roua, perla si luna (sau recuperatorul 0)

in seara tocmai trecuta, m-am cufundat din nou in magia elementelor. in apa din poveste, in apa de poveste.

Monica ne-a indrumat sa scriem o poveste pana in momentul crizei, apoi sa lasam pe altcineva sa o continue. iar noi sa continuam o poveste a altcuiva.

pentru ca ma bantuie inca povestea culegatorului de perle si a ucenicei lui, povestea scrisa la curs a fost un fel de introducere la cele scrise in ultima vreme. eu am continuat fragmentul in modul in care s-ar face legatura cu cele scrise deja, dar am primit cadou de la prietena mea Adina o varianta de final rumoasa si completa care poate incheia cercul. sau siragul pe care il completez cu multa truda...

transcriu mai jos ambele variante:

inceputul:
Am vrut să strâng perle de pe uscat şi am pândit lacrimile Lunii. Ştiam că se găsesc uneori pe frunze, pe pământ, pe pietre. Ceea ce nu ştiam e că aceste lacrimi erau şi sunt greu de cules. Pentru că Soarele trecea să le sărute pe fiecare în parte în timp ce eu dormeam, doborâtă de aşteptare.
Apoi, am vrut să păcălesc Soarele. Şi mi-am deşirat propriile perle din şiragul mult prea scurt într-o noapte, înainte să răsară Luna, pentru ca Soarele să vină, să le sărute şi să plece sătul înainte ca Luna să plângă pe frunze şi pe pietre. Doar că în noaptea aceea a fost Lună nouă, iar dimineaţa înnorată. N-au venit nici unul, nici celălalt, iar eu mi-am înşirat la loc perlele uscate, plângându-mi singură propriile lacrimi.
Şi am plecat mai departe cu şiragul strâmt, pregătindu-mă să aştept până la următoarea Lună plină.
.

continuarea personala pentru reintrarea in povestea personala:
Şi în timpul ăsta am studiat tot ce am găsit despre rouă şi perle. Despre Lună şi Soare. Despre poveşti şi despre lacrimi. Despre cum se înşiră perlele într-un şirag pentru ca de la gâtul meu să strălucească până la Soare şi înapoi. Şi am urmărit creşterea Lunii noapte de noapte, pas cu pas. Şi am crescut o dată cu ea.
Lună, Lună, oare de ce lacrimile tale sunt sărutate şi ale mele nu? Ce îl face pe Soare să te caute în fiecare dimineaţă? Şi tu de ce fugi?
Am mers în vechile biblioteci, a mstat de vorbă cu vrăjitoare şi cu magi. Şi la început mai încet, apoi din ce în ce mai tare mi-am strigat durerea colierului prea strâmt. La un moment dat cuiva i s-a făcut milă de mine şi mi-a făcut cunoştinţă cu pescuitorul de perle, cu recuperatorul. Şi de la el am înţeles că nu căutam unde trebuia. Perlele adevărate cresc în adâncuri, iar munca de recuperare durează mai mult de o noapte. Indiferent cât de aproape pare Luna...
Iar recuperatorul a intrat în viaţa mea...

unu

doi

trei

patru

cinci

si va urma...
.
continuarea – varianta Adinei, ca punct de sprijin pentru iesirea din aceasta varianta a povestii personale:
Apoi m-am gândit: de ce să tot aştept mereu noaptea cu lună plină? M-am săturat să mi se usuce perlele aşteptând. Şi apoi m-am hotărât că orice noapte e potrivită ca să pot prinde lacrimile lunii.
Zis şi făcut. De data aceasta mi-am înşirat perlele în faţa lunii şi m-am deschis să primesc lacrimile ei sfinte. Şi orice lacrimă care pica, dădea viaţă fiecărei perle. Şi simţeam cum mă însufleţesc, dar mă simţeam totuşi rece. Ceva lipsea. Raza de soare.
Cu prima rază de soare lacrima lunii s-a uscat pe suprafaţa perlelor mele şi le-a făcut translucide. Şi în toate perlele puteam să-mi văd feţe diferite ale propriei mele persoane. Şi le priveam pe toate şi mă priveam pe mine regăsindu-mă.
Într-un final, le-am strâns pe toate în căuşul palmei, am deschis gura şi le-am înghiţit.
Cu fiecare perlă înghiţită, soarele urca mai sus pe cer iar eu întineream de la an la an. Mă simţeam acum rotundă şi împlinită. Aşteptarea luase sfârşit. Soarele îmi îngemănase lacrimile lunii în perle nestemate.