initieri - VII

povestea de mai jos are rol de invocare.

a fost scrisa pentru unul dintre cei care m-au invatat in viata anterioara ceea ce reinvat acum. in momentul in care am vazut in povestea actuala cum se repeta un episod pe care l-am mai trait, am luat din nou legatura cu el. legatura e slaba si de aceea o consolidez acum prin magie...

Trăia în casuţa lui albă de dincolo de munţi şi ştia că în curând va trebui să coboare în lume pentru a-şi îndeplini misiunea. Undeva, într-o ţară îndepărtată, un rege care avea nevoie de un sfetnic tocmai auzise despre el ca despre un om drept şi cu frica lui Dumnezeu. Iar regele avea mare nevoie de el pentru că oamenii valoroşi de care se înconjurase nu se mai înţelegeau unii cu ceilalţi.
De câte ori se întrunea consiliul coroanei, o parte din probleme rămâneau nerezolvate pentru că inevitabil ajungeau să se certe între ei şi să-şi arunce unul altuia cuvinte grele. Şi pentru că ar fi fost prea greu să-i schimbe pe toţi şi să caute alţii, regele a preferat să caute pe cineva care să-i poată împăca şi uni pe toţi. Regele nu ştia cum s-ar putea face asta. Dorea doar ca cineva să o facă.
Omul ştia că are această putere, doar că nu şi-o folosise până acum. O vedea uneori când se uita în oglinda de unde primea sfaturi pentru faptele sale. Oglinda aceasta îi arăta două lucruri: ceea ce poate face şi ceea ce are de făcut. Cele două părţi ale oglinzii erau separate de un punct întunecat, ca o bilă neagră pe unde se strecura teama că faptele pe care le vedea ca posibile totuşi nu i-ar sta în putere. Dar ele trebuiau făcute iar atunci cu un ,,Doamne ajută” pornea la drum şi le făcea cât putea el mai bine. Ştia că trebuie să se descurce şi mai bine de atât şi din când în când mergea şi se sfătuia la rândul lui cu înţelepţii lumii aceleia, sporindu-şi cunoaşterea şi puterea.
La prima întrunire a consiliului coroanei, omul îi văzu pe cei pe care trebuia să-i îndrume şi să-i unească. Stăteau în jurul mesei şi deasupra capului fiecăruia se afla câte o oglindă. În timp ce vorbeau oglinzile lor se întunecau şi se tulburau până când ei nu se mai vedeau unii pe ceilalţi, uitând cum doar moartea e uitată, scopul pentru care se întruniseră.
Şi atunci omul văzu ce are de făcut. Se apropie de unul dintre ei şi şterse uşor cu mâna oglinda de deasupra capului acestuia. Şi, ca prin minune cel din faţa lui păru că îl vede mai clar şi i se adresă cu ceva mai multă bunăvoinţă. Atunci, omul se duse repede şi în dreptul lui şi îi şterse şi lui oglinda. Cei doi îşi zâmbiră şi căzură de acord asupra lucrului pe care-l discutau.
Până la următoarea mare întrunire, omul ceru regelui un răgaz de trei luni, trei săptămâni şi trei zile pentru a învăţa mai multe despre această artă. Merse la şlefuitorul de oglinzi care cu bunătate şi răbdare îl învăţă tainele şi legile oglinzilor. Îl învăţă cum să le încline şi să le mişte pentru a prinde cât mai multă lumină; cum să le prindă şi să le desprindă de omul care urma să fie oglindit. Cum şi cu ce să le şteargă de praf astfel încât praful să nu se mai prindă de ele iar mâinile lui să rămână curate; cum trebuie lustruite şi şlefuite pentru ca prin ele să treacă şi lumina care vine de sus; cum să le şteargă şi să le amplifice memoria astfel încât cel care se priveşte în ele să îşi amintească cine este cu adevărat şi ce are de făcut.
La următoarea întrunire omul veni pregătit iar tot ceea ce învăţase fu pus în practică atât de uşor şi natural încât nimeni nu îşi dădu seama ce se petrece. Ştiau doar că erau cei mai capabili şi mai competenţi oameni ai regatului şi că de acum regatul putea să prospere. Regele, fericit, îi dădu omului un diamant pe care acesta îl privi îndelung, gândindu-se unde să-l pună.
Merse acasă şi se opri în dreptul propriei sale oglinzi. Cele două părţi ale ei arătau acum aceeaşi imagine. O mică adâncitură se mai vedea totuşi în centru acolo unde stătuse cândva bila neagră, adâncitură în care diamantul primit se potrivi perfect. Şi atunci, omul îşi privi întreaga strălucire şi îşi simţi întrega putere.