Alchimistul

Stă la masa lui de lucru, sprijinindu-se pe toate elementele. Soarele şi luna îi strălucesc din când în când pe sub pleoape, răsar şi apun după ritmuri proprii pe care încă nu le înţelege, dar le intuieşte în tot trupul. Când Soarele îi trece pe deasupra, căldura îi face gândurile să fiarbă şi atunci fraze haotice şi entuziaste îi ies dintre buze sau din pana de scris din mâna dreaptă. În cuvintele lui soarele atrage toate planetele în joc iar ele se învârt pe orbitele proprii cu viteza sporită de extazul atracţiei.

După apus, lumina lunii îi arata trasee argintate pâlpâind subţire prin păduri fără capăt. Iar el porneşte la drum, culegând firul de lună şi făcându-l ghem în călimară pentru a-şi ţese propriile hărţi labirintice la întoarcere.

Din când în când coboară printre oameni şi îşi frământă mâinile pentru că pe sub piele îi aleargă minuni indicibile, contururi de adevăruri absolute care vor să iasă în lume. Dar în lumea de afară nu există cuvinte care să-i traducă freamătul căutării. Aşa că, pentru a răspunde aşteptărilor celor care îi privesc chinul fără a-l înţelege, le spune poveşti.

Iar ei îl ascultă vrăjiţi, încercând să ghiceasca minunile nespuse şi completând în imaginaţie cu frânturi din propriile lor poveşti. Când, pentru câteva clipe, poveştile se opresc şi toţi tac împreună, ochi în ochi, gând în gând, aşteptare în aşteptare, într-un spasm de neîncredere şi speranţă, freamătul îi cuprinde şi pe ei. Cumva, au primit şi ei seminţe de soare şi lună pe sub pleoape... 

Floare albastra

sursa imagine

(poveste scrisa la indemnul lui Valush care ne-a sugerat sa o scriem despre/pentru persoana de alaturi. si pe care am scris-o aparent despre/pentru cealalta persoana, uitand pentru o clipa ca tot ceea ce scriu este despre mine si numai despre mine. Valush este imparatul acestei cetati)

Sămânţa ei începuse să încolţească pe malul unui lac albastru, când o furtună – despre care mulţi aveau să-şi amintească după aceea – trecu pe acolo răsucind copacii şi învolburând apa lacului.

Aşa că sămânţa, cu fiarva ei rădăciniţă a fost purtată pe aripile vântului pâncă când a găsit un alt loc bun de încolţit. Şi-a înfipt rădăcina în pământ, s-a odihnit o clipă, apoi şi a ridicat şi tulpina, şi după aceea prima frunză.

Lângă ea, celelalte flori o priveau, aşteptând. A crescut pic cu pic, dând câte o pietricică la o parte şi oftând fără să ştie de ce. A oftat chiar şi în ziua în care a înflorit, şi un fluture albastru, nemaipomenit de frumos, s-a aşezat pe petalele sale, albastre şi ele, iar blânda fluturare a aripilor s-a întâlnit cu acea a petalelor. Era bine, şi totuşi lipsea ceva. Lacul ei, locul ei.

Pământul în care trăia şi înflorea acum era destul de bun. Doar că seara, când adia vântul, îi treceau pe sub petalele întredeschise imagini cu un albastru nesfârşit. Mai intens ca cerul şi mult mai aproape. Imagini ale lacului unde sămânţa care fusese începuse să încolţească. Era un fel de dor după ceva nedefinit, după flori albastre asemenea ei, după un anumit cântec al vântului, după un anumit ciripit.

Veni şi vara şi trecu la rândul ei, iar petalele începură să cadă. De sub ele se rotunjea un fruct, cu luciri albastre şi el. Un pic altfel decât toate fructele pe care vântul locului abia aştepta să le deschidă şi să legene apoi seminţele pe aripi. Pe măsură ce se rotunjea fructul, floarea vedea din ce în ce mai clar imaginea lacului. Şi strîngea încă în sinea ei seminţele care urmau să cadă.

Ştia că vântul i le va lua şi le va duce departe de ea. Îşi dorea ca măcar una să ajungă pe malul lacului de lângă care plecase. Poate că, încolţind acolo, dorul ei se va împlini. Sau poate, noua floare va tânji toată viaţa după pământul în care ea trăia acum? Sau poate că toate astea nu au nicio importanţă, căci pământul e rotund şi de pe el n-ai cum să cazi, indiferent de cât de tare bate vântul.

Prin ochiul dragonului (2)

1

N-am trecut prin ochiul dragonului, ci, în seara în care am plecat, l-am ocolit uşurel, fără să îl trezesc. Poate ar fi fost mai bine să-l privesc în ochi. Nu mai conta, faptul că plecam de acolo a fost mai important. Cinci ani să fie? Cincizeci?

Dealul pare mai mic, mânăstirea a rămas obiectiv turistic iar trupul dragonului, cu solzii uscaţi şi pietrificaţi nu se mai deosebeşte cu mult de un zid obişnuit. Şi totuşi, în interiorul zidului trebuie să mai fie ceva. I-am adus drept ofrandă ceea ce mi-aş fi dorit atunci să primesc de la el: soare şi miere, sunet de vânt şi de valuri, priviri vii şi poveşti. Lumea aceea pe care mi-o imaginam.

Am găsit ochiul prin care priveam spre o altă lume. E aceeaşi lume, separată de imaginarele membrane groase ale pleoapelor. M-am aşezat pe marginea pleoapei şi am privit de data asta nu prin ochi, ci în el. Privirea mi s-a reflectat la nesfârşit ca într-un joc de oglinzi şi undeva, în centru, am văzut o lumină. Mică de tot, cât o pâlpâire de chibrit. În afară soare, zidul cald, în interior mica lumina, şi între ele zidurile reci de piatră. Ani de frig şi nemişcare, prinşi între lumina din interior şi cea din exterior. Timp mort, greu de curăţat. Cu privirea fixată pe mica lumină, am început să scot cuvintele unul câte unul şi să le înşir spre suprafaţa zidului. Mi-am vorbit şi i-am vorbit despre soare şi miere, sunet de vânt şi de valuri, priviri şi poveşti. Lumea aceea pe care mi-o imaginam. Cu palmele pe suprafaţa zidului, ca să-l încălzesc.

Şi da, a început să se încălzească. La un moment dat, o aşchie de piatră sau un solz uscat s-a desprins şi a căzut, iar dedesubt a mişcat ceva. O tresărire uşoară, ca de aripă de fluture. Ca o pleoapă vie. Am suflat cald în locul acela şi am aşteptat.

Toate povestile de pe chipul meu

Am facut ieri o vizita la Studio Narcis. Ma astepta zana ce buna cu ceai si placinta calda, cu pisici si povesti despre realitate. Si cu studioul pregatit sa ma primeasca, cu toate chipurile mele, cu toate uimirile si strambaturile, cu neincrederea si speranta gata sa explodeze la fiecare click al declansatorului aparatului de fotografiat.

M-am lasat fotografiata si mi-am facut eu insami fotografii cu zana - antrenor alaturi de mine, facandu-mi galerie si ajutandu-ma sa scot la suprafata luminile si umbrele, si sa le prind pe toate in imagini. M-am vazut in ipostaze pe care doar mi le imaginasem si m-am recunoscut cu bucurie: da, asta sunt eu in toate ale mele.

Si m-am vazut prin miile de ochi ale celor din jurul meu care inchid la fiecare clipire cate o imagine a mea sub pleoapele lor, pentru a-i da drumul mai departe, in fluxul aminitirlor, in acea parte a depozitului de clipe/clipiri numit trecut. 

Si m-am vazut si in viitor, exact asa cum ma imaginam, intr-unul din cele mai frumoase viitoruri posibile. Atunci cand vor mai fi fost scrise inca vreo cateva pagini la povestile de pe chipul meu, din trupul meu si din marea de clipe si clipiri prin care va trece.

Rezumatul de marti seara. Fisa cu citate pentru teza.

Nu mai stiu daca intra sau iesea, chipul sau a fulgerat scurt prin camera alba: ,,neintarziat pornim la drum". Si apoi a plecat / a venit, incalzit de focul interior / exterior din varful tigarii.

Si s-a dat de trei ori peste cap, scotand de fiecare data alt cap din sacul cu arhetipuri, unul mai viteaz, mai bucuros si mai frumos ca altul. 

Si noi radeam, si in jurul nostru zburau zmei cu capetele taiate, oprindu-se cate o clipa sa se odihneasca si oglindeasca in spatiul intunecat dintre ceasul rotund si icoana Sfantului Nicolae, sfant pasnic. 

Incet, incet ne dizolvam in ,,mitologie, acea substanta a imaginatiei care umple visele" si trans-mite mai departe intelesurile din povesti, cele care raman dupa ce povestitorul a incalecat calul fermecat sau doar saua lui. 

Si avem nevoie de arborele cosmic, frasin sau brad sau ce-o fi ca sa priponim calul in clipa cand primim din nou in ochi raza soarelui, inainte de a porni din nou la drum prin spatiu-timp.

Si l-am gasit. ,,Si asa a fost ziua aceea".

citatele apartin Povestitorului de care pomeneam in postarea anterioara. contextul e aleator. 

Calatorie in Poveste

În lumina serii camera era caldă, goală şi albă, cu o masă albă în mijloc, gata-gata să se dizolve în peisaj. Undeva, la marginea deşertului alb, câteva scaune pe care ascultătorii se strângeau tăcuţi în aşteptare. Se simţeau povestile fremătînd în aer, vuiet de păduri fermecate, nechezat de cai năzdrăvani şi  apropierea unei furtuni de timp.

Chiar dacă n-ar fi stat la masă, l-ai fi recunoscut uşor pe Povestitor. Cumva, din el venea fremătul acela care a umplut spaţiul în momentul în care a deschis Cartea. Trebuia să ţină bine de marginile ei şi îşi căuta mereu echilibrul pe marginea dintre cele două lumi.

Din când în când, îşi cufunda mâinile în Carte ca într-un izvor şi le ridica arătându-ne câte ceva. Ne uitam fermecaţi crezând că ştim ce vedem. Râdea şi ne povestea – oh, cât de departe eram... iar când rămâneam agăţaţi în câte un vârf de copac dintr-o pădure a celuilalt tărâm şi povestea trebuia să meargă mai departe se oprea un pic, fixa bine cartea pe masă, se ridica şi ne desena semnul de care trebuia să ne prindem pentru a putea să vedem de sus harta întregii lumi fermecate. Silueta lui privită atunci cu ochii întredeschişi avea pe margine o pâlpâire aurie care îi stabiliza prezenţa simultană în cele două lumi.

Desenul acela cosea cumva povestea de lumea nostră, furtuna de timp din Carte de stabilitatea clipei din camera albă şi caldă. Preţ de câteva respiraţii ne regăseam în propriile realităţi, apoi ne aruncam din nou în poveste. Între timp, pe tărâmul celălalt treceau anii ca şi clipele şi pe măsură ce clipeam (mai rar, căci povestea ne ţinea ochii larg deschişi) generaţiile se rostogoleau şi, dacă nu strângeam bine cusătura în pumn, riscam să rămânem definitiv în realitate.

Am plecat cu pumnul strâns, ocrotindu-mi în centru palmei micul portal prin care voi putea privi pulsând lumea în care îmi fusese dat să mai intru. Cartea cea mare s-a închis şi aştept seara următoare în care Cel Care Ştie să o deschidă din nou suficient de larg încât să trecem cu toţii din nou dincolo în deplină siguranţă şi cu deplină bucurie.

Până atunci, din bucuria serii am luat destul cât să dau şi eu mai departe celor care mă vor asculta.

Multumesc, Povestitorule!

Lumea mea de ciocolata

Se facea ca intr-una din  calatoriile mele prin alte lumi l-am intalnit pe Zeul Ciocolatei. Incepuse sa creeze o lume si se odihnea putin... L-am privit lung: ramasese oare fara inspiratie? Mi-a zambit vesel si mi-a intins mana, invitandu-ma sa ma apropii. Cum as fi putut sa cred asta? Ma asteptase doar, pentru cateva imagini din mintea mea, din lumea mea... pentru ca, dupa ce Creatia ar fi capatat forma, el urma sa se retraga, iar lumea urma sa devina a mea...

O lume intreaga? Doar pentru mine? Oh, dupa mine ar putea sa nu se retraga, frumosul zeu... In lumea pe care o va plasmui sunt sigura ca ar putea sa traiasca fericit... macar o vreme. Dar asa sunt Creatorii, au nevoie sa se retraga dupa ce au terminat, pentru a medita la urmatoarea lume pe care sa o plasmuiasca... Iar eu, in noua lume, pot sa ma bucur de Creatia toata si dupa plecarea zeului...

Asa ca mi-am apropiat fruntea de fruntea lui si l-am lasat sa vada peisajele din mintea mea: Munti albi acoperiti de rhododendron (am vazut in palma lui bobite rosii, asa ca piperul rosu, pe care ar putea sa le raspandeasca pe versanti dintr-o singura zvacnire...), si stanci marunte, cat alunele, usor de urcat... si imbietoare pentru odihna de la rasarit si apus... un lac intunecat intre munti din care sa rasara (sau sa apuna) un soare de savoarea portocalei, aruncand lumina lui aurie in jur...

Aici zeul a zambit putin, imaginandu-si soarele iar fruntea mea a alunecat... In jurul meu lumea incepuse sa prinda forma si culoare si aroma... ah, aromele... 

Apoi muntii au inceput sa se inalte si sa infloreasca, soarele sa straluceasca peste lac, si zeul sa dispara treptat... lasand pe buzele mele un gust atat de dulce...

Dar stiu unde l-as putea regasi, cel putin sambata asta... aici.

Padurea cu frunze de dantela

sursa imagine: Coloured Universe

Dupa ce a  trecut de toate obstacolele pe care vrajitoarea i le-a pus in cale, Fat-Frumos s-a oprit sa isi traga sufletul la poalele unei paduri cum nu mai vazuse pana atunci. 

O padure unde fiecare frunza era o soapta de iubire, fiecare arbore un cantec si fiecare clipa petrecuta aici o binecuvantare simtita cu tot trupul si tot sufletul.

Si s-a hotarat sa ramana, pentru a darui si el, la randul sau Zanei Padurii toate dragostea lui.

La multi ani, Adriana!

mandale, de maine :)

Acestea, din imaginile de mai jos sunt cele de pana astazi, care vor servi ca punct de pornire. De maine, timp de 44 de zile, voi modela, desena sau macar colora cate o mandala in fiecare zi. Un mic proiect de rabdare si inspiratie, in care ma voi juca impreuna cu altii sau de una singura cu desenul, culoarea, sarma, margelele si orice altceva va ma dori sa se rostogoleasca. 

Iata-le si pe cele de pana acum:

Mandala descantecului a fost desenata la o intanire de scris povesti, organizata de Monica Brandusescu, psihoterapeut jungian. Tema pe care am tras-o la sorti a fost AERUL. Am desenat aerul alaturi de celelalte elemente, iar la final, liniile de pe marginea mandalei s-au transformat in cuvinte care au luat forma unui descantec. Iar descantecul acela a fost baza pentru o intreaga poveste care a urmat si urmeaza.

Mandalele din margele au aparut ca o provocare de a realiza si purta podoabe de o marime mai mare decat cea cu care ma obisnuisem. Mi-a placut, au placut si altora si sper sa mai fac cateva in urmatoarele zile.

Of, viata mea... Aici mi-am desenat o reprezentare metaforica a vietii mele de pana acum, cu un mic pas inainte in viitor - la workshopul lui Mihai Iordache (urmatorul pe 5-6 octombrie). Va recomand experienta, eu am fost bucuroasa, surprinsa si motivata sa desenez in continuare.

Mandala pictata pe sticla a fost realizata la cursul lui Judit Pelea. Mi-am calculat, desenat si pictat o mandala personalizata (da, seamana cu mine, asa multicolora si mazgalita). Multumesc din suflet, Judit, pentru amabilitatea de a tine cursul in cadru atat de intim, doar pentru mine si prietena mea :)

Iar in momentele in care simteam nevoia ca aceste cercuri sa revina pentru un pic de vreme in centrul vietii mele, dar inspiratia nu si nu, cele desenate gata si pe care doar le-am colorat au fost si sunt minunate. Joaca asta am deprins-o cu drag in intalnirile de la Mandalis. M-au reinvatat cum sa respect sau nu liniile si contururile, cum sa alatur culori si cum toate astea de fapt nu au nicio importanta, singurul lucru important fiind sa ma raportez la un centru, construindu-mi propria armonie.

Nu stiu exact cum vor fi mandalele mele incepand de maine... dar sunt foaaarte curioasa sa aflu :))

Concurs: poveste cu fluturi

Dragi cititori / scriitori / povestitori,

m-a bantuit un roi de fluturi care au dorit un popas la mine pe flori albastre. i-am adunat, i-am asezat si i-am impacat, le-am dat un pic de nectar, dar inca nu e tot ce isi doresc.

isi doresc sa fie parte dintr-o poveste.

asa ca, daca le gasiti povestea si le-o scrieti, ei va vor recunoaste si vor zbura spre voi.

acest colier si cerceii asortati vor fi ai autorului celei mai frumoase povesti cu fluturi.

povestea poate fi lasata aici, printr-un comentariu, daca e scurta, sau se poate pune un link spre blogul, site-ul sau pagina de facebook proprie daca e mai lunga. 

concursul incepe acum si se incheie pe data de 19 mai orele 20.

castigatorul / castigatoarea va fi anuntat(a) aici, pe data de 20 mai ora 24.

distractie placuta!

Despre realitatea magiei si magia realitatii

sursa imagine

O călătorie în patru paşi, pe o scară cu patru trepte. Toate sunt la acelaşi nivel, şi poţi trece firesc de pe una pe alta, şi de pe fiecare în acelaşi timp în realitate şi în magie.

Pentru că magia nu înseamnă să eliberezi pe moment iepurele alb din jobenul tău strâmt, pentru a-l introduce la loc de fiecare dată, ci să sesizezi în fiecare clipă în jur poarta care te trece din starea actuală în starea dorită. Cu un gest plin de forţă, iepurele să devină liber.

Deci:

Ritmul şi formula - despre cântec şi descântec.

Ce îţi cânti, ce te încântă? Care e melodia preferată? Şi cum a ajuns tocmai ea preferata ta? Ce chemare te (a)trage în călătoria ta interioară? Şi cum să-ţi cânţi cântecul tău lumii?

Cum treci de la strigătul de luptă la brandul personal? Şi cum îţi descânţi obiectivele, ca pe nişte cozonaci care să-ţi crească dorintele mari?

Căutăm formula care ne exprimă. Apoi, pe cea care să exprime cem mai bine ceea ce vrem, astfel încât drumul de la dorinţă la împlinire să fie drumul cel bun. Folosim farmecul descântecului pentru a ne formula obiectivele.

Pentru asta, vom chema propriile cântece, vom adăuga ceea ce ne este drag în cântecele lumii, vom pune praf de magie - prin intenţie, viziune si credinţă-, vom sufla puterea încrederii în sine  şi vom da drumul în lume cântecului nostru de putere.  

Secretul şi mesajul – despre puterea cuvântului scris şi a semnăturii.

Ce scrie în cartea pe care ai tras-o? Cum citeşti cartea, cum o scrii, cum o rescrii? Cum o desenezi şi cum aduci mai multă culoare vieţii tale?

Ai crezut cumva că ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus? Scrie ce vrei pe fruntea ta!

Tragem, pe rând câte o carte, până o găsim pe cea adevărată. Şi, dacă nu, o scriem sau desenăm noi. Cât vrem şi cât putem de frumos.

În acest proces de descifrare a mesajului secret, învăţăm despre noi, despre credinţele noastre,  despre cuvintele pe care le folosim mai des. Vedem limpede felul in care ne creăm propriile moduri – scheme? şabloane? retete? poveşti? filme? - de a interpreta lumea şi viata şi alegem ce vrem să rămână şi ce vrem să schimbăm. Începem să devenenim conştienti de propriile mesaje şi alegem să ne folosim conştient de convingerile noastre.

Emoţia şi misterul – despre legenda personală şi rescrierea ei.

Simţi puterea legendei? Care e legenda ta personală? Cum o transformi în misiunea ta personală? Cum schimbi contractul sufletului şi ce convingeri sunt de schimbat pentru ca iepurele să devină liber?

Ce alegi ca să legi şi să dezlegi şi cum sărbătoreşti eliberarea?

Ne cercetăm legenda personală şi vedem dacă e ceea ce nedorim. Apoi, vedem ce e de schimbat. Sau de transformat.

Ne descoperim firele cu care am ţesut pană acum propria poveste. Unele sunt calitaţi şi defecte puse la vedere, puternice, clare, colorate, altele sunt pe dedesubt, mai palide, poate rupte şi innodate, părţi din noi despre care încă nu ştim sau nu mai vrem sa ştim. Toate însă sunt ale noastre şi se cer scoase la vedere, pentru a ne folosi toate resursele.

În călătoria de azi, privim cu sinceritate propria legendă şi devenim conştienţi de puterea noastră de a ne asuma şi de a schimba jocul vieţii. Începem să ne recunoastem în rolul de Magician...

Înlănţuirea şi dezlănţuirea – despre talismane şi investirea lor, despre magia podoabelor pe care le purtăm.

De cine/ce te simţi legat?  Ce obiecte magice stăpâneşti si care te stăpânesc? Cine a făcut nodul?

Cum îţi poţi lega puterea la (înde)mână? Şi cât de frumos?

Confecţionăm împreună obiecte simbolice şi le ancorăm resurse personale. Învăţăm să ne recuperăm puterea din obiecte.

Ne asezăm în cerc, aducand în faţa noastră piesele din desaga Magicianului. Vedem şi recunoaştem ce ne facem noi inşine, zilnic, chiar fără să ştim, investind cu putere diverse obiecte sau ritualuri. Unele crescându-ne puterea, altele dimpotriva...

De data aceasta, vom face acest joc în mod conştient, alegând să folosim anumite obiecte sau făurind reţete simple (sau elaborate, dacă vrem) pentru acte de magie. Cum ar fi, de pildă, purtatul unui medalion sau al unei brăţări ori al unei picături de parfum, ca o chemare de dragoste într-o zi de primăvară. Sau simpla privire a ceasului (în care am investit o formulă de putere), în timpul unei întâlniri de afaceri. Sau... multe şi frumoase. Jocul vieţii este deschis, fiecare vine cu propriile magii...

Data:  joi 9, 16, 23 şi 30 mai  2013, orele 18.30 -21.

Taxa de participare – 40 de RON  pentru fiecare seară. La trei participări, a parta gratuită.

Locaţie: sediul Humanity’s Team, str. Viitorului 110, etaj 3 ap 10, Bucureşti. 

Facilitatorii călătoriei vor fi Mikka si cu mine.

Va puteti inscrie printr-un comentariu.

povestea, in trecere...

După Cântec

La început doar m-am relaxat, pregătindu-mi corpul ca pe un cuib, în care să-mi cresc puiul de cântec. Shamanul  a trecut pe lângă fiecare dintre noi, cu sunet, lumină, fum şi foc, curatându-ne şi plantând mici seminţe luminoase.  În dansul său, ne-a legat pe fiecare de fiecare şi de focul din centru cu fire subţiri de lumină.

sursa imagine

Chestia de care nu fusesem conştientă până acum în călătoriile asemănătoare e că nu pleci după cântec într-o ureche. Ci cu amândouă, cu ochii larg deschişi, nările dilatate, buzele umezite şi cu pielea subţire gata să vibreze. Pentru ca firul de sunet care apare să poată intra pe oriunde. Uneori e atât de subţire că e mai degrabă lumină. Şi am plecat ţinând de firul de lumină cu care fusesem legată de focul din centru şi de tot restul grupului...

Nu mă temeam că m-aş pierde, Lumea de Jos e în mine la fel de firesc cum sunt şi eu în ea. Ci doream ca firul de lumină să fie frânghia de care să leg firul de cântec pentru ca ceea ce e jos să fie una cu ceea ce e sus, iar cântecul pe care să-l cresc să devină o nouă punte.

Şi râul m-a purtat pe drumul obisnuit, printre rădăcini şi pietre, bulgări de pământ moale şi pământ uscat până în Grădină. Unde râul a devenit şuvoi de lavă, întors înapoi, spre inima vulcanului. M-am ridicat şi am mers pe lamele înguste de pământ şi piatră care separau râurile de apă şi râurile de foc, margini vălurite ale unui vulcan-trandafir. 

sursa imagine

În inima trandafirului, micul instrument fierbinte pe care am să-l culeg şi am să-l aşez în cuibul dintre coastele mele. L-am ridicat cu grijă şi l-am pus în cuib cu oarece greutate; era mai mare decât mă aşteptam. Oare cuibul meu e destul? Oare voi putea să hrănesc un astfel de pui de cuc? De cât foc are nevoie ca să rămână viu şi să cânte? Voi vedea... 

si din nou, Povestea...

si iarasi, si iarasi, pentru ca am fost cuminti, Povestea s-a scurs dintre buzele si din inima Povestitorului pana in urechile si inimile noastre...

si am privit intai cu sfiala, apoi ne-am lasat rapiti in interiorul povestilor. si am revenit, si am intrat iarasi.

am calatorit, purtati de cuvinte si de emotii pana la izvoare, pana la mare, pana in deserturile de nisip si de zapada. am murit si ne-am renascut cu fiecare erou, ducandu-i povestea mai departe.

si, intr-un tarziu, am plecat fermecati. si incantati. si stiind ca Povestea e vie si pulseaza, si ca e nevoie doar de Glas ca sa reintram in ea. 

si da, sunt oameni care folosesc Glasul cu mare maiestrie...

multumim Povestitorului si promitem sa ii ducem Povestea mai departe...

Haideti sa impachetam si sa despachetam universuri

sursa imagine

Cum totul se reflectă în tot, asta a găsit şi Alice urmând Iepurele Alb în Lumea de Jos. Un univers.

Un univers într-un pachet de cărţi de joc. Aparent bidimensional, dar cu posibilitatea de a construi cu el castele şi labirinturi.

În fiecare set, în fiecare pachet, ordinea lumii e reprezentată în mod fermecător şi liniştitor. În momentul în care cărţile ies din pachet, destinul nostru îşi probează metaforele în faţa oglinzilor prin care suntem priviţi. Regi, regine, înţelepţi şi nebuni, pământeni şi duhuri, întreaga curte, cu toate lumile de pe pământ şi de sub pământ îşi ţes în schimburi şi etalări vieţile, morţile şi sorţii.

Orice carte ai trage, ea îţi vorbeşte, spunându-ţi doar ţie marele mister. Şi te înfioară, indiferent ce ţi-ar spune, pentru că sufletul tău are urechi sensibile şi traduceri acute.

Ce putem face împreună? Eu cu voi, noi cu ele? Iată, pe scurt, un fragment din infinita listă de posibilităţi:

1. Călătoria Eroului prin Arcanele Mari. Vom povesti despre Tarot, cu vechile şi veşnic actualele sale legături cu lumea şi ne vom identifica, preţ de câţiva paşi, cu eroul care începe călătoria nebun şi o sfârşeşte înţelept...

Vom păşi prin Labirintul Tarotului şi vom învăţa despre noi modul în care luăm decizii... orice pas, când îl privim în urmă, ne învaţă despre cel care urmează...

2. Vom scrie poveşti pornind de la câte o carte. De fapt, de la câte una sau câte trei... sau câte vrei, pe faţă şi pe dos, împletind propriile sensuri unice cu simbolistica generală. Ne vom schiţa poveştile şi le vom lăsa să ne transforme în eroi... şi von lupta, şi vom învinge, şi vom sărbători recucerirea şi reîntregirea...

3. Ne vom explora arhetipurile, descoperind lumini şi acoperind umbre... sau invers? Vom umbla cu curaj şi lumina în ochi prin părţile întunecate ale drumurilor, culegând de pe marginile lor flori, pietre, poveşti, filme şi măşti. Şi demascându-le cu graţie, şi mulţumindu-le pentru dans...

4. Ne vom crea propriile cărţi sau propriile seturi în care vom întinde şi extinde propria poveste până la stele. Von desena, vom decupa şi lipi, ne vom aranja lumile şi vieţile aşa cum vrem noi. Proiecte colorate, pline de profeţii autoîmplinibile.

cand? curand, tinem aproape.