Castelul celor doua Luni

o fotografie reusita te poate face sa visezi.
dar si una proasta iti poate starni imaginatia...

peste drum de fereastra mea, printre ramurile incalcite ale Copacului de Iarna, se afla Castelul celor doua Luni...
la intrarea caruia Lumina se lupta cu Umbra si invinge...
iar pentru a intra, trebuie sa treci prin propria-ti Lumina...
si sa o sustii fara sa clipesti, cat dureaza parada umbrelor :)
si nu, nu-ti acoperi ochii cu sabia, sa-i feresti... n-ai idee ce oglinda fantastica e o sabie bine ascutita :)

femei in jurul focului

sursa imagine

la inceput, pana se aprinde focul, femei ca toate femeile.

radem, glumim, ne privim cercetatoare cate un vesmant, cate o podoaba, ne asiguram reciproc ca aratam minunat si ca avem vrajile si farmecele la indemana. ca suntem cele mai cele.

apoi, gazda aprinde focul si ne asezam tacute in jurul lui. il privim si murmurul inimii ni se revarsa in toate directiile, deschizand Spatiul Sacru in jurul nostru.

si ne privim din nou. suntem aceleasi, dar ceva mai luminoase. stim ca in spatiul acela si in timpul acela, acceptarea, transformarea, vindecarea, evolutia sunt accelerate.

pe rand, fiecare trimite in centrul acestui spatiu ganduri si emotii de multa vreme tacute. poate nicicand spuse, sau nici macar urcate la suprafata constiintei. dureri stranse in tacere, care ne-au facut sa crestem puternice. nu mai e nevoie de ele. acum avem suficienta putere pentru a renunta la ele.

povestim cum sufletul nostru ar putea invarti pamantul intreg pentru ca un anumit val sa ude un anumit tarm. si stim ca putem, si alegem sa nu o facem, pentru a nu tulbura ordinea lumii.

gandurile si emotiile fiecareia ajung la marginea cercului dupa ce au trecut prin foc, pentru a impartasi doar amintirea. focul e magic, arde durerea si coace bucuria ca pe o prajitura.

din cand in cand, cu ochii in care straluceste si focul si apa, ne aplecam si mai luam o bucatica din prajitura.

uneori, spunem si cuvinte de toata ziua. mai rar, doar pentru a legana papusa pe care copila din noi o strange nevazut la piept. si pentru a onora gandurile si emotiile transformate de atingerea focului.

papusa ne tine de mana pentru pasul urmator, copila creste frumos, plina de incredere ca poate gasi si aprinde, la randul sau, focul sacru, aducator de lumina si caldura. si o face.

cand valurile emotiilor s-au domolit, sarutand acum doar usor tarmul, ne pregatim de incheiere. incalzite, imbunate, transfigurate de impartasirea reciproca, murmuram din nou cuvintele care vor inchide acum Spatiul Sacru.

din nou radem, glumim, ne felicitam, terminam prajitura, ne facem daruri.

si plecam in noapte, fiecare spre casa, cu o samanta de Foc Sacru in inima. pentru a lumina si incalzi casele si vietile.

VINDECAREA E PLATA PENTRU EVOLUTIE

EVOLUTIA E RASPALATA VINDECARII

jucarii noi. cui are i se va mai da. adica mie :)

sursa imagine 1

sursa imagine 2

am ajuns azi, asa, cam pe fuga la Gaudeamus. drumul spre cupola cu carti era presarat cu tarabe cu bijuterii, cristale si ciocolata de casa. mari ispite, dar care nu m-au abatut prea mult de pe cale. cea dreapta, caci tarabele erau toate insirate pe stanga :)

in drum spre, ma gandeam ca, de fapt, nu venisem cu nici un obiectiv special si e posibil sa fi batut drumul degeaba, pentru ca, oricum , nu aveam mai mult de o jumatate de ora la dispozitie.

la editura pe care o curtez nu aveau azi nimic special, cartea Adei se terminase, de la ... oricum nu mai stiam sa fie nimic nou. asa ca am pornit-o aiurea prin labirintul cu carti, asteptand sa ma traga cineva/ceva de maneca. mi-am luat doua carti interesante, ochite in fuga pe cate un colt de masa si ma pregateam sa ies...

si atunci... am gasit... m-a gasit... The Magical Toy Box! un set de carti de joc cu imagini cu jucarii si indicatii pentru a scrie povesti pornind de la ele! mai grozav ca T.A.T., C.A.T. (primul download din pagina, cativa biscuiti pentuur amicii psihologi) sau altele asemenea.

asa ca e posibil sa ma caute povestile cu jucarii... probabil la noapte voi dormi cu ele pe perna...hei, aici sunt!

si vreti sa stiti cum de am gasit o asemenea minune? raspunsul este evident: nu mai departe de aseara mi-am spus ca gata, am destul instrumente de ghicit si zgandarit imaginatia, nu mai cumpar nimic asemanantor.

si cum de am spus una ca asta? pentru ca aseara am primit unele indelung asteptate si dorite, comandate, platite, cerute, pierdute pe drum, deviate de pe traseul lor catre mine de vreo trei ani incoace. cartile cu arhetipuri ale lui Caroline Myss. in afara de imagini, aveti totul aici. si eu la aveam pana acum, da acum le am si colorateeee... mi le-a adus cineva care le-a cerut de la altcineva, de peste mari si tari...

sunt in poveste pana peste urechi. in varful capului se mai vede doar un steag in forma de curcubeu, fluturand incantat.

somn de noapte incantat. seminte.

sursa imagine
.

pentru ca semintele sa intre bine in pamant, pamantul trebuie mai intai sa adoarma.

asa ca eu vin cu sapa si cant, facand rani in pamantul cald, rani in care pun mai apoi semintele.

pentru ca semintele sa creasca, trebuie sa doarma si ele, in pamantul trezit.

asa ca acum cant fiecarei seminte pentru ca pamantul sa o poata imbratisa si legana cu marginile calde ale ranilor sale.

iar cand, in cele din urma, adorm si eu pe pamantul fermecat, deasupra semintelor incantate, ele incep sa creasca.

ceva ma gadila in somn, ma ameteste putin, dar imi e bine si dorm in continuare.

cand ma trezesc ma gasesc pe ramurile de sus si privesc cerul de foarte aproape.

in maini si in buzunare mai am inca seminte pe care n-am apucat sa le plantez in pamant.

asa ca le inghit aproape pe toate si ma las leganata de ramuri si incantata de vant, pentru ca ele sa incolteasca in fiinta mea, iar eu sa cresc din ce in ce mai sus si mai departe, ajungand sa vad cerul din ce in ce mai de aproape.

si am pastrat o ultima samanta pe care vreau sa o plantez in cer.

.

scrisa la prima (re)intalnire a povestitorilor de la cursul Monicai Brandusescu. multumesc, Monica, pentru seminte! povestea iti este dedicata!

calatoria sarpelui. primele plecari si reintoarceri

După ce Domnul l-a apuca de coadă şi l-a azvârlit pe pământ, să fie pildă celorlalte lighioane, şarpele şi-a scuturat solzii unul câte unul, s-a încolăcit, s-a descolăcit, şi şi-a început călătoria.
Pământul era cu mult mai interesant şi mai fascinant decât Grădina. Acolo era un singur Creator, cu legile Sale şi experimentele Lui de bine-rău, unde, indiferent cât de cinstit jucai, tot prost picai. Căci voia Domnului nu e aşa de uşor de înţeles de către o lighioană, indiferent cât de înţeleaptă sau şireată ar crede-o oamenii. Care, oricum, au fost făcuţi după el.
Solul Pământului era mai aspru, dar mirosurile mult mai bogate şi ispititoare. Ar fi putut să fie foarte bine, dar şarpele avea nevoie de un joc nou, doar al său, cu sine şi cu celelalte vieţuitoare cu care se jucase, oamenii. În special femeile. Erau mai ispititoare şi în acelaşi timp mai uşor de ispitit decât bărbaţii. Mai bucuroase să se ia după susurul uşor de laudă picurată în urechi, după unduirile de brăţară din jurul mâinilor, după atingerea înlănţuitoare şi lunecoasă a solzilor pe piele.
Doar că, după câteva generaţii, urmaşele Evei au început să-l urască pentru că nu rareori limba lui otrăvită le lua minţile, iar în inimile lor apărea invidia. Dorinţele lor îşi pierdeau prospeţimea şi deveneau fierbinţi şi tulburi. Bărbaţii, intuind primejdia, au început să-l pândească şi să-l ucidă cu suliţe şi pietre, sau chiar cu mâinile goale. Uneori, cădeau şi ei pradă şarpelui care îi înghiţea, trimiţându-i în lună.

Prima moarte de mâna omului a fost neaşteptată şi surprinzătoare. O lovitură care i-a zdrobit capul, lasându-i trupul frânghie moale în mijlocul drumului. Omului care îl ucisese i-a fost silă, iar celorlalţi frică să ia frânghia din mijlocul drumului aşa că s-a uscat încet-încet acolo, pe cărare a început să crească iarbă, iar drumul să facă un mic ocol. Iar la un moment dat a apărut şi o legendă despre drumul ocolit...

singuratatea Povestitorului

ascultam povestea cu tot corpul. cu ochii intredeschisi si urechile palnie, atenta sa aud locurile unde cuvintele ar fi tras de sforile clopoteilor si clopotelor inimii mele.

clopoteii vibrau imperceptibil, semn ca povestea merge bine si nimic din parcursul ei initiatic nu se rastoarna pe drumurile mele, ca eu sa trebuiasca sa ma apuc sa fac curat si sa pun carul din nou pe drum.

spre final, ma indrept si deschid ochii, multumita de happy-end si bucuroasa ca s-a terminat.

cand, deodata, ultima fraza, cea cu ,,si-am incalecat pe-o sa/ si v-am spus povestea asa" trage brutal de franghia clopotului cel mare.

cuuuum? cand totul se terminase atat de bine si frumos, raul invins, mama si sora vitrega mancate de vipere, anima recuperata, polaritatea echilibrata si eroina maritata?

da. pentru ca nu ma identificasem cu nici unul/una din aceste personaje.

ci sufletul meu plecase pe drumul de seara si frig alaturi de Povestitorul care a incalecat si s-a sus. nu stiu unde, dar in alta parte. poate chiar in acea Alta Parte, Acasa. poate intr-un alt loc unde e nevoie de povestile sale pentru ca deasupra casei sau satului sa inceapa sa ploua. poate pur si simplu a plecat sa mai strabata o bucata de drum din propria poveste, cea mai grea de spus, pentru ca si-o spune singur pentru a-si sustine propriul univers in echilibru. si nu poate incaleca pe capsuni sa-si transfigureze realitatea.

.

later edit: am vrut sa pun o bucatica de film care ilustra cat de cat ce am vrut sa zic. n-am gasit-o pe youtube, era vorba de finalul de la ,,The legend of Bagger Vance". e echivalentul incalecatului pe sa din povesti. chiar daca stiti filmul, e posibil sa nu v-o amintiti. caci legendele se centreaza pe eroi, nu pe povestitori... :)

povesti cu cuvinte simple

unele dintre cele mai frumoase povesti au cuvinte simple.

spuse incet, repetat, cantat, leganat.

nu e nevoie de prea multe personaje si decoruri. doar tu si drumul, firul povestii.

de cand am fost la concertul Deva Premal & Miten + Manose, mintea mea se bucura de un fond sonor alcatuit din cele mai frumoase mantre.

la inceput am vrut sa stiu ce inseamna. am cautat, am citit, am meditat. am inteles, dar asta nu mi-a adus mai multa bucurie decat am capatat cantandu-le.

sarbatorile de ieri

sursa imagine

daca vreau sa gasesc un prilej de sarbatoare il pot gasi oricand.

daca vreau sa ma aliniez unui eveniment sarbatoresc, e suficient sa caut... ieri a fost ziua internationala a animalelor, a non-violentei si a mersului pe jos. toate dragi mie. probabil ca daca as fi mai cautat as fi mai gasit vre-o sarbatoare, doua, dar astea mi-au ajuns.

aseara, cand m-am intors acasa dupa o dupa-amiaza plina si fericita, dupa o lunga plimbare pe jos, in pace si bucurie, mi-am chemat in jur, dintre prietenii imaginari, pe cei care ar putea fi numiti conventional animale.

si au venit cu totii, din cele patru directii, si ne-am intalnit in Gradina din care nici unul dintre noi nu a fost alungat nici o clipa.

s-au asezat in jurul meu si ne-am salutat atingandu-ne cu dragoste mainile, labutele, boticurile, aripile sau solzii. am mangaiat urechile vulpii de deshert, inelele luminoase ale sarpelui de argint din luna si ale sarpelui departator de coaste, mustatile soarecelui rabdator, labutele catelului nou venit si coarnele vacii darnice. am privit cu respect ochii vulturului plesuv si clarvazator si mi-am ridicat privirea la timp sa il salul pe omul-fluture care se ducea sa faca o vizita omului din luna. da, se ducea in luna, acolo unde vulpea polara incalzeste visele si visurile neterminate si le ingrijeste impreuna cu iubita de pe Pamant a omului din luna.

si ne-am spus dorurile si ne-am daruit darurile si ne-am bucurat unii de altii si de lumina si caldura focului.

si am ars ceea ce era de ars, multe vorbe goale si pline, emotii rasucite si innodate pe unde nu trebuie, ganduri prafuite si idei nebune. am cantat focului si ne-am lasat incantati de el.

si ne-am despartit cu bucurie stiind ca e suficient sa ne chemam ca sa fim impreuna, sa lucram impreuna si sa ne bucuram impreuna.

recuperatorul (1)

sursa imagine

Dacă l-ai fi întrebat, nu ştia să spună ce face. Anii de antrenament îi dăduseră siguranţă şi precizie. De fapt, nu făcea nici un gest şi nu spunea nici un cuvînt. Doar privea în ochii celuilalt, şi în sufletul celui privit se linişteau valurile, se aşeza nisipul şi reveneau la viaţă meduzele şi stelele de mare aruncate de flux pe ţărm.
În tinereţe fusese, ca mulţi alţi tineri de pe insula lui, pescuitor de perle. Vedea bine în apele adânci, găsea cu uşurinţă scoicile ascunse pe sub pietre şi le făsea să se deschidă şi să-l lase să le ia comoara. Ceilalţi râdeau de alegerea lui de a sta din ce în ce mai mult sub apă, până la limitele rezistenţei plămânilor şi inimii, doar pentru a nu răni scoicile. Ei se scufundau şi culegeau câte scoici puteau; apoi, pe ţărm, le despicau cu cuţitul, şi tot cu cuţitul căutau prin pliurile de carne fină preţioasa lor comoară. Dintr-o sută de scoici, poate că una avea perlă. Dupa, toate ajungeau hrană pentru peşti.
Oricum, se gândea să renunţe; concurenţa era mare, apăruseră crescătoriile de scoici perlifere, perle erau din ce în ce mai multe şi se vindeau din ce în ce mai ieftin. Marea l-a ajutat să o părăsească, după o îmbrăţişare prelungita dincolo de puteri; a vrut să coboare din ce în ce mai adânc şi să stea din ce în ce mai mult fără aer... dar l-au scos aproape mort. Era clar ca viata asta se terminase într-un fel sau altul.
A devenit apoi om de uscat, păstrând din vechea viaţă doar o punguţă atârnată de gât, cu câteva din ultimele perle pe care le culesese cu blandete... N-a vrut să le vândă. Oricum, de câte ori rămânea fără bani şi se gândea să renunţe la ele, apărea ceva de lucru sau cineva care să-l întreţină o vreme...
În ultimii ani, de când devenise fără să-şi dea seama pescuitor de suflete, i de părea că, de câte ori face o scufundare reuşită în sufletul cuiva, revenind la suprafaţă cu emoţia sau amintirea pierdută, câte una din perlele lui se mai învăluie cu un strat nou de sidef, sau îşi schimbă culoarea... iar el simţea că îi cresc puterile privindu-le luciul nou...

.
Şi stătea acum în după-amiaza fierbinte, lipit de zidul fierbinte de vis-a-vis de cafeneaua de sub smochini...

vulpea de deshert

sursa imagine

am intalnit-o intr-una din camerele unui deshert colorat intr-un asfintit rosu si fluid, care nu semana nici cu Sahara nici cu Sonora. am recunoscut-o dupa urechi si dupa aerul de vesnic pui, desi am o banuiala ca se plimba pe aici si pe vremea cand Micul Print abia afla despre imblanzire.

am luat-o in brate si m-a privit lenes pe sub ochii somnorosi.
am inceput sa stam de vorba, desi tare-i mai place sa doarma...
din adancurile somnului ei, din amintirea tuturor furtunilor, rasare un peisaj proaspat si tandru care are in el si nisip, si zapada, si iarba si flori.
mergem la plimbare :)

dupa gratii

da, i-am vazut si eu...

pe dansatorii focului, cei de care povesteste Mikka.

sau pe copiii lor...

cei pe care i-am vazut si admirat noptile trecute la Sibiu sunt foarte tineri. nu stiu daca au avut batrani sa-i invete arta asta sau au redescoperit-o singuri, cautand din flacara in flacara...

magia lor pare inca joaca, joc... atat de natural isi poarta flacarile in jurul trupurilor subtiri si flexibile, in timp ce tortele lor descriu povesti.

in jurul lor, oamenii in cercuri stranse, cu privirile arzand.

mi-am reamintit privindu-i, din memoria miilor si milioanelor de ani de privit la foc, de puterea pe care focul o elibereaza.

si am simtit inca o data, cu imensa admiratie, cat de puternic e omul cu focul in mana, in inima, in ochi.

omul de foc

cele trei calauze

sursa imagine

am intalnit in povestile pe care le spune, le canta si le danseaza Mikka, pe cele trei calauze care te ajuta sa strabati drumul ingust si abrupt dintre vis, viziune si materializare: Povestitorul, Cantaretul si Dansatorul.

si am cautat sa le regasesc pe drumurile mele.

calea fiecaruia e fascinanta, si te conduce la o anume realitate de vis. aparent diferite una de alta.

calea mintii, a inimii sau a trupului. fiecare din ele, incompleta cand e singura.

cuvantul, rostit doar din minte, indiferent cat de frumos inflorit si instelat, doar lumineaza, nu incalzeste. lumina lui iti permite sa te bucuri de infinitele detalii din jur, sa vezi in departare, sa impletesti si sa despletesti harti. dar nu iti da puterea de a strabate lumea si nici speranta de a ii atinge sau intinde marginile.

cantecul, izvorat din inima, te aprinde sau te topeste, iti involbureaza emotiile si iti intinde nori peste munti. si te tine in jale, pe marginea dragostei sau a durerii, te face sa iti rasucesti drumurile si sa ti le legi de corzile sufletului.

dansul iti da forta si gratia cu care sa strabati drumurile inimii, luminate de sensurile cuvintelor... si cu toate astea, ratacirea e inca posibila, arara timp cat te lasi dus de muzica si de poveste...

sunt inca departe, iar puterea mea personala imi permite doar cate o calauza din cand in cand. dar din ce in ce mai des, in popasurile pe care mi le ofer, cu lene si generozitate, prind clipe intre somn si veghe cand mi se par ca ii zaresc pe toti trei, stransi din cand in cand in jurul ceaiului fierbinte caruia ii sunt ceasca... si ma las purtata de fiecare, visand la momentul in care ma voi iubi cu toti trei...

picaturi de miere si chihlimbar topit

la inceputul saptamanii trecute a plouat cu povesti.

a fost cea mai grozava ploaie din toate timpurile alea care incep cu ,,a fost o data ca niciodata" si se sfarsesc fie cu: ,,si au trait fericiti pana..." fie cu: ,,dar asta e o alta poveste".

acum ploaia s-a domolit, si daca nu mai curge, pica.

picaturi mari, rare, de consistenta mierii si a chihlimbarului topit, inchizand soare si viata in forma lor de lacrima pregatita sa poposeasca pe primele buze sau sa infrunte veacurile.

le primesc cu respect curgerea. le simt aroma dulce-amaruie, ma bucur de trecerea luminii prin ele. si de trecerea lor pe langa mine.