focul, pe la inceput si melodii de noi inceputuri

v-am mai povestit de atelierele de poveste si povesti gazduite si inspirate de Monica Brandusescu.
saptamana asta, ne-a ghidat prin povestile focului. iata o bucata de poveste inceputa de mine si continuata (si salvata) de Olivian Breda. Olivian a postat-o pe blogul sau super-eficient si va invit la el sa o cititi.
la Monica puteti poposi o clipa in plus pentru o provocare interesanta: pe ce melodie v-ar fi placut sa veniti pe lume? pentru ca fiica sa, care o inspira din interior, se pregateste sa iasa in lume...

recuperatorul 9. ispita

sursa imagine: Undersea Tarot

oare care ar fi putut sa fie ispita? poate diamantele, caci perle culesesem destule...

si cum m-ar fi putut oare ele ispiti?

ma apropii de un loc in care mai multe diamante se invart in jurul unui coral rosu ca si cum ar fi fost propriile lui fructe miscatoare. iau cateva in mana si ceatza rosie mi se lasa pe ochi...

cat de nebun trebuie sa fie sa ma aduca aici, in jocul lui? si de ce oare incearca mereu sa ma tenteze, sa ma testeze, sa ma impiedice? sa provoace emotiile mele de femeie, dorinta de a-l ajuta, pentru a ma trezi aici ca nu sunt decat o carte in jocul lui...

ii arunc o privire plina de ura, prima de felul acesta de cand il cunosc. sunt sigura ca acum triumfa vazandu-si asteptarile indeplinite: eu, aici, prizoniera intr-o pestera plina de rani. iar el, calm, facand pe inteleptul, evitandu-le pentru ca nu le-a putut atinge. si pretinzand ca ma conduce pe mine in propria-mi vindecare. sunt dezamagita si trista. e doar un om, la fel ca mine, si cand inteleg asta, las sa imi cada cateva din diamantele din mana.

cu doar doua ramase in palma, apoi unul, apoi nici unul, emotiile mele se imblanzesc din nou. palmele imi sunt rosii inca. le ridic pentru ca apa sa spele urmele.

,,Nici o rana nu e mai buna sau mai curata decat altele. Nu sunt prea diferit de cei pe care ii vei insoti de acum inainte."

cat timp apa sarata imi spala palmele, il urasc inca. din ce in ce mai putin...

apoi, cu palmele din nou curate, imi dau seama treptat de adevarul spuselor lui.

,,Imi pare rau, a fost doar un moment de pauza. Hai sa cautam in continuare."

ii ating usor locul unde fusese rana, apoi il prind de mana. stiu ca anticipa situatia, ca a regizat conjuncturile, ca se astepta la izbucnirea mea de ura. poate ca s-a mai confruntat cu ceva asemanator. si poate ca mersul mai departe arata ca avea inca incredere in mine. sau ca isi continua detasat misiunea. sau si una si alta.

imi dau seama ca, centrata pe propriile emotii, imi e mai greu sa gasesc drumul mai departe. dar atata timp cat vom merge impreuna, inseamna ca exista un sens al calatoriei noastre impreuna, poate si o destinatie.

afara din pestera, marea e destul de pustie. imi dau seama ca, dupa o calaltorie la un nivel mai adanc, cele superficiale nu vor oferi prea multe indicii.

si da, iar imi trec prin minte ganduri feminine; ce simplu ar fi daca n-ar mai trebui sa cautam, daca o perla de-a mea l-ar multumi, i s-ar potrivi...

dar sunt doar ganduri, le las sa treaca si plutim impreuna mai departe.

lecturi recente, copy-paste

,,M-a invatat cum sa tes si acum facem mici tapiserii care reprezinta stadiile vietii noastre . In mos caracteristic, eu grabeam procesul, combinand prea repede culorile fara a intelege cu adevarat ce inseamna ele: calitati cum ar fi autonomia, initiativa, rabdarea, initmitatea.

_ Trebuie sa te uiti mai atent la semnificatia pe care o are o culoare cand o intalneste pe cealalta, spune ea, pentru a vedea cata forta ai pentru a o folosi si pentru a o influenta.

Prin intermediul ei am inceput sa vad ca fiecare fir are importanta. Sa cred ca, daca iau de acolo o culoare sau adaug o alta, ar putea sa altereze tesatura care sunt eu. Ma invata ca placerea este data de continuitate - sa iau tot ce stiu si sunt, ca sa topesc aceasta experienta in tesatura vietii de zi cu zi, sa-mi amintesc mereu sa-mi fac loc pentru mine insami."

Joan Anderson, Un an la malul marii.

.

despre stadiile vietii, pe scurt, aici.

r 8

Nu mă gândisem până atunci că există hoţi de suflete. Bucăţile pe care le-am recuperat eu pentru mine fuseseră pierdute de mine, cu buna stiinţă sau fără. Recuperarea mersese uşor aproape de fiecare dată şi chiar când a fost mai greu, greutatea venea doar din neştiinţa sau neputinţa proprie. Nimeni până atunci nu mă pândise în adâncuri să-mi ia perla. Sau viaţa. Acum îmi era teamă. Dar eram suficient de inconştientă să mă afund în continuare, împreună cu el, în peştera din adâncuri. Fiecare perlă şi fiecare diamant de acolo merita să ajungă înapoi la sufletul din care se desprinsese, doar că noi nu aveam nici un drept să facem asta. Fiecare om trebuia să-şi facă propria călătorie. Oare el gândea la fel? Sigur, că doar aşa ajunsese în viaţa mea... dar poate că nu gândise la fel în momentul în care suntem acum, cu câţiva ani în urmă...
Mi-am retras cu grijă mâna de pe rana lui. Nu mai sângera. M-a privit zâmbind. ,,Am să iau o singură perlă. Dar a trebuit să vii aici ca să vezi. E ultimul test.”
Întunericul peşterii se dizolva într-o lumină ciudată, roşiatică. Am început să văd şi eu imaginile care luciseră pentru o clipă în mintea mea, venite din a lui: diamante şi perle. Diamante roşii, cu toate nuanţele roşului şi perle albe şi roz. Peste tot în jur, se ridicau şi pluteau prin apă spre noi. Ne atingeau în treacăt, oprindu-se puţin pe corpurile noastre, apoi pluteau mai departe. Fiecare atingere era o emoţie distinctă, care învelea câte o amintire. După unele din ele, plăcute, am întins mâna să mai prelungesc atingerea cu o clipă, de altele m-am ferit ca arsă.
,,De ce hoţii le-au strâns aici?” ,,Fiecare om care a furat câte o bucată de suflet de la altul a crezut că o să-l poată mări pe al său, că o să-şi lungească lui viaţa. Dar n-a fost aşa. Fie au ajuns şi ei pe fundul mării, fie şi-au furat comorile unul altuia, fie le-au pierdut pur şi simplu. Nu poţi să trăieşti cu viaţa altuia; o bucată de suflet furată de la altul şi lipită de al tău va distruge o bucată din al tău.”
,,Am înţeles, ai şi tu o perlă aici. Dar eu? M-ai adus doar să mă ispiteşti?”

r 7

În ultima vreme mă obişnuisem să cobor ori de câte ori aveam să stau mai mult eu cu mine. Uneori era spectaculos. Alteori, munca de pe fundul apei însemna nu perle colorate, ci nisip, alge, corali, bolovani, pe care îi luam, îi aduceam la suprafaţă, îi spălam, şi îi aşezam în locurile în care se cereau aşezaţi. Era propria-mi arheologie care nu mai ţinea cont nici de lună, nici de peşti, nici de nimeni şi nimic. Era bine şi mă reconstruiam, din ce în ce mai întreagă şi mai puternică.
În timp, am adunat câteva perle si siguranţa că pot oricând să fac o călătorie de recuperare. Pe firul ăsta le-am înşirat. Doar că acum, în apele altuia, deşi aşteptam de multa vreme să cobor cu el, pentru el, alături de el, îmi era teamă. N-avea rost să-mi ascund teama, o simţea. Dacă l-aş fi refuzat atunci, pentru el n-ar fi fost atât de important. Pentru mine ar fi fost un fel de încheiere, dar nu cea dorită.
Aveam să cobor, să coborâm împreună în apele lui. Ape în care nu am mai intrat până acum. Fără să ştiu dacă perla pe care o voi găsi e autentică. Dar oare era important?
M-am întors spre el şi i-am întins mâna. Mi-a prins-o şi era rece. Cealaltă mână se desfăcea încet, lăsând să de vadă o bucată de pergament udă şi mototolită. Ceea ce crezusem a fi perla, era harta. Pe care o luase pentru mine, să-mi fie mai uşor. M-am îmblânzit puţin şi l-am strâns în braţe să îl încălzesc, legănându-l uşor. Nu s-a împotrivit. Dacă aşteptase atâta vreme, puteam să mai stăm cteva minute. Am pus harta între inimile noastre ca să învăţ drumul, să merg direct, fără să-l întreb. Încet-încet, pe măsură ce imaginile se formau în spatele pleoapelor mele, mi-am dat seama că ne scufundam. Am lăsat barca să se dizolve, cercul roşiatic să se închidă deasupra până când a rămas o stea roşie şi ne-am scufundat în continuare.
Ma orientam instinctiv prin adâncurile intunecate, harta lipită de inimă mă ajuta. Eram atentă să-l simt, să-mi dau seama ce fel de perlă are de cules. Nu spunea nimic, părea într-o transă destul de profundă. Doar atunci când îl întrebam dacă mai coborâm, îmi făcea semn că da.
Şi treptat, imaginile au apărut. Figura lui, tânăr de tot, lăsându-se doborât de valuri, târât, răsucit, zgâriat de nisip şi pietre, sângerând. Aruncând cuţitul ca să poată înota mai bine. Furios că trebuie să se întoarcă la suprafaţă tocmai cînd găsise intrarea în peşteră, pentru că firul de sânge ar fi chemat rechinii. Ştiind că celălalt va ajunge la comoară înaintea lui.
M-am desprins şi m-am apropiat de cel care plutea aproape inconştient în apa întunecată. Cu palma stângă i-am acoperit rana, cu mâna dreaptă i-am deschis săculeţul, i-am luat perlele una cîte una şi i le-am introdus între buze. Îi simţeam plămânii arzând şi răsuflarea întorcându-i-se. S-a zbătut, dar l-am ţinut bine, cu mâna lipită de rană. A deschis ochii. M-a privit. ,,Nu credeam că vom ajunge chiar aici... nu e tocmai drept pentru tine să...” ,,Suntem aici. Ce vrei?” ,,Să mă întorc în peşteră.” ,,Hai să mergem.” Şi eu îmi ţineam şiragul acum între buze. Mâna de pe rana lui îmi pulsa fierbinte.
Intrarea în peşteră era strâmtă, dar am trecut prin ea împreună. În depărtare se vedea o lumină roşie, asemenea stelei pe care am lăsat-o. Ştiam că în mintea lui strălucea comoara, diamante roşii şi perle roz, strânse de hoţii de suflete timp de sute de ani.

r 6

Mă apropiam de mal şi renunţasem să mai vâslesc. Ştiam că valurile îmi vor depune barca pe ţărm în locul cel mai potrivit. Mi-am desfăcut şiragul ca să îmi prind în el ultima perlă culeasă, in care strălucea o rază de lună. Acum şiragul era suficient de lung pentru a-l purta ca pe o podoabă, nu ca pe o înlănţuire. Întinsă în barcă simţeam cum luna coboară şi mă mângîie uşor... am închis ochii în murmurul valurilor, gândindu-mă că aş putea să stau aşa până la răsăsrit, când Soarele va veni desupra perlelor mele...
Dar n-a fost să fie aşa. La um moment dat, barca se înclină şi el se aruncă în ea. Ud şi îngheţat. Cu pumnul strâns, probabil peste ultima perlă culeasă. I-am făcut loc să se întindă lângă mine, l-am învelit. N-a spus nimic, nu l-am întrebat. Nu era acum momentul pentru poveşti, ci pentru odihnă. Am stat o vreme amândoi nemişcaţi pe fundul bărcii, pânâ când între apă şi cer a apăru de jur împrejur o linie roşiatică. M-am ridicat într-un cot şi am privit în jur. Ţărmul dispăruse. Nu voiam să-l sperii, aşa că nu i-am spus asta. L-am întrebat doar: ,,de ce voi, bărbaţii căutători, nu purtaţi la fel ca noi, femeile, perlele în jurul gâtului?” a zâmbit cu ochii încă închişi şi a răspuns: ,,ca să nu vă daţi voi seama că avem mai puţine decât voi!”
Am pufnit în râs, apoi am redevenit serioasă. ,,Ştii cumva unde suntem? Ţărmul nu mai e.”
,,Sigur că nu mai e. Suntem în apele mele. Aici doar eu am un ţărm. Tu încă nu.”

roua, perla si luna (sau recuperatorul 0)

in seara tocmai trecuta, m-am cufundat din nou in magia elementelor. in apa din poveste, in apa de poveste.

Monica ne-a indrumat sa scriem o poveste pana in momentul crizei, apoi sa lasam pe altcineva sa o continue. iar noi sa continuam o poveste a altcuiva.

pentru ca ma bantuie inca povestea culegatorului de perle si a ucenicei lui, povestea scrisa la curs a fost un fel de introducere la cele scrise in ultima vreme. eu am continuat fragmentul in modul in care s-ar face legatura cu cele scrise deja, dar am primit cadou de la prietena mea Adina o varianta de final rumoasa si completa care poate incheia cercul. sau siragul pe care il completez cu multa truda...

transcriu mai jos ambele variante:

inceputul:
Am vrut să strâng perle de pe uscat şi am pândit lacrimile Lunii. Ştiam că se găsesc uneori pe frunze, pe pământ, pe pietre. Ceea ce nu ştiam e că aceste lacrimi erau şi sunt greu de cules. Pentru că Soarele trecea să le sărute pe fiecare în parte în timp ce eu dormeam, doborâtă de aşteptare.
Apoi, am vrut să păcălesc Soarele. Şi mi-am deşirat propriile perle din şiragul mult prea scurt într-o noapte, înainte să răsară Luna, pentru ca Soarele să vină, să le sărute şi să plece sătul înainte ca Luna să plângă pe frunze şi pe pietre. Doar că în noaptea aceea a fost Lună nouă, iar dimineaţa înnorată. N-au venit nici unul, nici celălalt, iar eu mi-am înşirat la loc perlele uscate, plângându-mi singură propriile lacrimi.
Şi am plecat mai departe cu şiragul strâmt, pregătindu-mă să aştept până la următoarea Lună plină.
.

continuarea personala pentru reintrarea in povestea personala:
Şi în timpul ăsta am studiat tot ce am găsit despre rouă şi perle. Despre Lună şi Soare. Despre poveşti şi despre lacrimi. Despre cum se înşiră perlele într-un şirag pentru ca de la gâtul meu să strălucească până la Soare şi înapoi. Şi am urmărit creşterea Lunii noapte de noapte, pas cu pas. Şi am crescut o dată cu ea.
Lună, Lună, oare de ce lacrimile tale sunt sărutate şi ale mele nu? Ce îl face pe Soare să te caute în fiecare dimineaţă? Şi tu de ce fugi?
Am mers în vechile biblioteci, a mstat de vorbă cu vrăjitoare şi cu magi. Şi la început mai încet, apoi din ce în ce mai tare mi-am strigat durerea colierului prea strâmt. La un moment dat cuiva i s-a făcut milă de mine şi mi-a făcut cunoştinţă cu pescuitorul de perle, cu recuperatorul. Şi de la el am înţeles că nu căutam unde trebuia. Perlele adevărate cresc în adâncuri, iar munca de recuperare durează mai mult de o noapte. Indiferent cât de aproape pare Luna...
Iar recuperatorul a intrat în viaţa mea...

unu

doi

trei

patru

cinci

si va urma...
.
continuarea – varianta Adinei, ca punct de sprijin pentru iesirea din aceasta varianta a povestii personale:
Apoi m-am gândit: de ce să tot aştept mereu noaptea cu lună plină? M-am săturat să mi se usuce perlele aşteptând. Şi apoi m-am hotărât că orice noapte e potrivită ca să pot prinde lacrimile lunii.
Zis şi făcut. De data aceasta mi-am înşirat perlele în faţa lunii şi m-am deschis să primesc lacrimile ei sfinte. Şi orice lacrimă care pica, dădea viaţă fiecărei perle. Şi simţeam cum mă însufleţesc, dar mă simţeam totuşi rece. Ceva lipsea. Raza de soare.
Cu prima rază de soare lacrima lunii s-a uscat pe suprafaţa perlelor mele şi le-a făcut translucide. Şi în toate perlele puteam să-mi văd feţe diferite ale propriei mele persoane. Şi le priveam pe toate şi mă priveam pe mine regăsindu-mă.
Într-un final, le-am strâns pe toate în căuşul palmei, am deschis gura şi le-am înghiţit.
Cu fiecare perlă înghiţită, soarele urca mai sus pe cer iar eu întineream de la an la an. Mă simţeam acum rotundă şi împlinită. Aşteptarea luase sfârşit. Soarele îmi îngemănase lacrimile lunii în perle nestemate.

recuperatorul (5)

sursă imagine

Am în palmă perla culeasă pentru el, împreună cu el. Nu, m-am coboarât atunci. Am preferat să par laşă, dar să salvez situaţia. De fapt, mi-am asumat laşitatea... sincer... A mai trecut un anotimp, iar marea iarna e alta.
Nu cobor pentur alticneva când vrea muşchii mei, ci cand mi se cere. N-am nici un drept să o fac doar pentru că pot. Culmea, în momentele acelea eram chiar convinsă că pot. Şi asta m-a ajutat să respir profund, să zâmbesc şi să spun: ,,azi nu e o zi potrivită pentru călătorie”. Puteam să văd norii apropiindu-se de ţărm şi să simt deja în gură gustul nisipului tulburat. Nu. E mai bine să aştepţi momentul potrivit. Ştiam şi că o vreme o să dispară complet de lângă mine, ca şi cum n-ar fi fost, dar acum asta era ok. Deja puteam să călătoresc singură pentru mine însămi. Până când s-a întors, simplu, ca şi cum ar fi venit zilnic, am trăit mult şi intens în propriile adâncuri.
În fiecare seară, după ce se stingeau luminile de la ţărm, plecam în larg. Îmi era pe de o parte mai simplu să iau barca, să vâslesc o vreme şi apoi să mă scufund. Pe de altă parte, micul felinar nu îşi trimitea lumina prea adânc şi uneori îmi era greu la întoarcere. În unele locuri, apele erau mai adânci şi ştiam că acolo mai am de căutat. În altele aproape vedeam nisipul de pe fund.
Ceea ce nu îmi spusese era că ori de câte ori o călătorie reuşea şi mă întorceam cu o perlă, fundul mării mai urca puţin. În momentul în care voi avea şiragul întreg, adâncimea apei nu va depăşi înălţimea mea. Abia atunci voi putea alege; să rămân la ţărm, întreagă, sau să mă scufund în apele interioare ale celuilalt pentru a-l însoţi în propriile lui călătorii de completare...
Am înţeles că nici drumurile lui nu erau gata, pentru că altfel n-aş fi simţit atunci apropierea furtunii. Departe de a fi dezamăgită de asta, descoperirea mi-a adus multă încredere. Dacă el putea, voi putea face şi eu călătorii pentru ceilalţi, doar cu câteva perle. Primele, culese de el, celelalte de mine.
Pentru prima călătorie singură am ales locul şi timpul unde fusesem împreună cu el ultima dată. Am început să respir în ritmul valurilor, imahinându-mi respiraţia lui alături de a mea. A lui e mai lentă şi mai profundă... îmi spun că e tine de antrenament şi continui... cred că am găsit locul... şi cobor...
Sunt un pic surprinsă, locul e acelaşi şi nu e. Călătoria de data trecută l-a modificat, adîncimea e mai mică. Pe locul unde zăcuse înainte femeia scufundată nu mai e nimic. Doar coralii proaspăt regeneraţi. E lumină ca şi cum n-ar fi fost noapte, iar unul dintre delfini se apropie uşor de mâna mea... oh, delicată şi tandră apropiere, Yina, o simţi şi tu? Cântecul îmi apare spontan pe buze, îl cînt bucuroasă. Delfinul se apropie pănă să îmi atingă mâna, apoi pleacă. Mulţumesc, dragule, ai dreptate. Am venit nu doar pentru confirmare, ci ca să aleg acum şi cealaltă direcţie: în sus, după fetiţa supărată.
Pentur că acum drumul până sus era mai scurt, am ajuns-o. M-a privit nedumerită, neştiind în prima clipă cine sunt; da, semănam cu Yina, şi totuşi... nu, nu eu sunt femeia la care venise. Dar s-a întors puţin şi s-a cuibărit în braţele mele. I-am cîntat şi ei cântecul să îl ştie când se va întoarce pe pământ. ,,Ce vrei tu, pui de sirenă?” şi mi-a spus. Am dus-o în braţe până la suprafaţă şi am ridicat-o spre razele lunii. Şi i-am spus. Că a fost şi ea la fel de dorită precum a dorit ea să vină. Doar că nu era momentul potrivit pentru ea. Şi că se va întoarce cu siguranţă. Că va creşte frumos, şi în cer, şi pe pământ. Şi va fi fericită. Mi-a şoptit dulce: ,,ştiu”. Şi s-a dizolvat în razele lunii.
Înapoi în barcă, purtată de valuri blânde către ţărm, mi-am dat seama că ţineam strâns pumnul stâng. Când l-am deschis, în el ţineam o perlă mică, roz.
Dar asta e perla mea. Despre perla lui vă povestesc altădată.

o scurta plimbare

sursa imagine: fotocommunity, Jürgen-Kurt Wegner

recuperatorul (4). despre dependenta

de vorba, indelung, pe uscat, despre riscurile meseriei. despre nevoia de a dobandi puritate si fermitate de cristal atunci cand lucrezi pentru altcineva, altfel risti sa nu te mai ridici niciodata la suprafata.

cuvintele lui imi par vechi si greoaie, oarecum demodate, dar le intuiesc sensul.

in noaptea asta mi-a povestit:

.

,,Omul caruia i-ai umplut o data sufletul iti va oferi apoi sa bei din el de cate ori vei avea nevoie. Dar apa ce ti-o da, nu e apa dulce, ci sarata, mai rea decat setea. Te va astepta cu ranile deschise si vibrand la apropierea ta si ti se va darui in toata plenitudinea sau goliciunea lui, in extaz sau in disperare, ca unui zeu sau ca unui demon, cersind mantuirea sau plata sufletului.

Omul caruia i-ai luat sufletul in maini, fie si pentru o clipa, se va tara pe nisipul uscat care il separa de tine, intinzandu-te sub soarele arzator, sfasiat de dorinta apropierii tale. Te va privi cum te indepartezi -Fata morgana - dorind sa planga, dar nevand de unde.

Omul caruia i-ai atins sufletul in treacat si i l-ai rasfirat usor printre degete se va roti dupa tine, deschizandu-si petalele galbene la fiecare rasarit de-al tau si isi va pleca usor capul la apus, asteptandu-ti revenirea.

Omul caruia i-ai aratat o clipa sufletul sau stralucind sub mormanele de gunoi in descompunere sta in fata ta, cu o mana intinsa, surazand, asteptand ca tu sa dai drumul fricii si sa intinzi la randul tau mana. Toti te asteapta. Alege..."

.

mi se pare oribil ce imi spune. il privesc suparata: ,,nu te cred. pentur ce fel de oameni ai calatorit? daca nu vrei sa ma mai inveti, spune-mi drept, nu te mai da dupa atatea metafore. oamenii isi vor sufletul inapoi, nu pe tine."

m-a privit lung, zambind pe jumatate.

mi-a intins mana cum face de cate ori ma invita intr-o calatorie.

i-am spus: ,,daca vrei sa coboram, vreau sa fac eu o scufundare pentru tine. am inca nevoie sa ma sustii si sa ma conduci in lumea ta, dar iti promit o perla."

.

mi-am dat seama ca m-am cam grabit cu afirmatia. si m-am repezit vrand sa ii demonstrez ca nu are dreptate, ca daca s-a confruntat cu cererea vesnica sau cu recunostinta inlantuitoare, a fost vina lui. ca eu, cu o picatura de experienta, l-as putea ajuta sa-si schimbe acele convingeri.

dar promisesem deja. asa ca mi-am inghitit frustrarea, am respirat de cateva ori adanc si l-am prins de mana, tremurand deja la gandul algelor, coralilor, corabiilor scufundate si a monstrilor marini...