Despre oglinzi...

Cele două oglinzi stau față în față și așteaptă să treacă cineva printre ele. Între timp, se privesc cu subînțeles. Nu sunt chiar gemene, la suprafață arată un pic diferit. Dacă te privești doar într-una, par oglinzi obișnuite. Dar dacă te așezi între ele, privind într-una îți vei vedea viitorul în față și trecutul în spate, iar în cealată invers.
Dacă ești mic, într-una te vei vedea crescând și îmbătrânind și în cealată renăscându-te, reintrând (conform unei expresii de-a adultilor pe care n-ai voie să o folosești cu ei de față) în pântecele mamei tale și apoi reîntorcându-te în lumea îngerilor. S-ar putea să îți pierzi complet inocența, așa că mai bine uita-te în una singură. Chiar dacă ocazie ca asta nu mai găsești.
Dacă ești adult, iți vei revedea îtr-una (și întruna) copilăria și adolescența, din nou și din nou și din nou. Pare fascinant, dar partea proastă e că nu poți alege momentele pe care să le revezi. Primul sărut, dar și prima trădare, umilințele pe care le-ai acceptat în numele unor promisiuni trecătoare ca petalele florilor; jocurile de copii dar și lungile seri in fața foilor rupte din caiete, și durerea unor palme încasate pe nedrept... neputința de a te exprima și de a merge pe care ai îndurat-o ca beleluș... în viitor nu știu dacă vei avea curaj să te uiți că deh... criza... durerile... mai bine nu.
Și cu toate astea, chiar dacă oglinzile au fost separate și fiecare stăpân al fiecărei oglinzi își vede doar măștile și umbrele prezentului, magia rămâne și, din când ân când, în miezul lor mai apa flash-uri de trecut și de viitor. E posibil să te uiți o viață întreagă și să nu le vezi. După cum, la fel de posibil le poți vede de prima dată și să prinzi fulgerul în mâini.

postare inspirata tot de minunile Daianei

later edit:

Pentru cei care au stat prea mult între oglinzi și au văzut mai mult decât și-ar fi dorit să vadă, a apărut un antidot magic: ceasul care merge invers! E nevoie de un pic de curaj; trebuie să-ți iei timpul în ambele mâini, să îl răsucești cu putere și să îl așezi perpendicular pe oglinda care te-a speriat. În momentele în care acele ceasului devin paralele între ele și intră în oglindă prin punctul dureros, atunci ...
E bine să nu încerci singur prima dată.
După ce ai vindecat rana produsă de timp și gaura din oglindă, ai nevoie de terapie cu cutiile muzicale, de patru ori pe zi, în cîte unul din propriile puncte cardinale. Cutiile muzicale, tot de la Daiana.

Celelalte cinci

6. Moș Curcubeu își spălă pensulele în apa râului și oftă mulțumit. După mulți ani, luptele se încheiaseră, soldații plecaseră acasă la neveste și copii, iar el reușise să picteze pe cer cel mai mare și mai frumos curcubeu... Ei bine, secretul era că deși folosea aceleași șapte culori, acum avea zece căni în care să le amestece... nu mă întrebați cum amesteca el șapte culori în zece căni. Dar curcubeu ca acela nu mai reușise nimeni, de multă vreme.

7. Pentru prima oară de când se știe el o să petreacă o zi întreagă fără mama... știe că mama trebuie neapărat să plece mâine dis-de-dimineață, știe că se va întoarce la lăsarea serii... și totuși va fi o zi lungă și grea. Și mama s-a gândit mult cum să facă să treacă ziua mai ușor pentru puiul ei drag. Și i-a venit o idee: a luat cana cea mare și frumos colorată și i-a spus copilului: uite, am să-ți umplu cana asta cu lapte cu cacao și povești. O să-ți ajungă toată ziua. De câte ori o sa te plicitsești, o să te întristezi, o să-ți fie foame sau sete sau dor de mine, să iei o gură de lapte cu cacao din cană și ai să vezi că o dată cu ea, o să vină și o bucățică de poveste... Iar copilul a făcut întocmai, iar seara, când mama s-a întors acasa, a îmbrățișat-o și i-a spus: ,,am băut cele mai frumoase povești în așteptarea ta; acum am să ți le povestesc eu ție! ”

8. De când aflase de existența lui Moș Crăciun, in fiecare noapte de Ajun își propusese să stea trează. Și de fiecare dată adormise. De data asta nu va mai fi la fel. Acum dormise poată ziua, și toată seara se pregătise pentru primirea Moșului. Se plimbase în jurul bradului, aprinsese și stinsese de nenumărate ori instalația electrică. Da, funcționa, Moșul o să o vadă și o să știe pe unde să intre. Nu aveau horn, dar părinții o liniștiseră: moșul va veni pe geam. Așa că luminițele din brad aveau să fie un fel de cod Morse care să îi indice drumul. Iar ca să fie sigură că Moșul chiar va sta puțin și nu va lăsa fulgerător darurile pentru a dispărea în clipa următoare, i-a pregătit și o cană cu ceai fierbinte. O cană imensă, roșie, cu buline albe....

9. Cana aurie parcă fusese pe masa aceea dintotdeauna. De fapt, așa și-o aminteu și tata, și bunicul... iar când străbunicul a venit o data in vizita, l-au întrebat: e devărat, era și pe vremea ta? Străbunicul a zambit o vreme pe sub sprâncene și mustăți și le-a povestit cum bunicul lui a găsit cana plină cu galbeni săpând la rădăcinile copaculu cel mare... care nu mai e... dar știe că pe locul acela s-a construit casa... sau poate că nu... oricum, e muuuultă vreme de atunci...

10. Cana albastră ca marea vine chiar de la mare. O are din ultimul an de copilărie, când ar fi vrut ca vacanța să nu se mai sfârșească. Și să ia marea cu el oriunde s-ar duce. Ar fi luat un ghioc, dar urechea lui de tânăr uriaș e prea mare pentru așa ceva. Așa că a luat cana, ea i s-a părut cea mai potrivită, incape foaaaarte multă mare în ea. Și dacă amestecă bine cu lingurița,apar și valuri.

Primele cinci căni...

Despre cele zece căni ale Daianei puteți citi aici, aici și aici. Mari și colorate, sunt numai bune de pus povești în ele. Deoacamdata, idei de povești pentru primele cinci. Celelalte cinci, mâine.

1. Ți-aduci aminte de piticul atât de mic căruia îi ajungea un ibric să facă o baie? Ei bine, deși nu se știa asta până acum, află că și piticii cresc. Acesta de care vorbim nu mai încăpea de la o vreme în ibric și era foarte trist că nu mai putea face o baie ca lumea... în farfurie nu putea pune destulă apă, iar în lighean era să se înece de câteva ori... mai profita de dușuri reci când cineva uda florile în grădină, dar nu îndrăznea să-și scoată în văzul lumii hăinuțele lui de pitic. A încercat cu ghivecele pentru flori, dar acestea păstrau mereu urme de pământ, iar uneori florile nu voiau să se mai întoarcă în ele o dată ce abia le convinsese să iasă... așa că avea nevoie de un vas nou în care să facă baie.
Și a văzut cănile! Ochii lui frumoși s-au luminat și abia așteaptă să primească una... se întreabă doar dacă după baie în cana frumos colorată n-o să rămână și le colorat...

2. Mâinile de copil sunt nedumerite: care e toarta de care trebuie ținută ceașca? Unu, doi, trei... e adevărat că până la trei știe să numere, dar pe aici pe undeva sunt și marginile științei lui. E mândru că ajunge cu creștetul până la masă, dar nu ajunge să vadă cana de sus. Iar de jos o vede mai mult cu mâinile. Mama mai strigă uneori: ,,las-o în pace că ai să o verși!” , probabilitate cu care e perfect de acord. Doar că nu înțelege de ce mama nu pare de acord cu asta, lui i se pare destul de tentant...

3. Fata cea mică a împăratului avea mari emoții. Făt-Frumos trecuse cu bine de toate probele pe care tradiția le stabilise. Luptase cu blauri, cu zmei, cu diverși dușmani de-ai lui taică-său și le respinsese pe cele două surori ale ei mai mari. Și, cu toate astea mai voia să verifice ceva... oare toate greutățile și toate luptele nu i-au împietrit inima? Așa că, la ceas de seară, îl invită în iatacul ei... și îi puse înainte o imensă ceașcă cu lapte. Făt – Frumos privi nedumerit întâi la ceașcă, apoi la frumoasa din fața lui, apoi din nou la ceașcă... și zîmbi... ,,Așa îmi punea și mama când eram copil... ” Luă o gură de lapte, apoi cu lapte pe mustăți o sărută pe fata de împărat...

4. Târgul anual de toamnă din satul de lângă pădure era pe sfârșite. Ursul se plimba pe lângă tarabe, întrebându-se ce să mai cumpere. O tarabă foarte colorată îi atrase atenția. Pe ea erau înșirate căni mari și frumoase, pline cu dulciuri... bunatăți atît de binevenite înaintea somnului de iarnă. O femeie tânără și frumoasa râdea în spatele tarabei. Îl văzu și îi întinse o cană, chiar pe cea mai frumoasă... o luă cu grijă între labele lui mari și își dădu seama că are exact mărimea potrivită pentru el... Plecă mâncând cu poftă biscuiții nemaipomenit de gustoși și gândindu-se că după ce îi va mânca absolut pe toți va pune în cană miere... sau fructe de pădure... sau...


5. Vrăjitoarea cea mică avea nevoie de un ceaun nou pentru fiert ierburile pentru cantece și descântece. Dar nu-i placeau cele negre pe care le foloseau vrăjitoarele bătrâne. I se părea că un ceaun colorat ar face vrăjile mult mai ușoare și mai frumoase... și, spre deosebire de vrăjitoarele bătrâne nu avea de gând să fiarbă în el cine știe ce buruieni sau codițe de șoricei sau mustăți de gândaci.. nuuu, vrăjile ei au în ele lapte, bomboane, biscuiți, ciocolată...

lumini si umbre

,, cand mergi catre lumina, umbra te urmeaza. cand te indepartezi de ea, umbra te precede."
(Vladimir Ghika, citat aproximativ)

cu lumina

cand trece pe langa un obiect, sau printr-un obiect lumina se deformeaza.

cand trece printr-un suflet, se amplifica.

TAROT

ai tras cartea asta si acum tragi din greu.
ai arunca uneltele din maini si ai lua-o la fuga, dar partea de jos a corpului inca nu a iesit din piatra. mainile te dor, dar nu poti pune uneltele de-o parte, pentru ca, o data scapate din maini, inca nu ai flexibilitatea de a alerga dupa ele.
de partea de sus nu esti foarte multumit, dar inca nu ai unelte pentru a adauga, ci doar pentru a elimina. si trebuie sa ramana suficient pentru a putea continua.
cand ai tras cartea habar n-aveai ce urmeaza, ce te asteapta. aveai in minte doar o imagine viitoare a ta, destul de cetzoasa. acum imaginea e diferita, doar ceatza e la locul ei. daca ai fi stiut de la inceput... ce ai fi facut diferit? si cum?

time-line therapy

grabesc pasul, stiu ca e la doua strazi in fatza mea si trebuie sa o ia pe acolo. neaparat pe acolo. stiu ca a ezitat si nu vreau sa ma gandesc cum ar fi fost daca alegea drumul celalalt... desi, la un moment dat s-ar putea sa experimentez si asta...

trebuie sa ii atrag atentia fara sa ma recunoasca. nu e foarte greu, pentru ca m-am schimbat destul de mult de atunci; probabil va fi atrasa de o silueta asemanatoare cu a ei, cu un ritm al mersului care sa i se para cunoscut. nu foarte cunoscut, nimeni nu stie exact cum arata din spate. poate ca inconstient isi va spune: da, seamana cu mine, dar arata mult mai bine, mi-ar placea si mie sa arat asa...

complicele meu e alaturi, gata la nevoie sa ma sustina; as prefera totusi sa nu-mi folosesc vocea decat daca altceva nu merge, vocea nu s-a schimbat aproape de loc.

o vad din spate si imi reprim o unda de frustrare. e bine ca atunci nu stiam decat vag cum arat, in perioada aceea cetzoasa mi-ar fi displacut sa ma vad asa.

gata, am reusit sa trec in fatza ei, sunt la cativa metri inainte. ma intorc si o privesc cu coada ochiului, am reusit, se uita la mine. imi iau complicele de mana si radem suficient de tare cat sa ne auda, dar nu atat de tare cat sa si inteleaga ce vorbim.

nu pare ca vede sau aude, asa ca ne bazam pe planul de urgenta. la un metru in fatza ei, aproape de intersectie, in dreptul celeilalte strazi ne oprim si ne sarutam lung.

a mers, a intors capul, a facut stanga-imprejur si a luat-o pe unde trebuie. libraria e singura luminata de pe strada, asa ca va intra... si da, a intrat!

de acum povestea e in ordine, stiu ce va vedea, ce hotarare va lua... si ca va merge pe drumul care duce la mine, cea de acum...

ok, rasuflu usurata, mi-am asigurat inca o existenta asa cum doream...

ma indrept incet catre casa. complicele imi strange cu caldura mana si ma intreaba: ce zici, data viitoare risti? ai curaj sa ne asezam in dreptul celeilalte strazi?

cu inima abia potolita ii zambesc si ii promit: data viitoare...

mica publicitate

Am nevoie de cate cava ca sa-mi refac stocurile pentru povestile urmatoare. Deci, caut:
- un cal cu aripi sau fara, musai sa manace jaratec, poate sa pasca destul pe campii pe care ii bat zilnic, la nevoie ii dau si ciocolata, poate e mai ecologic asa; ca pe ultimul l-a luat valul de ceva vreme
- cateva lacate cu mai multe randuri de chei si cateva chei in plus
- o perie de-aia de o arunci in spate si se face padure deasa
- firimituri si pietricele de presarat pe drum
- aripi de furnici
- praf de stele (la nevoie merge si de diamante)
- harti paralele in relief pentru lumea reala si cealalta (celelalate)

Ofer la schimb:
- cateva globuri magice, unele de buna calitate, altele doar in stare de functionare (cu rezolutia mai slaba, da se vede ca la televizor, merge)
- pisici de diverse culori, toate stiu ele ce stiu
- palarii de magician - negre, bleumarin sau visinii, cu stele
- initiere pe traseu in cateva povesti aparent cunoscute.

Special moments

doar voi doi. mana mica stransa pumn in mana mare, rotunjita ocrotitor peste ea. pentru momente de intimitate si bucurie in prezent, de tandrete si implinire in viitor, cand acesta va deveni trecut...
prin mana circula dragostea paterna, la fel ca printr-un cordon ombilical.
timpul cu puiul tau, timpul cu tata. momente de crestere fara dureri de crestere. momente in care lumea se asterne pas cu pas, in deplina siguranta sub pasi si in fatza ochilor. lumea e in ordine, stelele se misca pe bolta asa cum trebuie pentru ca Tata stie.

cu dedicatie speciala pentru Dan si Luca

Story time

seara, cand mergem la culcare, ne reintoarcem, in masura in care oboseala ne mai lasa timp, la noi insine. uneori, ne spunem singuri povesti in care calatorim, descoperim, ne luptam si iesim victoriosi. pana la lupta cu somnul...

fragmente dintr-un jurnal de laborator

(in amintirea unei vieti anterioare ca soarece, de acum o jumatate de viata actuala)

... ceea ce trebuia sa se intample s-a intamplat. mana care a luat-o acum putina vreme pe C alearga dupa mine prin colturile custii. e absurd sa incerc sa scap si totusi alerg cu disperare. daca mai am dreptul la o ultima dorinta, nu-mi doresc decat sa imi infig dintii in mana care m-a prins - si chiar o fac!

sunt trecut in alta incapere, mult mai stramta; acelasi alb insuportabil, doar ca peretele din fatza e transparent si misca.

peretele transparent s-a ridicat si o data cu el vad mana indepartandu-se. in fatza mea, un spatiu gol, de asemenea alb, iar in departare, doua coridoare asezate simetric. astept cateva clipe. nu pare a fi nici o primejdie. o iau spre dreapta, lipit de perete. la un moment dat, coridorul face o cotitura si o iau si eu intr-acolo. inca nu indraznesc sa trec mai departe si mai raman cateva clipe mai departe. mirosul e vag cunoscut, cald, dulce.

mai fac un pas, adulmec cu prudenta, mirosul se intensifica, e placut si brusc imi amintesc!

(...)

am alergat cu ochii inchisi si m-am izbit cu botul de ceva cald, dar neted si taios. era un vas cu hrana. as vrea sa mananc, dar nodul din gat e prea puternic si nu-mi pot ierta faptul ca pentru cateva clipe am crezut ca totul a fost doar un vis urat din care urma sa ma trezesc acasa.

aseara eram prea obosit si dezamagit ca sa-i mai intreb ceva pe ceilalti, dar acum vin ei la mine si imi povestesc. (...) altuia, peretele transparent i-a strivit coada; unii au mancat, cativa chiar pe saturate, iar acum stau nepasatori intr-un colt si isi curata blana. oare azi ne vor mai da ceva de mancare?

incap sa ma obisnuiesc cu ideea captivitatii. in fiecare zi acelasi program: alergam cu totii prin coridorul alb si mancam cat putem.

am observat un lucru ciudat: cu cat le dam mai multa bataie de cap, cu atat suntem lasati sa mancam mai mult.

obosit. cumplit de obosit.

lucrurile se complica si zilele trec. de obicei ma distrez enervand experimentatorii (sunt acum mai multi). dar in cate o zi ma apuca disperarea si alerg direct catre hrana incercand sa prind cat mai multa. apoi ma las prins si aruncat inapoi in cusca unde ma retrag in coltul meu si dorm pana mi se face din nou foame.

noutati in labirint: se pare ca si-au pus in gand sa ne fereasca de monotonie. acum nu mai gasim mancare la capatul ambelor coridoare, ci numai in unul. si nici in ala intotdeauna, mancarea zboara dintr-un compartiment in altul fara nici o ordine si in plus au aparut piedici pe traseu.

am inceput sa alerg dintr-o parte in alta ca sa ajung la capete inainte ca mancarea sa dispara. nu ajung intotdeauna. sau, daca ajung, farfuria e saltata chiar de sub nasul meu. convins ca nu poate ateriza decat in compartimentul celalalt, o iau la fuga intr-acolo. si bineinteles ca nici acolo nu e.

ma intorc furios in compartimentul de start hotarat sa ignor azi mancarea.

rezist o vreme, apoi ma intorc sa iau o bucata. restul fuge inapoi. o mananc si apoi ma hotarasc la intamplare pentru unul dintre coridoare. in sfarsit, ajung si ma grabesc sa iau cat mai multa, inca nu prea convins ca totul se termina cu bine. si, intr-adevar, asa e: dupa primele inghitituri, imi dau seama ca azi mancarea e mai proasta decat oricand. ei, fir-ar sa fie!

ma inteleg din ca in ce mai prost cu ceilalti. nu imi dau seama cum se inteleg ei intre ei. se accepta: viata a devenit uniforma, comuna, simetrica: somn, masa, alergare prin labirint. lumea exterioara isi pierde simbolurile devenind din ce in ce mai saraca.

da la o vreme devin din ce in ce mai nelinistit. timpul de experienta scade zilnic si nu mai apare nici o noutate. probabil cercetarile se apropie desfarsit. oare ce se va intampla cu noi ? ipoteza ca ne vor duce inapoi cade de la inceput. tot ce ne putem imagina e o serie noua de teste.

pana acum visam sa scap, visam libertatea. acum supravietuirea a devenit obsesia dominanta. inainte de a-mi dori libetratea vreau sa traiesc. nu stiu cat. si, de fapt, pentru ce...

celalalt punct de vedere, aici.

am aripi

Le-am purtat pentru o clipa, iar apoi am uitat. Mi le-am reamintit cu surprindere in momentul cand am primit poza. Eu?

Apoi mi-am reamintit si senzatia de amuzament si incantare, de dorinta si speranta... Erau prea mici sa ma ridice si sa ma sustina, dar suficient de mari sa ma incalzeasca daca mi-as fi dorit sa ma invelesc cu ele...

poza facuta de Amalia la Happiness Bricolage

meteoritul

I-am surprins cu coltul ochiului caderea.

Meteorit minuscul si pufos, la fel si totusi diferit de ceilalti; mai mare, mai lent, aproape constient de caderea sau de zborul sau, ezitand usor de-a lungul traiectoriei, doar cat sa-i dea (sau sa-si ofere) un plus de farmec.

Eu, un pic surprinsa: fulgii fotografiati nu sunt totusi cei pe care i-am vazut in realitate, ci o varianta a lor extinsa in spatiu si timp. Sau poate asa arata ei cu adevarat in mintea lor, mai mari si mai importanti decat ii vad eu. Sau poate asa arata doar in mintea mea, dilatata de asteptarea acestei prime zapezi.