sâmbătă, 30 ianuarie 2010

la pascut


maine imi duc inima la pascut si adapat. de cand i-am promis asta (nu ca ar fi fost mai cuminte sau altceva, pur si simplu am vrut sa-i fac o bucurie) se tot foieste curioasa in cosuletul ei de coaste. s-a plictisit si ea, saraca, de fast-food, in ultima vreme rar a mai avut ceva bun de mancare.
va povestesc cand ne intoarcem :)
later edit:
am fost si ne-am intors bine dispuse. eu, un pic rusinata; crezusem ca eu sunt cea care-si scoate inima in lesa la plimbare. iar ea, doar pentru ca a avut un pic de spatiu-timp sa se desfasoare, s-a aratat, imensa, ca luna plina. plina de de toate, de toate contrariile in aproape-armonie. si distrandu-se bine cand i-am spus cum o vedeam eu de fapt.
multumesc, Ramona!

vineri, 29 ianuarie 2010

creste, creste...

sursa imagine
maine dimineata e maximum de luna plina. corabia pleaca din nou din portul dorintelor terestre spre marele laborator de implinit vise.

mai aveti vise? mai visati? mai credeti?

miercuri, 27 ianuarie 2010

a cunoaste, a iubi...

,, A cunoaste. A iubi
Înc-o data, iar si iara
a cunoaste-nseamna iarna
a iubi e primavara."
Lucian Blaga, Primavara
.
ei, da, se poate si asa. pe dinafara cunoastere, pe dinauntru dragoste. asa de multa ca da pe dinafara, inrosind obrajii inghetati ai cunoasterii :))
pe el, curajosul care iubeste la temperatura asta, l-ati mai vazut si aici, si aici, si aici. e unul din modelele mele preferate.

luni, 25 ianuarie 2010

despre gradinarit

in asteptarea oricarei idei, copy-paste din prologul la ,,Brida"- Paulo Coelho:
.
,,Un text anonim al Traditiei spune ca fiecare om, de-a lungul vietii poate sa aiba doua atitudini: sa construiasca sau sa planteze. constructorii pot petrece ani intregi lucrand la proiectele lor, insa intr-o zi vor termina ceea ce fac. Atunci se opresc si se simt limitati de proprii pereti. Viata isi pierde sensul atunci cand constructia s-a realizat.
Dar mai sunt si cei care planteaza. Uneori ei au de suferit din cauza furtunilor, a anotimpurilor si rareori au odihna. Spre deosebire de o cladire, gradina creste necontenit si insusi faptul ca are nevoie de grija gradinarului face ca, pentru el, viata sa fie o mare aventura. Gradinarii se vor recunoaste intre ei, fiindca stiu ca in povestea fiecarei plante sta cresterea intregii planete Terra."

duminică, 17 ianuarie 2010

verde ca broasca :)

sursa imagine
O broască se plimbă prin pădure măcinată de probleme existenţiale A fost sau nu prinţesă vre-o dată? Imaginile pe care le poartă în mintea ei sunt amintiri reale sau doar fantasme? Se pare că broaştele sunt de două feluri: cele care s-au născut (sau, mă rog, au eclozat) cu acest destin şi care nu îşi pun prea multe întrebări referitoare la el şi cei care poartă acest înveliş de broască temporar, ca pedeapsă. Sau poate că nu? Şi dacă sunt doar de un fel, de care?
A fost o perioadă când s-a crezut prinţesă. Se plimba prin pădure cântând şi râzând, fără să-şi pună nici o întrebare (nu cunoştea nici măcar povestea Scufiţei Roşii, să fie un pic mai precaută), când l-a văzut pe el. De el e sigură că e prinţ, deşi la prima vedere e şi el un broscoi ca toţi ceilalţi, aşa că îl sărută fără nici o reţinere. Se pare că lui îi place sărutul şi îi înţelege avantajele, pentru că, după o scurtă perioadă princiară, redevine destul de repede broscoi. Sărutările ei devin mai confuze şi mai disperate. Cum e posibil acest lucru? Că doar, înainte de a părăsi palatul şi de a se plimba prin pădure învăţase dintr-o grămadă de cărţi groase de poveşti că sărutările sunt pentru a-l face pe broscoi prinţ şi nu invers! Oare de când a plecat ea prin pădure au apărut date noi despre asta? Stă de vorbă cu celelalte broaşte, se documentează la biblioteca din pădure şi are o revelaţie. Dacă vrea să fie fericită alături de el şi să-l facă şi pe el fericit, trebuie să devină şi ea broască!
Asta se petrece foarte simplu şi foarte repede şi el pare mulţumit. Ea oftează şi se resemnează alături de el – asta-i viaţa! îşi mai aminteşte din când în când despre visurile ei de prinţesă, dar apoi priveşte cu drag la broscoiul ei. Ea ştie secretul lor – că sunt prinţ şi prinţesă; nu ştie ce simte el în legătură cu asta şi nu îndrăzneşte să-l întrebe pentru a nu-l întrista – el oricum pare mulţumit cu viaţa pe care o duce.
Şi într-o zi, în drumurile lui (pădurea e mare) el vede o prinţesă uluitor de frumoasă! Ea cântă şi râde, se ascunde după trunchiurile copacilor, se preface tristă şi aruncă priviri scurte în jur să vada daca vine cineva cu care să râdă sau care să-i şteargă presupusele lacrimi... broscoiul e facinat ! Da, asta e adevărata prinţesă, cea pentru care merită să redevină şi să rămână prinţ! Se apropie de prinţesă şi îi explică situaţia (ea nu auzise de povestea lui decât vag, în biblioteca palatului ei se aflau alte cărţi). Ea râde şi cântă în continuare iar el se apropie din ce în ce mai mult, aşteptând sărutarea ei transformatoare. Prinţesa se apleacă o clipă asupra lui, gata să-l sărute, dar îşi aminteşte brusc de prinţul care o aşteaptă la castel şi se întoarce în fugă. Îi pare un pic rău de soarta broscoiului, dar.. cum s-ar fi descurcat ea cu doi prinţi? Şi poate că povestea broscoiului nici nu e adevărată ... Oricum a avut o plimbare interesantă!
Broscoiul se plimbă rănit şi confuz prin pădure. Nici nu se mai pune problema să se întoarcă la broasca de acasă... el e prinţ! Are doar nevoie de un sărut de la o prinţesă autentică... cea mai bună şi mai autentică pe care o poate găsi!
Între timp, broasca, înţelegându-şi greşeala, îşi trăieşte şi ea confuziile ei. Nu are forţa de a redeveni prinţesă şi ştie că şansele de a găsi un prinţ care să o sărute sunt minime. Prinţii care se plimbă prin pădure şi acceptă să sărute o broască sunt mult mai rari decât prinţesele... Şi, oricum, daca l-ar găsi nu vrea să îl păstreze: tot ceea ce îşi doreşte e să redevină prinţesă pentru a-l ajuta pe broscoiul ei iubit să redevină prinţ. El este prinţul pe care îl doreşte pentru că... altul nu a văzut!
Dar dacă toate astea s-au întâmplat doar în mintea ei şi ea e doar o broască verde obişnuită care a citit prea multe poveşti ?
.
am primit aceasta poveste de la o printesa in dilema. voi ce ati sfatui-o?

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

satul

Când trecu de graniţa pădurii arse şi intră în sat, işi permise pentru prima dată după multe ore de goană prin vânt şi fum să se oprească şi să se odihnească puţin. Soarele era la asfinţit.
În piaţa centrală a satului, în mijlocul ruinelor, cîteva case erau albe, neatinse de incendiu, şi goale.
Ştia că, la un moment dat locuitorii se vor întoarce şi vor porni o viaţă nouă. Iar pentru acel moment, aveau nevoie de cineva care să-i conducă şi să-i îndrume. Da, putea să rămână aici o vreme...

Intră în prima casă întreagă şi se aşeză pe un pat. Era moale, plăcut şi mirosea a flori. Adormi.
Se trezi după multă vreme, odihnit şi curios. I se părea că cineva trage de marginile cearşafului şi că aude un râs uşor... visase?
Sări din pat şi privi pe fereastră, iar ceea ce văzu...

Dar asta e deja o altă poveste.

miercuri, 6 ianuarie 2010

Copacul cu Ochi Albastri

sursa imagine
_La revedere!
_Grăbeşte-te să nu întârzii!
Monica alergă spre stradă, dar după ce trecu de colţul străzii încetini pasul. Cu mâinile în buzunare şi fruntea încruntată începu să numere zilele până la vacanţă: mai erau destule!
Îşi aduse aminte că trebuie să se grăbească şi mări pasul. Ajunse în staţie, privi indignată spre autobuzul plin ce tocmai pleca şi se rezemă de un copac pregătindu-se pentru o lungă aşteptare.
Simţi că o gâdilă ceva şi se întoarse: era o furnică. O luă cu un deget şi o aşeză pe pământ şi apoi se aşeză din nou cu spatele lipit de copac. Simţi din nou ceva: de data asta era ca şi cum i-ar fi pus cineva mâna pe umăr. Se întoarse: în spatele ei nu era nimeni, în jur nu mai era nimeni, iar copacul… copacul îi făcea cu ochiul. ,,Se pare că încă nu m-am trezit” spuse Monica, frecându-se la ochi, dar printre crăpăturile scoarţei ochiul clipea în continuare vesel şi la o privire mai atentă îl descoperi şi pe celălalt: erau doi ochi albaştri ca şi ai ei.
_Ei, nu, că asta nu se poate!
_De ce, Monica?
Se uită în jur, nedumerită. Deşi nu auzise nici un sunet, înţelesese clar întrebarea.
_Tu… cine eşti?
_Răspunsul e în tine, draga mea; eu pot să te ajut să-l cauţi, dar nu e nevoie să vorbeşti. Noi ne putem înţelege doar cu gândul.
_Noi… adică oamenii cu ochi albaştri?
De data asta Monica auzi un râs uşor şi simţi din nou mâna pe umăr.
_Începi să afli adevărul, draga mea. Ai pornit pe drumul cel bun. Dacă ai curaj, mergi mai departe.
_Şi pe unde trece drumul ăsta?
_Prin copac!
_Şi… unde ajunge?
_Asta trebuie să afli singură. Dă-mi mâna!
Monica atinse scoarţa copacului. Nu se întâmplă nimic. Îşi puse amândouă mâinile pe trunchi. Copacul tresări. Monica tresări şi ea; îşi aduse aminte că trebuia să meargă la şcoală, dar în jurul ei era ceaţă şi singurul lucru pe care îl vedea era copacul din faţa ei.
Se lipi cu tot corpul de el, aşteptând. Scoarţa deveni moale, transparentă, şi în cele din urmă se dizolvă cu totul. Era în interiorul copacului şi în faţa ei stătea Omul cu Ochi Albaştri.
_Deci eşti om, nu-i aşa? Eu credeam că eşti chiar copacul!
_Pentru tine sunt ceea ce crezi tu că sunt. De fapt, sunt sufletul acestui copac, dar pentru că tu ai vrut să fiu om, sunt om. Iar florile mele sunt albastre şi poate de aceea am reuşit să iau legătura cu tine.
_Cum? Şi dacă eu îmi închipui acum că eşti câine, ai să te transformi într-un câine?
_Nu, Monica. Alegerea asta ai făcut-o la început şi nu mai poţi schimba. Dar vei avea de ales la fiecare intersecţie, pentru că drumul e lung.
Monica se gândi puţin, oftă şi spuse cu tristeţe:
_Ştii… îmi pare rău, dar eu trebuie să mă duc astăzi la şcoală. Dacă te-aş fi întâlnit duminică poate aş fi avut timp mai mult.
_Nu-ţi fie teamă, când vei ajunge la capătul drumului te vei întoarce în lumea ta în momentul în care vei dori, pe care ţi-l vei alege singură. Uite, dacă vrei, să zicem că ai să ajungi cu câteva clipe înainte de a pleca autobuzul, ai să-l prinzi şi ai să ajungi la timp la şcoală. Şi asta chiar dacă vei trăi aici câteva zile, câteva luni sau chiar câţiva ani.
_Bine, dar… în tot timpul acesta nu-mi voi uita eu lecţiile? Şi… şi… eu trebuie să exersez în fiecare zi! Ai un pian pe aici?
Omul râse din nou şi o luă de mână.

...

marți, 5 ianuarie 2010

mirare cu motz de zapada

asa cum exista oglinzi magice (ce-i drept, se gasesc din ce in ce mai greu), asa am descoperit ca exista si filtrele prin care realitatea apare de fiecare data altfel.
atmosfera de poveste este unul dintre ele, delicat, complex, dar deloc costisitor.
cu acest filtru, orice bucata din asa-zisa realitare capata frumuseti noi, intelese diferit de fiecare din copii (in fiecare din noi, sau din fiecare etapa a noastra, caci purtam in noi toti copiii care am fost fiecare, in fiecare clipa de mirare de la inceputul vietii si pana acum).
filtrele clasice au decor bogat si simboluri complicare. filtrele proaspete pot fi adaptate fiecaruia, pentru imbogatirea si infrumusetarea povestii personale.
se gasesc de vandut, de inchiriat, de imprumut si de daruit. la fiecare colt de cotitura unde s-a adapostit o mirare. in mod obisnuit mirarile sunt transparente. dar cand ninge, zapada le acopera si devin vizibile. si trec in ochii si gurile larg deschise a celor ce se impiedica de ele.
,,insista, dom-le, insista, tre sa-ti deschida, e lumina sus!" :))

duminică, 3 ianuarie 2010

katitude

povestea se toarce in balnita gri, pufoasa, netezita cu limba. in mintea ei se nasc modele precise pe care ni le va arata daca va avea chef. deocamdata e ocupata.