(poveste scrisa la indemnul lui Valush care ne-a sugerat sa o scriem despre/pentru persoana de alaturi. si pe care am scris-o aparent despre/pentru cealalta persoana, uitand pentru o clipa ca tot ceea ce scriu este despre mine si numai despre mine. Valush este imparatul acestei cetati)
Sămânţa ei începuse să încolţească pe
malul unui lac albastru, când o furtună – despre care mulţi aveau să-şi
amintească după aceea – trecu pe acolo răsucind copacii şi învolburând apa
lacului.
Aşa că sămânţa, cu fiarva ei rădăciniţă a
fost purtată pe aripile vântului pâncă când a găsit un alt loc bun de încolţit.
Şi-a înfipt rădăcina în pământ, s-a odihnit o clipă, apoi şi a ridicat şi
tulpina, şi după aceea prima frunză.
Lângă ea, celelalte flori o priveau,
aşteptând. A crescut pic cu pic, dând câte o pietricică la o parte şi oftând
fără să ştie de ce. A oftat chiar şi în ziua în care a înflorit, şi un fluture
albastru, nemaipomenit de frumos, s-a aşezat pe petalele sale, albastre şi ele,
iar blânda fluturare a aripilor s-a întâlnit cu acea a petalelor. Era bine, şi
totuşi lipsea ceva. Lacul ei, locul ei.
Pământul în care trăia şi înflorea acum
era destul de bun. Doar că seara, când adia vântul, îi treceau pe sub petalele
întredeschise imagini cu un albastru nesfârşit. Mai intens ca cerul şi mult mai
aproape. Imagini ale lacului unde sămânţa care fusese începuse să încolţească. Era
un fel de dor după ceva nedefinit, după flori albastre asemenea ei, după un
anumit cântec al vântului, după un anumit ciripit.
Veni şi vara şi trecu la rândul ei, iar
petalele începură să cadă. De sub ele se rotunjea un fruct, cu luciri albastre
şi el. Un pic altfel decât toate fructele pe care vântul locului abia aştepta
să le deschidă şi să legene apoi seminţele pe aripi. Pe măsură ce se rotunjea
fructul, floarea vedea din ce în ce mai clar imaginea lacului. Şi strîngea încă
în sinea ei seminţele care urmau să cadă.
Ştia că vântul i le va lua şi le va duce
departe de ea. Îşi dorea ca măcar una să ajungă pe malul lacului de lângă care
plecase. Poate că, încolţind acolo, dorul ei se va împlini. Sau poate, noua
floare va tânji toată viaţa după pământul în care ea trăia acum? Sau poate că
toate astea nu au nicio importanţă, căci pământul e rotund şi de pe el n-ai cum
să cazi, indiferent de cât de tare bate vântul.
