satul

Când trecu de graniţa pădurii arse şi intră în sat, işi permise pentru prima dată după multe ore de goană prin vânt şi fum să se oprească şi să se odihnească puţin. Soarele era la asfinţit.
În piaţa centrală a satului, în mijlocul ruinelor, cîteva case erau albe, neatinse de incendiu, şi goale.
Ştia că, la un moment dat locuitorii se vor întoarce şi vor porni o viaţă nouă. Iar pentru acel moment, aveau nevoie de cineva care să-i conducă şi să-i îndrume. Da, putea să rămână aici o vreme...

Intră în prima casă întreagă şi se aşeză pe un pat. Era moale, plăcut şi mirosea a flori. Adormi.
Se trezi după multă vreme, odihnit şi curios. I se părea că cineva trage de marginile cearşafului şi că aude un râs uşor... visase?
Sări din pat şi privi pe fereastră, iar ceea ce văzu...

Dar asta e deja o altă poveste.