miercuri, 14 mai 2008

ALIAŢII, MARGINEA DRUMULUI ŞI CALEA DE MIJLOC

De când am ales calea poveştilor, am devenit mult mai atentă la semne, iar semnele au început să-mi atragă atenţia de peste tot.
Aseară târziu treceam pe lângă parc, şi am văzut un aliat. Dacă vă aduceţi aminte, aliaţii apar în basme cu chip de animale, pe care eroul principal le ajută şi care apoi îl ajută şi el...

În dreapta mea, un arici încerca să depăşească bordura micului spaţiu verde dintre trotuar şi stradă. Nu părea foarte hotărât; doar se ridica puţin şi cobora la loc, se mai foia un pic şi încerca iar. M-am oprit la doi paşi de el să-l văd mai bine. Nu părea deranjat, dar s-a oprit şi el. Dacă aş fi fost orbită de atmosfera de poveste mi-aş fi imaginat că îmi cerea ceva... dar, oricum, nu m-am putut abţine să stau un pic de vorbă cu el...
Apoi, logica a intervenit şi, oricât şi-ar fi dorit el să traverseze, am luat în locul lui hotârârea că nu e ceva potrivit cu planul lui de viaţă... şi că mai bine s-ar întoarce în parc. M-am apropiat şi l-am atins; bineînţeles că s-a aricit, ridicând un pic ţepii. Mi-am scos vesta şi l-am învelit cu ea, luându-l în braţe. A stat cuminte, ridicând doar boticul. S-au apropiat şi alţi trecători de noi şi l-au privit cu drag, ca pe un mesager important ce era al lumii de poveste. Am intrat în parc şi l-am aşezat pe iarbă, cât mai aproape de locul pe unde ieşise şi cât de cât la adăpost. A stat câteva minute nemişcat, apoi a plecat.

Am plecat şi eu, încântată de întâlnire.
La doi paşi de casă, în faţa mea lucea ceva. Pe trotuar, nemişcată, o libelulă mare. Logica a intervenit acum automat, am luat-o pe o frunză şi am aşezat-o pe o altă frunză... aceasta din urmă dintr-un tufiş din cel mai apropiat spaţiu verde.

Acasă, mă gândeam că situaţia nu a respectat regula poveştilor: să întâlneşti trei aliaţi. Oricum şi doi într-un sfert de oră a fost mai mult decât întâlneam de obicei...
Apoi m-am gândit dacă a fost bine ceea ce făcusem. Adică să hotărăsc eu că locul în care se aflau nu era bun pentru ei şi să-i mut unde credeam eu că le-ar fi mai bine. Logica de zi cu zi spunea că da.

Apoi, m-am gândit la situaţiile în care o mână invizibilă m-a luat brusc şi ilogic de pe un drum pe care eu îl alesesem mai mult sau mai puţin conştient şi m-a aşezat alături. Suficient de aproape ca să mă întorc dacă ţineam neapărat, dar suficient de departe ca să mă pot gândi dacă e chiar bine să fac asta.
Şi am mulţumit acelei mâini pentru toate experienţele pe care le-a generat (în) noul meu drum.

marți, 13 mai 2008

tot Oana, in lupta cu fortele raului...


se gandi cu toata energia pe care o mai avea la padurea ei deasa, la copacii care o protejeau si la prietenii ei iubitori. Se gandi toata noaptea la ei pana cand ii simti aproape. Simtea cum bratele i se ridicau. Simtea cum picioarele se miscau si se ridica. Isi putea misca bratele si picioarele. Cu gandul la caldura prietenilor ei dragi se ridica si tipa. Tipa cat putu ea de tare. Tipa cum nu o mai facuse vreodata. Vrajile se risipira si frica iesi din gura ei asemeni unui sarpe. Ochii ei mari priveau din ce in ce mai clar in jur si cautau o iesire. Matraguna si Capcaunul se pregateau sa o mai atace dar nu reuseau sa o prinda. Cu ochii mari si picioarele sigure se intrepta se usa castelului. Iesi afara fara. Se intoarse apoi catre castel. In fata ei aparura Capcaunul si Matraguna, urati si murdari, mirosind a frica si mucagai. Erau batrani acum fara frica ei. Erau slabi. Se spriji si mai bine pe picioare si cu un glas puternic spuse cuvintele magice: “V-am invins! Sunt puternica!!!” Peretii castelului se cutremura si bucati mari din zid cadeau pe cei doi vrajitori, strivindu-i

un fragment din una din povestile Oanei...


descopăr că îmi doresc să ador, divinizez, iubesc în roşu, să urăsc în roşu, să trăiesc şi să văd frumuseţea în ... roşu. Dar eu nu sunt roşu. Tânjesc după puterea acestei culori care m-a fascinat dintotdeauna pentru amestecul pe care îl are de forţă şi sensibilitate. Contrast dur pe piele albă, fină. Albul capată energie împrumutând puţin câte puţin din vitalitatea şi curajul roşului. Cele două sfârşesc prin a se îmbina uşor si firesc, deşi iniţial se respingeau. Faţa, ochii şi buzele se conturează, corpul devine sensibil iar mintea se trezeşte. E posibil să te redescoperi în stropi de culoare? Făptura albă este alta şi se simte alta. Imprumută pentru moment din jocul de nuanţe pentru a se căuta şi reinventa. Ca un copil răsfăţat, ea încearcă diferite roluri fără a se angaja în vreunul. Se joacă cu emoţiile profitând din plin, învăţând multe despre ea şi ceilalţi. A face distincţia dinte real si plăsmuit este imposibil. Cele două stări, realul şi imaginarul, se întrepătrund şi se înlocuiesc. Imaginarul devine real în breşa creată între conştient şi incoştient. Un nou „Eu” se formează, surprins în era diluviană a dezvoltării lui...”stadiul de dezvoltare se aseamănă cu cel al unui fluture, pornind din stadiul de râmă care îşi consumă pe zi ce trece greşelile şi scuzele, până când se desprinde de sol şi îşi deschide ochii. Văd, aud, gust şi simt plăcerea cunoaşterii din fiecare secundă şi eveniment. Te-ai uitat vreodata atent la feţele oamenilor care sunt la ora 6 dimineaţa în metrou? Ce ai văzut? Le poţi vedea şi poate înţelege dorinţele şi nevoile în acel moment de amorţeală. Ai simţit spectacolul sexualităţii umane care se joacă în fiecare staţie de tramvai sau magazin? În fiecare privire stau o mie de cuvinte care îşi spun povestea inconştientului nostru. Noi nu auzim decât umbrele acelor cuvinte, de fapt, sensul sufletului nostru. Ai atins vreodată un suflet? L-ai putut lua în mâini şi simţi cum pulsează între degetele tale obişnuite cu concretul? Te-ai privit gol în faţa alegerilor tale dictate de dependenţe?”
Culoare de pământ îmbrăcând trup de femeie-copil. Culoare de foc ce atinge corp de femeie stăpânită de teamă, de nesiguranţă. Cel care o priveşte nu ştie unde i se plimbă gândurile, poate şi ele îmbrăcate în roşu...