Richard von Volkmann-Leander – Batranul cufar

poveste primita de la Maria (Lady Harmony)

Un domn in varsta, care calatorea foarte mult, avea un cufar. Nu era de loc frumos cufarul lui, ci dimpotriva, cum nu se poate mai urat. Era imbracat in piele de foca, rupta si zdrenturoasa, iar marginile erau prinse in coltare de fier. Pielea de foca era mancata de molii, iar coltarele de fier erau tare ruginite si oricine putea sa vada ca trecuse prin multe necazuri. “Asta poate sa indure multe” spuneau hamalii cand il ridicau din trasura. Apoi il tranteau atat de tare, incat cufarul trosnea. Lucru care nu indulcea defel dispozitia cufarului, care era si asa destul de proasta. Astfel incat impungea si lovea cu colturile lui de fier pe oricine ii iesea in cale. „N-aveti decat sa nu va apropiati de mine” maraia el, atunci cand celelalte cufere, impreuna cu care calatorea, incepeau sa se planga. „Stiu eu ca nu vreti decat sa va uitati la cat sunt de zdrentaros”.
Stapanul cufarului insa era un om tare ciudat. Cand era acasa, cufarul trebuia sa stea mereu in odaia sa, asezat sub oglinda suflata cu aur, chiar daca imaginea era cat se poate de ciudata: Cufarul acela vechi si urat, in odaia frumoasa si confortabila. Iar atunci cand se afla in calatorie si tragea la vreun han, cufarul era primul pe care cerea sa-l aduca si sa-l aseze la capul patului. “Probabil ca sunt multi bani in cufar”, spuneau oamenii, “ca prea nu-l slabeste din privire!” Dar erau foarte departe de adevar. Intr-adevar, in cufar se afla ceva deosebit. Dar bani? Nu, in nici un caz bani!“
Atunci cand era singur in odaia sa, batranul domn apasa pe un arc numai de el stiut si dintr-o data, cufarul se deschidea, dezvaluindu-si continutul. In el se afla o minunatie de ladita, imbracata in catifea rosie si impodobita cu panglici de aur. Si deindata ce intra altcineva in camera, capacul cufarului se inchidea de la sine cu un zgomot puternic.
Dar slujnica batranului domn era foarte vicleana. Intr-o zi, ea isi lasa incaltarile in fata usii si se furisa in cea mai mare liniste pana la cufar, care era deschis. Ajunse pana foarte aproape de el si vazand stralucirea de rosu si auriu dinauntru, uita cu totul de sine si striga: “Doamne sfinte, cufarul asta vechi e foarte frumos pe dinauntru!” Atunci cufarul isi dadu seama ca langa el statea cineva nepoftit si isi tranti pe data capacul, cu atata forta incat mai ca-i prinse degetele slujnicei, care tocmai voia sa vare mana inauntru, ca sa vada daca chiar este catifea si cat de moale o fi.
„Vai de mine!“ striga ea speriata, „ce cufar urat si ingrozitor. In nici un caz nu trebuie sa ai de a face cu el!“ Iar dupa aceea, ori de cate ori cineva o intreba ce o fi in cufarul acela atat de misterios, raspundea ca nu era nimic demn de luat in seama. Ca stapanul ei prinsese drag de cufarul cel vechi si zdrentaros si nimic mai mult.
Si totusi era ceva deosebit cu acel cufar. Pentru ca din cand in cand, batranul domn incuia cu grija toate usile odaii, apoi apasa pe arcul secret al cufarului, care facea sa se deschida capacul. Apoi ciulea inca o data urechile, sa fie sigur ca nu e nimeni prin preajma, dupa care scotea ladita imbracata in catifea rosie si o aseza cu grija pe masa. Apoi apasa pe alt buton, numai de el stiut, si capacul laditei se deschidea si el. Dar oare ce se afla in ladita? De necrezut! O printesa de poveste, mica si dragalasa, cu cozile atarnand pe spate si incaltata cu pantofiori rosii. Ea sarea deindata afara, se aseza pe capacul laditei si legana din picioare, ceea ce o facea cu atat mai incantatoare. Apoi incepea sa povesteasca cele mai minunate povesti. Batranul domn statea in cufundat in fotoliu si asculta cu atentie. Intr-o buna zi, dupa ce sfarsi de povestit, mica printesa spuse: “Ti-am povestit atat de multe povesti frumoase, dar cred ca tu incepi sa le uiti. N-ai putea oare sa le scrii?” “Desigur”, raspunse batranul domn, “as putea sa le scriu, cel putin as putea sa incerc sa le scriu, pentru ca oricum nu ar fi la fel de incantatoare, cum le povestesti tu. Dar nimeni nu trebuie sa stie despre tine si mai ales nu trebuie sa afle nimeni ca esti ascunsa in cufarul cel vechi. Tu trebuie sa fii doar a mea. Pentru ca oamenii s-ar buluci sa te vada si sa te atinga cu degetele lor neindemanatice. Si catifeaua cu care este imbracata ladita s-ar ponosi foarte curand. “O, fereasca Dumnezeu!” spuse mica printesa, ingrozita de idee. “Si totusi, tare s-ar mai minuna ei, daca ar stii cine se afla in vechiul cufar!”, spuse apoi, razand gratios.
„Pst!“ o intrerupse batranul domn, „bate cineva la usa . Ascunde-te repede in ladita!“ Apoi aseza degraba ladita in cufar, care isi tranti capacul cu zgomot. Iar cand intra slujnica sa aduca ceaiul, batranul cufar statea burzuluit, ca deobicei, sub oglinda suflata cu aur. Trecand pe langa el si ferindu-se sa nu fie vazuta de stapanul ei, slujnica ii dadu un picior cufarului, mormaind printre dinti: „Era cat pe-aci sa-mi prinzi degetele, cufar batran si urat!“