joi, 5 septembrie 2019

Apă


- Cum să plecăm? De ce?
- Au bătut tobele toată noaptea, focul se întinde din ce în ce mai mult. Trebuie să plecăm.
- Unde?
- Unde vedem cu ochii. Tu mai știi...?
- Ce?
- Să găsești apă...

O privi ușor confuz apoi râse stânjenit. Nu, nu știa cum să facă. În tinerețe găsise o baghetă de lemn, din cele care vibrau în mâna vraciului, atunci când acesta căuta locurile în care apa susura pe sub pământ. Mă rog, găsise e un fel de a spune, dar bătrânul nu l-a prins.
Se gândise de multe ori înainte la cum ar fi putut să o uimească; era mai tânăr decât ceilalți, dar avea încredere că va găsi o cale să o facă să îl vadă, și mai mult, să îl aleagă dintre toți cei care roiau în jurul ei.
Atâta doar că în mâna lui bagheta nu vibrase niciodată cu de la sine putere. Iar el spunea de fiecare dată că apa pe care el o simte e mult prea adâncă pentru a ajunge la ea săpând.

Ea îl privea cu încredere și speranță așteptând un răspuns. El ridică din umeri: 
- Chiar dacă aș mai ști, nu mai am de mult bățul acela.
- Îl am eu, ai uitat că mi l-ai lăsat mie?
Uitase. Nu avusese altceva mai de preț să îi lase când plecase prima dată din sat. Voia să îi lase ceva drept semn că se va întoarce. Îi spusese să îl păstreze cu grijă, că bățul acela e magic, că poate găsi apă doar în mâinile lui. Îi era și acum rușine când își amintea încrederea cu care îi spusese minciuna, și se întristă puțin și la vederea feței ei încrezătoare din momentul acesta. Dar la ce i-ar fi folosit acum să recunoască? Mai bine să ducă jocul mai departe.

- Dacă îl mai ai, îl putem încerca. Aș vrea să mă rog puțin înainte. Adu-mi cartea. 
Ea deschise dulapul de sub fereastră și cu mișcări pline de respect scoase cartea de rugăciuni și i-o întinse. Apoi, din spatele cărți scoase și bagheta veche și uscată, învelită într-o batistă. I  le puse în față, apoi ieși din cameră.

Se auzeau din nou tobele de la marginea satului. Focul se apropia. Cartea de rugăciuni îi tremură în mână, nedeschisă. O lacrimă îi tremura în colțul ochiului. ,,Asta e toată apa pe care sunt în stare să o scot..."  se gândi. 
O strigă:
- Trebuie să plecăm! Strânge ce poți și pregătește-te!
Deasupra cărții, bagheta începu să vibreze și se răsuci ușor spre nord.

joi, 29 august 2019

Înmelc

Trecând prin ușă, viteza sunetului scădea treptat, muzica lingându-mi încet urechile. În fiecare seară, după ce se retrăgea în camera lui, urcam tiptil și mă așezam pe trepte, cu spatele lipit de zid.
Scara în spirală era și ea ca o cochilie de melc, ca interiorul urechii mele, unde se răsuceau lung sunetele.
În fiecare seară înainte de culcare, el asculta muzică în camera lui iar mie îmi plăcea să trag cu urechea. Desigur, aș fi putut să intru și să-i cer să ascultăm împreună. Sau aș fi putut asculta aceleași piese în camera mea. Nu, nu era același lucru. N-ar fi sunat la fel. Ca și ciocolata: cea furată are alt gust decât cea împărțită.
Îmi plăcea să-mi imaginez o serie de povești cu el în rolul principal, povești care se desfășurau pe fundalul sonor al alegerilor lui din fiecare seară. Uneori îi azeam respirația accelerată, semn că și el trăia intens în poveștile sale. Alteori îl auzeam sau mi se părea că îl aud râzând sau plângând, vorbind cu prietenii imaginari sau luptândcu demonii interiori. Atunci mă lipeam cu tot corpul de ușă și din mine rămânea doar o mare ureche vibrând în ritmul inimii. Nu intram niciodată, dar rămâneam până când adormea. Apoi mă retrăgeam în camera mea și continuam în mintea mea poveștile, așteptând să cresc atât câtera necesar ca să intru în povestea lui.

miercuri, 28 august 2019

Salvie și levănțică

Femeia învârtea ritmic lingura în vasul cu cocă moale. O învârtea în sens invers acelor de ceasornic, ca și cum ar fi vrut să dea timpul înapoi, până înainte de plecarea lui. Privi o clipă lungă pe fereastră, adăugă apoi un praf de zahăr vanilat, oftă și schimbă sensul, amestecând acum în sensul acelor de ceasornic. Ca și cum ar putea să-l facă să se întoarcă mai devreme... 
Izul de vanilie îi pătrundea ușor în nări încercând să o liniștească. Dar liniștea era arc întins până la poartă, până când poarta se trânti.
Bărbatul se opri în prag, mare și neîndemânatic. Nu mai știa să facă pasul mai departe, parcă mai degrabă ar fi făcut un pas înapoi. Mirosul de vanilie îl destinse puțin.
Nările ei flămânde adulmecau lacom mirosul lui, miros care îi amintea de el, cel de dinainte. Doar că mirosul nu mai era același: omul ei de dinainte de război mirosea a salvie și levănțică iar omul pe care îl ținea acum în brațe mirosea a metal încins. Ridică privirea spre ochii lui și văzu și în ochii lui ceea ce se temea că o să vadă. Aceeași alunecare de metal lustruit care îi intrase în nări. 
Coborâ din nou privirea, ascunzând-o în îmbrățișare. Strâns mai tare, mirosul de salvie reapăru, apoi și cel de levănțică. Inspiră puternic și cu mirosul vechi în nări ridică din nou privirea: și ochii lui se înmuiaseră puțin, metalul se încălzea.
Era nevoie de multă răbdare și curaj până înapoi, în vanilie. Nu știa dacă le are, dar nu mai putea învârti acum lingura invers. Se desprinse o clipă din îmbrățișarea lui și puse prăjitura în cuptor. Avea să fie timp pentru toate.