Copacul cu Ochi Albastri

sursa imagine

_La revedere!
_Grăbeşte-te să nu întârzii!
Monica alergă spre stradă, dar după ce trecu de colţul străzii încetini pasul. Cu mâinile în buzunare şi fruntea încruntată începu să numere zilele până la vacanţă: mai erau destule!
Îşi aduse aminte că trebuie să se grăbească şi mări pasul. Ajunse în staţie, privi indignată spre autobuzul plin ce tocmai pleca şi se rezemă de un copac pregătindu-se pentru o lungă aşteptare.
Simţi că o gâdilă ceva şi se întoarse: era o furnică. O luă cu un deget şi o aşeză pe pământ şi apoi se aşeză din nou cu spatele lipit de copac. Simţi din nou ceva: de data asta era ca şi cum i-ar fi pus cineva mâna pe umăr. Se întoarse: în spatele ei nu era nimeni, în jur nu mai era nimeni, iar copacul… copacul îi făcea cu ochiul. ,,Se pare că încă nu m-am trezit” spuse Monica, frecându-se la ochi, dar printre crăpăturile scoarţei ochiul clipea în continuare vesel şi la o privire mai atentă îl descoperi şi pe celălalt: erau doi ochi albaştri ca şi ai ei.
_Ei, nu, că asta nu se poate!
_De ce, Monica?
Se uită în jur, nedumerită. Deşi nu auzise nici un sunet, înţelesese clar întrebarea.
_Tu… cine eşti?
_Răspunsul e în tine, draga mea; eu pot să te ajut să-l cauţi, dar nu e nevoie să vorbeşti. Noi ne putem înţelege doar cu gândul.
_Noi… adică oamenii cu ochi albaştri?
De data asta Monica auzi un râs uşor şi simţi din nou mâna pe umăr.
_Începi să afli adevărul, draga mea. Ai pornit pe drumul cel bun. Dacă ai curaj, mergi mai departe.
_Şi pe unde trece drumul ăsta?
_Prin copac!
_Şi… unde ajunge?
_Asta trebuie să afli singură. Dă-mi mâna!
Monica atinse scoarţa copacului. Nu se întâmplă nimic. Îşi puse amândouă mâinile pe trunchi. Copacul tresări. Monica tresări şi ea; îşi aduse aminte că trebuia să meargă la şcoală, dar în jurul ei era ceaţă şi singurul lucru pe care îl vedea era copacul din faţa ei.
Se lipi cu tot corpul de el, aşteptând. Scoarţa deveni moale, transparentă, şi în cele din urmă se dizolvă cu totul. Era în interiorul copacului şi în faţa ei stătea Omul cu Ochi Albaştri.
_Deci eşti om, nu-i aşa? Eu credeam că eşti chiar copacul!
_Pentru tine sunt ceea ce crezi tu că sunt. De fapt, sunt sufletul acestui copac, dar pentru că tu ai vrut să fiu om, sunt om. Iar florile mele sunt albastre şi poate de aceea am reuşit să iau legătura cu tine.
_Cum? Şi dacă eu îmi închipui acum că eşti câine, ai să te transformi într-un câine?
_Nu, Monica. Alegerea asta ai făcut-o la început şi nu mai poţi schimba. Dar vei avea de ales la fiecare intersecţie, pentru că drumul e lung.
Monica se gândi puţin, oftă şi spuse cu tristeţe:
_Ştii… îmi pare rău, dar eu trebuie să mă duc astăzi la şcoală. Dacă te-aş fi întâlnit duminică poate aş fi avut timp mai mult.
_Nu-ţi fie teamă, când vei ajunge la capătul drumului te vei întoarce în lumea ta în momentul în care vei dori, pe care ţi-l vei alege singură. Uite, dacă vrei, să zicem că ai să ajungi cu câteva clipe înainte de a pleca autobuzul, ai să-l prinzi şi ai să ajungi la timp la şcoală. Şi asta chiar dacă vei trăi aici câteva zile, câteva luni sau chiar câţiva ani.
_Bine, dar… în tot timpul acesta nu-mi voi uita eu lecţiile? Şi… şi… eu trebuie să exersez în fiecare zi! Ai un pian pe aici?
Omul râse din nou şi o luă de mână.

...