzelor, strangerii ramurilor si luminii fragmentate care trecea prin frunze si mi se invartea peste fata, ametindu-ma din ce in ce mai tare...
era cea mai ciudata forma de erotism traita sau imaginata pana acum, in care doar primeam mangaierile vegetale fara sa simt ca mi se cere sau mi se ia ceva... intimitate stranie, in care nu simteam dragostea pe care o poti simti fata de o alta fiinta umana, ci doar acceptarea si intimitatea profunda si reciproca pe care dragostea impartasita o presupune.
nu stiu cat timp am petrecut cu ciudatul meu iubit... si nici cum ne-am desprins... doar ca la un moment dat inima imi batea tot mai tare, iar sangele imi bubuia in urechi... in ritmul de intoarcere al tobei care ne aducea in realitatea ordinara...
m-am trezit pe podea, asezata inca in pozitie de meditatie... si am mai pastrat cateva clipe senzatiile frunzelor pe piele... chiar daca acum imi simteam hainele... obrajii mi-au ramas incinsi ceva mai multa vreme...

10 comentarii:

Camelia spunea...

mmm..interesanta conectarea cu dimensiunea naturii ai avut draga mea..

Mikka spunea...

Undeva, ascuns, si pe urma regasit intr-o scriere despre felul de a trai al nativilor americani, copacii sunt tot oameni, dar altfel...
Grozava calatoria asta! Tu cautai un vindecator... Si intr-un mod foarte concret, ti s-a dat exemplul foarte "palpabil" al legaturii noastre cu natura, cu copacii. Druizii avea asa o traditie, in care erau "personaje" oameni si copaci.
Mi-a placut mult descrierea, foarte plastica...
Ma gandesc yo acuma: de ca ma tot trage ata sa ma duc spre paduri? :))))

John Constantine spunea...

frumos vis, sau e oare realitate in alta lume? :) chiar mi-a placut mult, pe la mijloc m-ai luat prin surprindere cu directia in care s-a indreptat fantezia (credeam ca e o calatorie temporala mai mult).
faci meditatie?

April spunea...

frumos vis...frumoasa poveste

Khaarsha spunea...

Visul tau m-a facut sa visez... :)

ajnanina spunea...

Camelia,
da, natura s-a conectat la mine la modul cel mai concret si intim :))

ajnanina spunea...

Mikka,
cu totii ne dorim sa ne intoarcem... :))

ajnanina spunea...

John C,
nici nu stiu daca mi-as dori sa fie vis sau realitate in alta lume...
daca ar fi real, mi-ar parea rau pentru el ca ca am disparut asa brusc...:)

experienta asta a fost o calatorie shamanica... uneori meditez, alteori pur si simplu imi las imaginatia sa bata campii...

ajnanina spunea...

April,
da... e o provocare sa visez in continuare :)

ajnanina spunea...

Khaarsha,
ma bucur, viseaza...
si onoreaza-ti visul, oricare ar fi el, aducandu-l in realitate...