la steaua

recuperatorul (3)

a aparut, ca de obicei, cand il asteptam mai putin.

nu prea eram pregatita pentru venirea lui. nu eram pregatita atunci sa ma scufund.

aveam mintea plina de maruntisuri care toate ar fi trebuit rezolvate in clipa aceea. unele m-ar fi tinut la suprafata, altele ar fi fost ca niste pietre.

mi-a zambit si mi-a intins mana, ca pentru a ma invita in calatorie... am intins-o si eu pe a mea, ezitand putin, i-am atins-o, dar conexiunea nu s-a facut spontan. era doar o atingere obisnuita, sufletul nu imi ajungea pana in varful degetelor.

asteptam si unul si celalalt...

imi fac curaj sa ii spun: ,,poate azi nu e o zi potrivita pentru calatorie..."

imi spune zambind: ,,ok, nici o problema, dar daca tot am venit doar inotam un pic, ne oprim la adancimea la care vrei..."

m-am relaxat si m-am intins pe apa, alaturi de el... in mod normal, in lumea obisnuita mi-e cam teama de apa. poate de aceea si fascinatia pe care o simt cand il ating pe el, om al adancurilor, e atat de mare.

vocea lui incepe sa murmure cantecul valurilor... cantecul pe care il recunosc si il uit de fiecare data. mi-e bine acum, ma simt in siguranta.

ii spun: ,,hai sa mergem. pana unde vrei tu."

imi raspunde: ,,pana unde vrei tu. pana unde te tine rasuflarea."

stiu ca, desi calatoria e in mine, el cunoaste mai bine detaliile drumului. eu am doar o imagine, o idee, poate o amintire, o durere. el are harta si busola. pe care le vreau si eu...

mana in mana cu el, imi potrivesc respiratia dupa a lui: sapte batai de inima o inspiratie, apoi inca sapte ma opresc cu plamanii plini, sapte batai de inima expir, si inca sapte astept fara aer. singura n-as putea inca, si nu va recomand nici voua :))

cand ne-am potrivit si ritmul batailor de inima pe care le aud acum ca pe niste sunete infundate de toba, dupa o inspiratie lunga, ma ia in brate si ne scufundam.

stiam ca voi trece pe langa visul care nu era al meu, dar care imi era destul de familiar... si voiam sa trec repede dincolo de el. m-a oprit sa privesc pana la capat.

,,de ce sa mai vad o data? oricum nu o pot ajuta!"

,,pe cine?"

de fapt, nici nu stiam cine are mai mare nevoie de ajutor... si aveam doar o bucata de imagine, nu stiam ce a fost inainte, nu stiam ce se petrece dupa aceea cu femeia sau cu fetita sau cu celelalte personaje din vis.

mi-a spus: ,,doar tu ai ceva de luat de aici. doar tu stii ce. dar pentru asta, priveste si asculta cu atentie cuvintele si gandurile care par ale lor. si mai ales emotiile. emotiile sunt ale tale, nu ale lor".

s-a departat putin, tinandu-ma totusi de mana cat timp am privit.

m-a intrebat apoi: ,,in sus sau in jos?"

mi-am invins teama si am ales sa coboram mai adanc, dupa femeia scufundata. voiam sa stiu ce era in spatele spaimelor sale. ce isi spunea, ca sa se impiedice sa se ridice la suprafata.

imi invingeam cu greu pornirea sa ma reped la ea, sa o apuc, sa o scutur... stiam ca, oricum, nu ma pot desprinde de el. nu inca. si apoi, eram suficient de lucida sa inteleg ca ceea ce eu vedeam acum era doar un vis dintr-un vis. imaginea vag familiara a unei femei scufundate. doar scufundate, nu moarte, caci si ea era doar intr-un vis... al ei? al meu?

m-am asezat pe fundul marii, alaturi de ea, privind-o. dupa ce mi-am invins teama, am si atins-o, tinandu-l pe el cu cealalta mana. ca si cum as fi vrut sa trec din visul meu in al ei, stiind ca sunt in siguranta.
in mintea mea au inceput sa se inchege imagini si cuvinte. abia soptite, ca si cum le-ar fi spus doar pentru ea. ma infior putin recunoscand cuvinte pe care si eu mi le spun... mi le spuneam...

ma intorc spre el, usor jenata. stiu ca ,,aude" ca intelege. imi repeta cuvintele sub forma de intrebare, cu zambet. ,,esti...?"

NU! ma revolt si imi strig refuzul intai spre el, apoi spre ea, apoi spre toata marea. NU, NU! marea pare sa rada, cu bunatate. el la fel.

,,atunci?" ma intreaba. ,,daca nu, cum? spune, striga!"

greu, mi-e teribil de greu. daca as putea, mi-as intoarce fatza sa nu ma vada cand o spun. nu indraznesc sa o spun fatza de el, ca si cum ar fi o minciuna. e adevarat, si totusi, cuvintele imi raman pe buze. nu conteaza ca in visul meu sunt in apa; refuzul, negatia a iesit!

stiu ca daca voi putea face afirmatia asta din toata inima, ea isi va deschide ochii si se va ridica la suprafata, si eu voi urca, la randul meu, impacata. dar mi-e atat de greu sa o spun, chiar daca inima mea stie ca asa e...

incet, incet, inima mea incepe sa murmure. incet, incet, murmurul imi urca din piept pana pe buze si apoi, usor-usor, afara. incet, incet, ochii ei se deschid. delfinii inoata acum in jurul nostru in cercuri largi.

nu o pot invata acum cuvintele, cantecul. dar pot sa i-l transmit. nu merge simplu, de la femeie la femeie, dar stiu ca el ma va ajuta. cu cantecul pe buze, imi apropii buzele de ale lui. buzele noastre se ating, el culege cantecul si se indreapta spre ea. ca sa o elibereze de lanturile de alge si corali isi foloseste amandoua mainile, iar eu accept sa ma desprind pentru o clipa. el ii dezveleste pieptul si cu buzele ii pune cantecul in inima. ea zambeste si dispare.

ne pregatim sa ne ridicam la suprafata. sunt incantata ca am stat pentru putin timp pe fundul marii fara sa fiu sustinuta. dar ce bine e sa fiu din nou imbratisata si urcata in siguranta...

ma intreaba: ,,mai ai cantecul?" nu il mai simt pe buze, si i l-as cere inapoi... asa cum i l-am dat... dar il am inca in inima, zambesc si nu spun nimic. stiu ca stie.

la revedere, baba Cloanta!

ma despart de inca o masca... si sper, de umbra asociata ei...
in calatoria mea prin arhetipurile feminine, de-a lungul jocului am experimentat pe rand diverse personaje.

initial la alegere, apoi aleatoriu, dupa cum imi apareau in fata. in mod previzibil, am incercat mai intai intrarea in pielea unor personaje feminine puternice si atragatoare: regina, mama, curtezana, printesa. apoi, s-au ivit in fata mea si si-au cerut drepturile la punerea in scena vrajitoarea cu multiplele ei forme, cersetoarea, cenusareasa, fetita cu chibirturi. le-am acceptat invataturile si stiu ca vor mai urma, pentru ca de unele aspecte nu m-as apropia de buna voie...

saptamana asta am stat in pielea Babei Cloanta. azi ma pregatesc sa o las sa isi vada de drum. va las si eu cu cateva cuvinte despre ea.

recuperatorul (2)

surasa imagine

am stat zle si nopti de vorba cu el si incercand sa-i ghicesc vraja.

sa invat sa fac si eu ce face el.

la inceput mi-a spus povestile marilor si ale furtunilor, numele stancilor, mi-a soptit cu valurile si mi-a aratat din perlele pe care le tinea in saculetul atarnat de piept. mi-a cantat si m-a incantat.

apoi, vazand ca dincolo de vraja fiintei lui eu inca imi doresc o parte din destinu-i, intr-o seara a disparut.

mi-a lasat pe perna cateva versuri ale lui Rumi:

,,Ca si pasarile marii

oamenii vin din Ocean,

oceanul sufletului.

cum ar putea pasarea nascuta din acest Ocean, sa faca

pe pamant casa sa?"

,,Cum ai putea gasi perla doar uitandu-te la mare?

Daca o cauti, fii un cautator adevarat:

scufundatorul trebuie sa aiba cateva calitati -

sa isi incredinteze viata in mainile Prietenului,

sa isi opreasca respiratia si

sa se arunce cu capul inainte."

nu te teme, iubitule. nu te vreau om de uscat. peste o vreme, ne vom intalni pe aceeasi plaja, cu perlele proaspat culese intru libertate si fericire.

(partea 1, aici si mai departe :))

Castelul celor doua Luni

o fotografie reusita te poate face sa visezi.
dar si una proasta iti poate starni imaginatia...

peste drum de fereastra mea, printre ramurile incalcite ale Copacului de Iarna, se afla Castelul celor doua Luni...
la intrarea caruia Lumina se lupta cu Umbra si invinge...
iar pentru a intra, trebuie sa treci prin propria-ti Lumina...
si sa o sustii fara sa clipesti, cat dureaza parada umbrelor :)
si nu, nu-ti acoperi ochii cu sabia, sa-i feresti... n-ai idee ce oglinda fantastica e o sabie bine ascutita :)

femei in jurul focului

sursa imagine

la inceput, pana se aprinde focul, femei ca toate femeile.

radem, glumim, ne privim cercetatoare cate un vesmant, cate o podoaba, ne asiguram reciproc ca aratam minunat si ca avem vrajile si farmecele la indemana. ca suntem cele mai cele.

apoi, gazda aprinde focul si ne asezam tacute in jurul lui. il privim si murmurul inimii ni se revarsa in toate directiile, deschizand Spatiul Sacru in jurul nostru.

si ne privim din nou. suntem aceleasi, dar ceva mai luminoase. stim ca in spatiul acela si in timpul acela, acceptarea, transformarea, vindecarea, evolutia sunt accelerate.

pe rand, fiecare trimite in centrul acestui spatiu ganduri si emotii de multa vreme tacute. poate nicicand spuse, sau nici macar urcate la suprafata constiintei. dureri stranse in tacere, care ne-au facut sa crestem puternice. nu mai e nevoie de ele. acum avem suficienta putere pentru a renunta la ele.

povestim cum sufletul nostru ar putea invarti pamantul intreg pentru ca un anumit val sa ude un anumit tarm. si stim ca putem, si alegem sa nu o facem, pentru a nu tulbura ordinea lumii.

gandurile si emotiile fiecareia ajung la marginea cercului dupa ce au trecut prin foc, pentru a impartasi doar amintirea. focul e magic, arde durerea si coace bucuria ca pe o prajitura.

din cand in cand, cu ochii in care straluceste si focul si apa, ne aplecam si mai luam o bucatica din prajitura.

uneori, spunem si cuvinte de toata ziua. mai rar, doar pentru a legana papusa pe care copila din noi o strange nevazut la piept. si pentru a onora gandurile si emotiile transformate de atingerea focului.

papusa ne tine de mana pentru pasul urmator, copila creste frumos, plina de incredere ca poate gasi si aprinde, la randul sau, focul sacru, aducator de lumina si caldura. si o face.

cand valurile emotiilor s-au domolit, sarutand acum doar usor tarmul, ne pregatim de incheiere. incalzite, imbunate, transfigurate de impartasirea reciproca, murmuram din nou cuvintele care vor inchide acum Spatiul Sacru.

din nou radem, glumim, ne felicitam, terminam prajitura, ne facem daruri.

si plecam in noapte, fiecare spre casa, cu o samanta de Foc Sacru in inima. pentru a lumina si incalzi casele si vietile.

VINDECAREA E PLATA PENTRU EVOLUTIE

EVOLUTIA E RASPALATA VINDECARII

jucarii noi. cui are i se va mai da. adica mie :)

sursa imagine 1

sursa imagine 2

am ajuns azi, asa, cam pe fuga la Gaudeamus. drumul spre cupola cu carti era presarat cu tarabe cu bijuterii, cristale si ciocolata de casa. mari ispite, dar care nu m-au abatut prea mult de pe cale. cea dreapta, caci tarabele erau toate insirate pe stanga :)

in drum spre, ma gandeam ca, de fapt, nu venisem cu nici un obiectiv special si e posibil sa fi batut drumul degeaba, pentru ca, oricum , nu aveam mai mult de o jumatate de ora la dispozitie.

la editura pe care o curtez nu aveau azi nimic special, cartea Adei se terminase, de la ... oricum nu mai stiam sa fie nimic nou. asa ca am pornit-o aiurea prin labirintul cu carti, asteptand sa ma traga cineva/ceva de maneca. mi-am luat doua carti interesante, ochite in fuga pe cate un colt de masa si ma pregateam sa ies...

si atunci... am gasit... m-a gasit... The Magical Toy Box! un set de carti de joc cu imagini cu jucarii si indicatii pentru a scrie povesti pornind de la ele! mai grozav ca T.A.T., C.A.T. (primul download din pagina, cativa biscuiti pentuur amicii psihologi) sau altele asemenea.

asa ca e posibil sa ma caute povestile cu jucarii... probabil la noapte voi dormi cu ele pe perna...hei, aici sunt!

si vreti sa stiti cum de am gasit o asemenea minune? raspunsul este evident: nu mai departe de aseara mi-am spus ca gata, am destul instrumente de ghicit si zgandarit imaginatia, nu mai cumpar nimic asemanantor.

si cum de am spus una ca asta? pentru ca aseara am primit unele indelung asteptate si dorite, comandate, platite, cerute, pierdute pe drum, deviate de pe traseul lor catre mine de vreo trei ani incoace. cartile cu arhetipuri ale lui Caroline Myss. in afara de imagini, aveti totul aici. si eu la aveam pana acum, da acum le am si colorateeee... mi le-a adus cineva care le-a cerut de la altcineva, de peste mari si tari...

sunt in poveste pana peste urechi. in varful capului se mai vede doar un steag in forma de curcubeu, fluturand incantat.

somn de noapte incantat. seminte.

sursa imagine
.

pentru ca semintele sa intre bine in pamant, pamantul trebuie mai intai sa adoarma.

asa ca eu vin cu sapa si cant, facand rani in pamantul cald, rani in care pun mai apoi semintele.

pentru ca semintele sa creasca, trebuie sa doarma si ele, in pamantul trezit.

asa ca acum cant fiecarei seminte pentru ca pamantul sa o poata imbratisa si legana cu marginile calde ale ranilor sale.

iar cand, in cele din urma, adorm si eu pe pamantul fermecat, deasupra semintelor incantate, ele incep sa creasca.

ceva ma gadila in somn, ma ameteste putin, dar imi e bine si dorm in continuare.

cand ma trezesc ma gasesc pe ramurile de sus si privesc cerul de foarte aproape.

in maini si in buzunare mai am inca seminte pe care n-am apucat sa le plantez in pamant.

asa ca le inghit aproape pe toate si ma las leganata de ramuri si incantata de vant, pentru ca ele sa incolteasca in fiinta mea, iar eu sa cresc din ce in ce mai sus si mai departe, ajungand sa vad cerul din ce in ce mai de aproape.

si am pastrat o ultima samanta pe care vreau sa o plantez in cer.

.

scrisa la prima (re)intalnire a povestitorilor de la cursul Monicai Brandusescu. multumesc, Monica, pentru seminte! povestea iti este dedicata!

calatoria sarpelui. primele plecari si reintoarceri

După ce Domnul l-a apuca de coadă şi l-a azvârlit pe pământ, să fie pildă celorlalte lighioane, şarpele şi-a scuturat solzii unul câte unul, s-a încolăcit, s-a descolăcit, şi şi-a început călătoria.
Pământul era cu mult mai interesant şi mai fascinant decât Grădina. Acolo era un singur Creator, cu legile Sale şi experimentele Lui de bine-rău, unde, indiferent cât de cinstit jucai, tot prost picai. Căci voia Domnului nu e aşa de uşor de înţeles de către o lighioană, indiferent cât de înţeleaptă sau şireată ar crede-o oamenii. Care, oricum, au fost făcuţi după el.
Solul Pământului era mai aspru, dar mirosurile mult mai bogate şi ispititoare. Ar fi putut să fie foarte bine, dar şarpele avea nevoie de un joc nou, doar al său, cu sine şi cu celelalte vieţuitoare cu care se jucase, oamenii. În special femeile. Erau mai ispititoare şi în acelaşi timp mai uşor de ispitit decât bărbaţii. Mai bucuroase să se ia după susurul uşor de laudă picurată în urechi, după unduirile de brăţară din jurul mâinilor, după atingerea înlănţuitoare şi lunecoasă a solzilor pe piele.
Doar că, după câteva generaţii, urmaşele Evei au început să-l urască pentru că nu rareori limba lui otrăvită le lua minţile, iar în inimile lor apărea invidia. Dorinţele lor îşi pierdeau prospeţimea şi deveneau fierbinţi şi tulburi. Bărbaţii, intuind primejdia, au început să-l pândească şi să-l ucidă cu suliţe şi pietre, sau chiar cu mâinile goale. Uneori, cădeau şi ei pradă şarpelui care îi înghiţea, trimiţându-i în lună.

Prima moarte de mâna omului a fost neaşteptată şi surprinzătoare. O lovitură care i-a zdrobit capul, lasându-i trupul frânghie moale în mijlocul drumului. Omului care îl ucisese i-a fost silă, iar celorlalţi frică să ia frânghia din mijlocul drumului aşa că s-a uscat încet-încet acolo, pe cărare a început să crească iarbă, iar drumul să facă un mic ocol. Iar la un moment dat a apărut şi o legendă despre drumul ocolit...

singuratatea Povestitorului

ascultam povestea cu tot corpul. cu ochii intredeschisi si urechile palnie, atenta sa aud locurile unde cuvintele ar fi tras de sforile clopoteilor si clopotelor inimii mele.

clopoteii vibrau imperceptibil, semn ca povestea merge bine si nimic din parcursul ei initiatic nu se rastoarna pe drumurile mele, ca eu sa trebuiasca sa ma apuc sa fac curat si sa pun carul din nou pe drum.

spre final, ma indrept si deschid ochii, multumita de happy-end si bucuroasa ca s-a terminat.

cand, deodata, ultima fraza, cea cu ,,si-am incalecat pe-o sa/ si v-am spus povestea asa" trage brutal de franghia clopotului cel mare.

cuuuum? cand totul se terminase atat de bine si frumos, raul invins, mama si sora vitrega mancate de vipere, anima recuperata, polaritatea echilibrata si eroina maritata?

da. pentru ca nu ma identificasem cu nici unul/una din aceste personaje.

ci sufletul meu plecase pe drumul de seara si frig alaturi de Povestitorul care a incalecat si s-a sus. nu stiu unde, dar in alta parte. poate chiar in acea Alta Parte, Acasa. poate intr-un alt loc unde e nevoie de povestile sale pentru ca deasupra casei sau satului sa inceapa sa ploua. poate pur si simplu a plecat sa mai strabata o bucata de drum din propria poveste, cea mai grea de spus, pentru ca si-o spune singur pentru a-si sustine propriul univers in echilibru. si nu poate incaleca pe capsuni sa-si transfigureze realitatea.

.

later edit: am vrut sa pun o bucatica de film care ilustra cat de cat ce am vrut sa zic. n-am gasit-o pe youtube, era vorba de finalul de la ,,The legend of Bagger Vance". e echivalentul incalecatului pe sa din povesti. chiar daca stiti filmul, e posibil sa nu v-o amintiti. caci legendele se centreaza pe eroi, nu pe povestitori... :)

povesti cu cuvinte simple

unele dintre cele mai frumoase povesti au cuvinte simple.

spuse incet, repetat, cantat, leganat.

nu e nevoie de prea multe personaje si decoruri. doar tu si drumul, firul povestii.

de cand am fost la concertul Deva Premal & Miten + Manose, mintea mea se bucura de un fond sonor alcatuit din cele mai frumoase mantre.

la inceput am vrut sa stiu ce inseamna. am cautat, am citit, am meditat. am inteles, dar asta nu mi-a adus mai multa bucurie decat am capatat cantandu-le.

sarbatorile de ieri

sursa imagine

daca vreau sa gasesc un prilej de sarbatoare il pot gasi oricand.

daca vreau sa ma aliniez unui eveniment sarbatoresc, e suficient sa caut... ieri a fost ziua internationala a animalelor, a non-violentei si a mersului pe jos. toate dragi mie. probabil ca daca as fi mai cautat as fi mai gasit vre-o sarbatoare, doua, dar astea mi-au ajuns.

aseara, cand m-am intors acasa dupa o dupa-amiaza plina si fericita, dupa o lunga plimbare pe jos, in pace si bucurie, mi-am chemat in jur, dintre prietenii imaginari, pe cei care ar putea fi numiti conventional animale.

si au venit cu totii, din cele patru directii, si ne-am intalnit in Gradina din care nici unul dintre noi nu a fost alungat nici o clipa.

s-au asezat in jurul meu si ne-am salutat atingandu-ne cu dragoste mainile, labutele, boticurile, aripile sau solzii. am mangaiat urechile vulpii de deshert, inelele luminoase ale sarpelui de argint din luna si ale sarpelui departator de coaste, mustatile soarecelui rabdator, labutele catelului nou venit si coarnele vacii darnice. am privit cu respect ochii vulturului plesuv si clarvazator si mi-am ridicat privirea la timp sa il salul pe omul-fluture care se ducea sa faca o vizita omului din luna. da, se ducea in luna, acolo unde vulpea polara incalzeste visele si visurile neterminate si le ingrijeste impreuna cu iubita de pe Pamant a omului din luna.

si ne-am spus dorurile si ne-am daruit darurile si ne-am bucurat unii de altii si de lumina si caldura focului.

si am ars ceea ce era de ars, multe vorbe goale si pline, emotii rasucite si innodate pe unde nu trebuie, ganduri prafuite si idei nebune. am cantat focului si ne-am lasat incantati de el.

si ne-am despartit cu bucurie stiind ca e suficient sa ne chemam ca sa fim impreuna, sa lucram impreuna si sa ne bucuram impreuna.

recuperatorul (1)

sursa imagine

Dacă l-ai fi întrebat, nu ştia să spună ce face. Anii de antrenament îi dăduseră siguranţă şi precizie. De fapt, nu făcea nici un gest şi nu spunea nici un cuvînt. Doar privea în ochii celuilalt, şi în sufletul celui privit se linişteau valurile, se aşeza nisipul şi reveneau la viaţă meduzele şi stelele de mare aruncate de flux pe ţărm.
În tinereţe fusese, ca mulţi alţi tineri de pe insula lui, pescuitor de perle. Vedea bine în apele adânci, găsea cu uşurinţă scoicile ascunse pe sub pietre şi le făsea să se deschidă şi să-l lase să le ia comoara. Ceilalţi râdeau de alegerea lui de a sta din ce în ce mai mult sub apă, până la limitele rezistenţei plămânilor şi inimii, doar pentru a nu răni scoicile. Ei se scufundau şi culegeau câte scoici puteau; apoi, pe ţărm, le despicau cu cuţitul, şi tot cu cuţitul căutau prin pliurile de carne fină preţioasa lor comoară. Dintr-o sută de scoici, poate că una avea perlă. Dupa, toate ajungeau hrană pentru peşti.
Oricum, se gândea să renunţe; concurenţa era mare, apăruseră crescătoriile de scoici perlifere, perle erau din ce în ce mai multe şi se vindeau din ce în ce mai ieftin. Marea l-a ajutat să o părăsească, după o îmbrăţişare prelungita dincolo de puteri; a vrut să coboare din ce în ce mai adânc şi să stea din ce în ce mai mult fără aer... dar l-au scos aproape mort. Era clar ca viata asta se terminase într-un fel sau altul.
A devenit apoi om de uscat, păstrând din vechea viaţă doar o punguţă atârnată de gât, cu câteva din ultimele perle pe care le culesese cu blandete... N-a vrut să le vândă. Oricum, de câte ori rămânea fără bani şi se gândea să renunţe la ele, apărea ceva de lucru sau cineva care să-l întreţină o vreme...
În ultimii ani, de când devenise fără să-şi dea seama pescuitor de suflete, i de părea că, de câte ori face o scufundare reuşită în sufletul cuiva, revenind la suprafaţă cu emoţia sau amintirea pierdută, câte una din perlele lui se mai învăluie cu un strat nou de sidef, sau îşi schimbă culoarea... iar el simţea că îi cresc puterile privindu-le luciul nou...

.
Şi stătea acum în după-amiaza fierbinte, lipit de zidul fierbinte de vis-a-vis de cafeneaua de sub smochini...

vulpea de deshert

sursa imagine

am intalnit-o intr-una din camerele unui deshert colorat intr-un asfintit rosu si fluid, care nu semana nici cu Sahara nici cu Sonora. am recunoscut-o dupa urechi si dupa aerul de vesnic pui, desi am o banuiala ca se plimba pe aici si pe vremea cand Micul Print abia afla despre imblanzire.

am luat-o in brate si m-a privit lenes pe sub ochii somnorosi.
am inceput sa stam de vorba, desi tare-i mai place sa doarma...
din adancurile somnului ei, din amintirea tuturor furtunilor, rasare un peisaj proaspat si tandru care are in el si nisip, si zapada, si iarba si flori.
mergem la plimbare :)

dupa gratii

da, i-am vazut si eu...

pe dansatorii focului, cei de care povesteste Mikka.

sau pe copiii lor...

cei pe care i-am vazut si admirat noptile trecute la Sibiu sunt foarte tineri. nu stiu daca au avut batrani sa-i invete arta asta sau au redescoperit-o singuri, cautand din flacara in flacara...

magia lor pare inca joaca, joc... atat de natural isi poarta flacarile in jurul trupurilor subtiri si flexibile, in timp ce tortele lor descriu povesti.

in jurul lor, oamenii in cercuri stranse, cu privirile arzand.

mi-am reamintit privindu-i, din memoria miilor si milioanelor de ani de privit la foc, de puterea pe care focul o elibereaza.

si am simtit inca o data, cu imensa admiratie, cat de puternic e omul cu focul in mana, in inima, in ochi.

omul de foc

cele trei calauze

sursa imagine

am intalnit in povestile pe care le spune, le canta si le danseaza Mikka, pe cele trei calauze care te ajuta sa strabati drumul ingust si abrupt dintre vis, viziune si materializare: Povestitorul, Cantaretul si Dansatorul.

si am cautat sa le regasesc pe drumurile mele.

calea fiecaruia e fascinanta, si te conduce la o anume realitate de vis. aparent diferite una de alta.

calea mintii, a inimii sau a trupului. fiecare din ele, incompleta cand e singura.

cuvantul, rostit doar din minte, indiferent cat de frumos inflorit si instelat, doar lumineaza, nu incalzeste. lumina lui iti permite sa te bucuri de infinitele detalii din jur, sa vezi in departare, sa impletesti si sa despletesti harti. dar nu iti da puterea de a strabate lumea si nici speranta de a ii atinge sau intinde marginile.

cantecul, izvorat din inima, te aprinde sau te topeste, iti involbureaza emotiile si iti intinde nori peste munti. si te tine in jale, pe marginea dragostei sau a durerii, te face sa iti rasucesti drumurile si sa ti le legi de corzile sufletului.

dansul iti da forta si gratia cu care sa strabati drumurile inimii, luminate de sensurile cuvintelor... si cu toate astea, ratacirea e inca posibila, arara timp cat te lasi dus de muzica si de poveste...

sunt inca departe, iar puterea mea personala imi permite doar cate o calauza din cand in cand. dar din ce in ce mai des, in popasurile pe care mi le ofer, cu lene si generozitate, prind clipe intre somn si veghe cand mi se par ca ii zaresc pe toti trei, stransi din cand in cand in jurul ceaiului fierbinte caruia ii sunt ceasca... si ma las purtata de fiecare, visand la momentul in care ma voi iubi cu toti trei...

picaturi de miere si chihlimbar topit

la inceputul saptamanii trecute a plouat cu povesti.

a fost cea mai grozava ploaie din toate timpurile alea care incep cu ,,a fost o data ca niciodata" si se sfarsesc fie cu: ,,si au trait fericiti pana..." fie cu: ,,dar asta e o alta poveste".

acum ploaia s-a domolit, si daca nu mai curge, pica.

picaturi mari, rare, de consistenta mierii si a chihlimbarului topit, inchizand soare si viata in forma lor de lacrima pregatita sa poposeasca pe primele buze sau sa infrunte veacurile.

le primesc cu respect curgerea. le simt aroma dulce-amaruie, ma bucur de trecerea luminii prin ele. si de trecerea lor pe langa mine.

povesti in flux

povesti am cerut, povesti am primit.

vin una dupa alta, zboara, aluneca, se strecoara, se mai impiedica, se mai poticnesc si imi aterizeaza in brate.

unele striga colorat si stralucitor de bucurie sau durere. altele se impiedica in cuvinte si imagini, dar vibreaza si ele de dorinta de a spune.

altele se ascund in spatele unor cuvinte prea cunoscute si bombane pe dedesubt :)

toate se vor scoase la lumina. citite, ascultate, imbratisate. intelese si iubite.

primesc mai mult decat am cerut. unele vin insotite de alte povesti mai vechi pe care le tin de mana pentru ca pana acum nu au vrut sa vorbeasca. acum vor.

pentru ca cineva necunoscut le asculta. si asta e mai putin inspaimantator decat daca le-ar asculta destinatarul real.

usa mea e deschisa. si ochii mei, si urechile mele, si inima mea.

ceremonialul focului inimii

sursa imagine

mi-am asezat inima in centrul meu iar eu m-am asezat in mijlocul ei. nu ma intrebati cum, n-as sti sa va spun.

am pus luna deasupra, pentru ca din lumina ei sa iau la nevoie argint viu de intetit focul.

am inconjurat-o din toate partile: dinspre atriul drept unde se aduna toate cele stranse in lunga calatorie din interiorul meu, dinspre ventriculul drept pe unde cele arse si neingropate ies la aer si lumina, dinspre ventricului stang de unde mi se revarsa malul fertil al deltei corpului, in fluxuri si refluxuri marunte, si dinspre atriul stang unde ma refugiez uneori cand imi doresc doar sa primesc si sa ma odihnesc.

am deschis larg usile pentru ca focul sa umble liber. le-am uns cu managaieri si soapte, cu promisuni de vise frumoase. m-am prelins prin ele si le-am aratat ce aveam de ars. mi-au zambit si mi-au intors mangaierile.

au inceput murmurul marunt si mirat, ca un cantec fara cuvinte, fara melodie, fara ritm. doar vibratie, sa mentina arterele curioase si pulsand.

si dupa rotirea in sensul potrivit, m-am adunat, m-am strans si apoi am explodat, aprinzand sangele si arzandu-mi ofranda.

ma ard pe mine toata in numele dragostei, si dupa ce focul s-a stins, ma ridic din cenusa fierbinte pana in luna, umpland-o.

una din ultimele masti

drumul e viu

cum stii daca drumul pe care povestea ti-l asterne in fata e de incredere?

e viu. adica viata tasneste prin el pe oriunde. miroase proaspat. arata proaspat spalat. te sustine cu forta, il simti vibrand sub talpi. la capatul sau se vede soarele.

drumuri in noapte

nu, nu prin noapte, spre cate un capat al ei numit in mod aleator zi, ci chiar in noapte, spre centrul ei, spre inima ei, spre pantecul ei instelat.

in interior, in adanc, in mine, printre faldurile mai usoare sau mai grele ale umbrelor. luand ca talisman trei frunze de coca si trei boabe de cafea... pe care am sa le beau cu apa fierbinte, clocotita pe marginea vulcanului. sper sa gasesc locul si momentul potrivit in care sa imi beau ceaiul si cafeaua, pentru ca de la un anumit nivel in jos, umbrele nu mai au buzunare, iar pretiosul talisman s-ar pierde...

primele straturi sunt usor de dat la o parte. ca in joaca, printre multe fuste tiganesti. si tot asa sunt colorate si zdrentuite pe margini. descusute prin parti, si cu marginile atarnand. ok, dezvelirea are aici ceva sarbatoresc, de foc si satra si dansuri imprejur.

poate ca aici am sa ma opresc sa beau... si sa dansez... o vreme.

e riscul mare ca vartejul dansului sa te farmece si sa ramai vesnic invartit intre fuste... indiferent cum s-or numi ele...

cei mai multi nu trec dedesubt. e o teama profunda de intrarea in pesteri, de alunecari de teren, de calatorii fantastice in teritorii de dinaintea erei personale... liane incalcite si paianjeni uriasi... fire si fibre si laturi si lanturi. te poti strecura si printre ele, dar cu mai mare grija decat printre fuste. caci vazul te inseala. l-ai lasat in vartejul focului si aici te asteapta doar fosnete si tipete, si spasme si cutremure, si tacerea umed fierbinte sau uscata si rece de dupa. treptat ramai singur. ceilalti, dintre cei care au parasit si ei dansul au ales fiecare insula lui de nisip miscator sau banchiza, sau pestera, sau varful ascutit de stanca. exista milioane de drumuri, desi o singura calatorie...

te trezesti din cand in cand ca din vis, si realitatea re incheaga partial in jurul tau, astfel incat ceilalti sa nu stie pe unde bantui. uneori, cate ceva din lumea oisnuita atrage atentia in acelasi timp a doi calatori... si acestia se recunosc printr-un fior sau frison frati de umbre...

si aici e o capcana, cei doi pot sa aleaga sa ramana sus, agatandu-se unul de altul, parasind calatoria, ramanand impreuna, ei doi si spaimele lor...pana cand nu vor mai putea suporta si se vor intoarce separat in adancuri pentur a putea reveni la lumina, victoriosi, candva... amandoi sau numai unul...

...

va urma

saptamana magica

azi, ziua Soarelui, a inceputului de vara.

pe 23/24, magia noptii de Sanziene. oare ce se mai pastrează din obiceiuri?

pe 26, din nou luna plina.

oare lasi magia sa se apropie mai mult?

cand ingerul iti arata drumul...

... stii ca drumul acela nu te poate duce decat in sus.
(imagine de pe drumul care urca spre manastirea Cetatuia)

umbre, dupa ploaie

umbrele s-au intors plouate acasa, ca n-au avut umbrelele la ele. faza e ca acum, plouate arata tare ciudat. picaturile de apa si noroi atarna parca in aer. cine le-a pus sa iasa pe vremea asta?

le-am intors pe dos, pe partea luminoasa si le-am pus la muiat. din baie, de unde le-am inghesuit, cu apa si detergent parfumat, se aud soapte disperate. ca de fiecare data cand s-au lasat spalate, s-au facut curcubee si toata lumea s-a uitat la ele... cum sa mai indure asa ceva?

le inteleg, si mi-e un pic mila de ele, dar ce sa le fac? ca n-am avut detergent automat si le-am pus si de data asta de-ala manual, care face clabuci... si-apoi, cat de draga mi-ar fi mie masina de spalat pentru viteza si discretia cu care-mi rezolva treburile murdare, umbrele mi le spal de mana. pana cand se vor destrama de tot...

le mai ridic din lighean si le privesc prin transparenta. prin gaurile uneia se vede luna. raman o clipa cu gura cascata, apoi scutur umbra bine. o limpezesc si o storc. am sa o intind la soare, indiferent de protestele ei...

initieri - 2.1

prima etapa, aici.
.

Din momentul în care în pieptul meu fusese semănat cântecul, îmi închipuiam că va fi simplu, că totul va veni de la sine. Nici vorbă. Nici gând. Degeaba îl căutam peste tot, căci în afară totul redevenise de neînţeles, iar în interior se simţea doar vîrful de cuţit.
Dansul îmi umbla printre picioare ca o pisică mofturoasa. Mă împiedicam uneori de el, alteori doar de propriile picioare. Dansam puţin, doar cât să le descurc. Nici cuvintele nu mai erau la locul lor. Nu-mi mai găseam locul nici printre cei care stăteau la poarta din spate, care acum mă priveau cu invidie sau măcar neprietenos, nici prinre musafiri. Ea dispărea din ce în ce mai des, şi apărea de fiecare dată altfel. Nici nu apucam să mă obişnuiesc cu transformările aduse de o etapă şi apărea etapa următoare, iar ea dispărea din nou. Eu eram din ce în ce mai obosită şi ştiam că nu mă pot aştepta din nici o parte la răsfăţ. Depăşisem etapa copilăriei, nu mai aveam unde merge după îmbraţişare. Uneori strigam, alteori tăceam. Grâul fusese cules, pâinea mâncată, trandafirii ofiliţi, fântâna împrejmuită cu gard înalt.
Aveam de căutat doar în propria fântână secată. Şi nu-mi plăcea noroiul care se vedea. În iarna aceea m-au învelit zăpezile, ca pe copacii bătrâni şi adormiţi. Am dormit şi eu. Ea mai trecea din când în când să-mi simtă respirul şi pulsul. Mă învelea la loc şi mă lasa. Ştia că nu trebuie să vină după mine, iar eu ştiam că mă aşteaptă, chiar dacă nu-mi spune. Si nu numai ca ea mă aşteaptă. Ci că mă mai aşteaptă ceva...
În somn, m-au înconjurat din nou vechile umbre. Corabii ale Lunii, goale. Nu ştiam de ce. Le vorbisem, le acultasem. Iar şi iar. Le iertasem. Oare ce mai voiau? Şi ce mai voiam eu de la ele?

si eu, ca si ceilalti, in vizita la carti

stateau aliniate, si inghesuite si strigand in fata noastra. noi ne plimbam printre ele si le rasfoiam. desigur ca nu pe toate, ci doar pe cele de la suprafata teancurilor.

unele nu vor fi niciodata atinse. altele sunt deja ametite de atat rasfoit, rasucit, privit, trecut dintr-o mana in alta.

m-am dus la Bookfest, dupa ce am citit cele scrise de Klara cu speranta secreta de a ma indragosti si eu. dar oare cum poti sa gasesti cea mai minunata carte printre milioane de alte carti? bine, nu erau chiar milioane de titluri...

chiar daca nu m-am indragostit, m-am lasat fascinata.

intelegand ca fiecare poveste prinsa mai puternic sau mai delicat intre paginile tiparite poate avea efectul unei bombe. doar in mana cititorului potrivit. care, desi imunizat dupa ani intregi de lectura mai poate reactiona spontan si deschis in fata unei noi experiente proaspete, comparabila cu a indragostirii.

.

printre atata experienta condensata cum mai poti spera ca propria carte sa aiba acest efect detonator? si totusi, si ea se vrea scrisa, chiar daca ii povestesti despre miile si milioanele de alte carti neatinse de mana omului. pentru ca ceea ce contin ele fie nu e scris pentru ei, fie nu e nimic nou... fie nu a gasit cuvintele potrivite pentru a ajunge prin ochi si urechi in minte si inima...

.

am ascultat din mai multe parti in acelasi timp lansarile si ecourile lor. oameni care, emotionati si inconjurati de prieteni, sau singuri si incrancenati, tineau fitilul bombelor in cuvintele pe care le spuneau si asteptau din partea lor, a posibilor cititori, un foc.

uneori, dupa ce terminau de vorbit, cate o mica flacara se mai vedea. in ochii lor. efectele asupra celorlalti au o perioada de latenta care poate dura de la cateva ore - de citire efervescenta si entuziasta - la cativa ani.

poate ca scriitorii lor nu vor afla niciodata. oare e important? daca da, Caline, azi am savurat si eu din mierea ta pentru ceai... si mi-a placut mult de tot...

.

mi-am cumparat si eu cateva carti. de unele dintre ele deja m-am bucurat in restul zilei, de cand am plecat de acolo (acum fac o pauza doar pentru a savura mai bine, a nu inghiti totul pe nemestecate). celelalte inca asteapta, fiecare sperand cumva sa ma transforme, sa ma imbogateasca. fiecare bombanind ca ceasca mea cu ceai pare plina din punctul lor de vedere... eu le ascult, le zambesc si le citesc. bucurandu-ma de fiecare aroma. si dezmierdandu-le cumva pe fiecare...

dupa naufragiu

imagini de aici si de aici.
in poza de sus sunt ceilalti, mergand spre un fel de inainte. eu am ales mai repede o rama prin transparenta careia se zarea calul :)

initieri - recapitulare

reiau, pentru propria-mi recapitulare, povestile initierilor descrise anul trecut.
unu
doi
trei
patru
cinci
sase
opt
noua

o parte din povesti au fost intai traite si apoi povestite, o alta parte imaginate si apoi (re)traite. sau poate doar reamintite, recapitulate. cine stie?
istoriile personale se traiesc intai in vis. uneori visul e constient si in realitate doare reluam, alteori visul e mut si incifrat si atunci avem de lucru la (re)descoperire si (re)semnificare.
mi se pare ca, chiar daca timp de un an am dormit - sau poate acum doar readorm la loc, in visul de-a vacanta, visul se poate relua destul de fidel de unde l-am lasat, de pe varful dealului. ce mi-a dat de gandit e ca m-am trezit nu in pat, ci pe podeaua din sufragerie.

masca (cat costa masca?)

in lipsa cronica de inspiratie va las cu o poveste mai veche...
nu va temeti, episoadele sunt scurte :)

pentru intrare in atmosfera, transcriu inceputul:
,,actorul se plimba alene pe la tarabe. targul de masti era pe sfarsite, oamenii cantau si dansau plini de veselie cu ele pe fatza, masti colorate, zambitoare, fermecatoare sau grotesti."

unu
doi
trei
patru
cinci
sase
sapte
opt
noua
zece

si finalul:
,,Asta e dragostea? Asta. Dar asta e deja alta poveste..."

cum a descoperit omul spirala

poza furata de aici

primele bucurii au fost simple, se tzopaia pe loc, razand cu gura pana la urechi, individual sau in grupuri mici.

apoi, unele s-au repetat, iar omul a inceput a se invarti dupa ele in cerc. plin de dorinte, asteptari si, uneori initiative, chestie care rupea cercul si producea cucuie.

tot invartindu-se in cerc, omul a descoperit trecerea timpului si s-a intristat putin.

iar corpul lui a inceput sa faca miscari curioase, parcurgand cercul inainte si inapoi, penduland intre dorinta/teama de viitor si regretul/tristetea trecutului. o parte a sa voia inainte, alta inapoi, iar pauzele erau destinate rasucirilor si indreptarilor.

la un moment dat s-a impiedicat, mai iesind cate un pic in afara, iar apoi a facut saltul, ramanand pentru clipe mai scurte sau mai lungi suspendat in prezent.

de afara/sus si din acum/aici cercul se vede un pic altfel si parca parcurgerea lui se imbogateste cu amintiri si experienta.

iar experienta buna/rea a dat un nou avant spirei urmatoare, intru neobosita curiozitate si dorinta.

tablou cu pisica

tabloul l-am realizat eu azi, insotita de pisica. la final, eu eram entuziasta, iar pisica obosita.

l-am facut pentru Simona si m-am gandit la ea si motanii ei pe cand luam florile cu penseta si le lipeam pe carton :)

copilul din mine s-a bucurat azi de joaca. joaca lui a fost apreciata si recompensata cu o inima mare si frumoasa. inima are in ea un pic din creatoarea ei, Adela, care a condus azi un atelier minunat si intim la Serendipity.

nori si OZN-uri deasupra Bucurestiului

despre cum se invarte imaginatia omului in jurul cozii cainelui

imi plac teribil legendele pentru ca vorbesc despre o vreme in care oamenii-copii, carora nu li s-a explicat lumea in mod amanuntit, asa cum patesc cei de acum, isi inventau o istorie naturala si sociala cu sensuri jucause. (nu-mi plac ritualurile care ridica legendele la rang de metode, interpretandu-le literal, dar asta-i alta treaba.)

azi mi-a placut mult o legenda despre caini si cozile lor. transcriu un fragment:

,, - Staţi - zise capetenia lor. Sa ne lasam coadele la poalele dealului, sa ne fie mai usor la urcus.

- Asa sa facem, urlara cainii si le pusera toti una peste alta... (...)

Dar din fuga, nu puteau nimeri fiecare coada lui si s-a intamplat de s-au amestecat cozile si acuma, cica cand se intalnesc cainii, daca vreunul din ei n-a putut pune mana pe coada lui adevarata, apoi il miroase p-al de-l intalneste, sa vaza nu cumva o fi avand-o ala p-a lui?

si daca o gaseste, apoi il ia la bataie, sa-i dea coada indarat, iar de nu o gaseste, il lasa sa se duca in treaba lui."

cu capul in nori...

... i-am putut intelege mai bine decat daca ma uitam doar la burta lor.
le-am privit si capetele ciufulite si multele maini cu multe degete fiecare, rasfirandu-si pletele sau tragandu-se reciproc de par...
i-am vazut luptandu-se, imbratisandu-se, dansand si dormind.
clipe de extaz pur.

unul adevarat

aseara am cunoscut un personaj de poveste. unul adevarat. un print.

mi se spusese ca exista, dar mi-era greu sa cred. dar e atat de real... la prima vedere, doar albastru, nici un pic de piele verde. am evitat sa interactionez prea mult cu el, am asteptat sa se deschida firesc si cald in fatza mea. a fost bucuros sa se arate. poate o sa si spuna, data viitoare.

ma uitam mai mult la fata de imparat, care poarta (nu pe chip, ci doar in inima, si uneori in dintii sau pumnii prea stransi pentru cate o clipa) urmele batalilor cu soarta, al lungilor drumuri prin care l-a ghidat spre casa ei, printre obstacole si maracini.

draga mea, se pare ca a meritat.

falsul inlaturat si inlaturarea blocajului scriitorului

sursa imagine

de azi inainte ar trebui sa devin din nou capabila sa vad povestile rotindu-mi-se pe deasupra capului... cu patru luni inainte ma inscrisesem la un concurs organizat de o editura. cu intentia, fireste, de a-l castiga... :) doar ca, din momentul inscrierii imaginatia mi-a secat... povestea pe care o trimisesem nu era una proaspata, ci un autoplagiat, o poveste inceputa cu multi ani inainte si neterminata. nu l-am castigat, si acum imi astept inspiratia inapoi. scapata de grija de a pune o poveste intr-o forma impusa, sper ca povestile sa vina din nou liber spre mine...

si pe acesta cale le anunt ca am redeschis casuta lor, m-am redeschis pentru ele...

ultima...

cine-mi pazeste comorile :))

pentru ca bietul Cerber se plicitisea in Valea Umbrelor si avea nevoie de un tovaras de joaca, mi-am adus aminte de micul balaur mucios de aseara care bantuia aiurea afara din poveste si i l-am adus...

ieri nu stiam ca are doua capete - m-am uitat sa vad daca am destule servetele, si e ok, am destule... probleme si cu doo randuri de flacari si cu doo randuri de muci... daca raceste si Cerber, cu cinci capete mucioase dau faliment...

se pare ca se inteleg bine impreuna si se joaca cu umbrele... umbrele MELE...

hei, v-am dat pietre (semi)pretioase sa va jucati cu ele, lasati-mi umbrele in pace! caposilor!

povesti imature

in padure traia un pui de balaur, vesnic terorizat de puiul de print rautacios si prost-crescut din castelul de la marginea padurii.

era atat de terorizat, ca flacarile care abia ii dadusera pe nas au scazut si au cazut repede si ii atarnau ca niste muci galbeni.

ca sa scape de joaca rautacioasa, micul balaur se mai refugia din cand in cand in curtea razboinicului care nestiind cum sa-l impace (ca, de, nu putea sa-l sperie pe print) ii curata mucii cu sabia. apoi se jucau impeuna pana nu mai puteau, sau pana cand ii strigau la masa regina-mama pe printul cel rautacios si prost-crescut sau nevasta pe razboinic. amandoua aveau niste voci ingrozitoare de nu te puteai impotrivi, indiferent cat ai fi fost de print sau de razboinic.

din casa de alaturi, mesterul de jucarii, singurul cu un pic de minte in toata povestea asta s-a gandit sa dea o mana de ajutor si a inceput sa mestereasca pui de balaur de jucarie pe care sa ii lase in gradina castelului. printul, incantat, a inceput sa isi scrie numele pe ei, ca doar pentru el fusesera facuti. balaurul, mai linistit un pic, si-a indreptat flacarile si a plecat in alta parte sa si le creasca, iar razboinicul a lasat sabia si s-a apucat de sapat dupa oua de balaur, sa nu le piara astora specia.

povestea n-are morala.

p.s. poza n-are legatura cu realitatea, ci cu fantasmele micului balaur, care, in lipsa de forta, si-a dezvoltat imaginatia :)

casa deschisa

sau cuib. cochet aranjat, cu papadii si rostopasca in jur.
cred ca de veverita, pentru ca sunt doo castane uitate inauntru.

nu mi-a ajuns si pentru frunze...

primavara in Narnia

iarna, felinarele reprazinta repere importante. printre copacii goi de frunze si zbatandu-si crengile in liniste si zapada, felinarele sunt acoperite cu un motz suplimentar de importanta, care le face vizibile de departe.

asa ca, sub caciulile grele putem vorbi de lumea de dupa felinar, rostind Felinar cu seriozitate si gandind ca-i mare lumea aceea... si chiar pregatindu-ne sa ne pierdem in ea. nu fara o mare placere...

dar cu frunza si iarba in jur, multa, felinarul devine nesemnificativ.

lumea e una si abundenta nu cunoaste limite. si lumina e multa si ea. curgand, lipicioasa si stralucitoare printre cea frunza si iarba. si printre cele degete, si plete, si vorbe goale :)

scrie tu...

scrie tu mai departe povestea... ca eu m-am ridicat si am plecat, fara sa privesc inapoi sa vad daca iarba ramane culcata sau se ridica si ea, pregatindu-se sa ma urmeze.

poate ca am sa recunosc locul sau poate ca nu... poate ca tu nici n-ai trecut inca... poate ca nici n-ai sa treci pe aici...

dar chiar daca nu, poti scrie. pe firele de iarba, cu firele de iarba. in locul meu. pentru mine.

in doua

nu, nu e razbunare, si nici sfidarea destinului.
doar ca unele carti sunt caraghios de mari pentru mesajul de pe ele...

si El spunea povesti...

stia nevoia de minune din sufletele mici si largea treptat spatiul, cu cate o pilda...

si dupa fiecare poveste ne simtea asemenea copiilor, venind spre El...

caci mai mult decat clipa prezenta aducea Speranta, speranta o uda cu Dragoste pana crestea Increderea, si pe aceea o biciuia cu Lumina pana o facea Credinta...

credinta pe care o inmultea prin simpla atingere...

Cerber

sursa imagine

vi-l prezint pe Cerber, noul meu tovaras de Calatorii in Lumea de Jos.

nu mi-as fi imaginat ca voi avea un asemenea animal de putere, dar l-am cerut ca un copil rasfatat ce sunt si l-am primit cadou. multumesc, Mikka!

mie nu imi ajunge doar o data

am nevoie sa fie de cel putin doua ori ca sa inteleg. o data pentru imaginea de ansamblu, a doua (sau a n-a) oara pentru deliciul detaliilor.

am revazut azi filmul. cel de care vorbeam in postarea trecuta.

ca sa ma lamuresc cum e cu podeaua. cea cu romburi ametite alb-negru. si mi-am amintit ca aia era, probabil asa arata podeaua dintr-un fel de acasa. din prima casa in care am locuit, casa care acum nu mai e, inainte de varsta de trei ani, si din care imi amintesc doar acele carouri. nu erau in casa, ci cumva legate de o scara in spirala. apoi, aceeasi podea in bucatarie la A, acolo unde mi se parea ca e o casa foarte speciala si mama ei imi oferea feluri de mancare delicioase, pe care nu le-am mai gustat in nici o alta parte. si poate, in holul rotund de la parter, in spitalul B, care nici el nu mai e.

de fapt, nu sunt sigura de nici una din aceste amintiri, as putea sa o sun pe mama lui A si sa o intreb daca e adevarat ca podeaua de la bucatarie e in carouri...

am inteles ca, de fapt nici nu are importanta, ci important e sa inteleg ca extraterestrul care sunt si care desi poarta amprentele multor locuri nu a recunoscut nici unul ca fiind acasa e originar din Fantazia, din Tara Minunilor, din Neverland sau cum i-o mai zice in diverse limbi ale diverselor realitati.

si ca e important sa-mi eliberez amintirile despre Acasa.

.

un fragment dintr-o astfel de amintire, de cand am invatat despre fereastra Johari:

...senzatia puternica de ,,acasa" in momentul largirii zonei necunoscute. (...) ideea e ca senzatia de ,,acasa" nu e legata de un loc, un om, un spatiu sau un timp anume, ci de a trai iubirea, intelepciunea si puterea oriunde, oricand si alaturi de oricine. (...)

zona necunoscuta, zona de unde am pornit si unde ne vom intoarce, samanta primita din care ne cresc frunzele si florile si samanta pe care o lasam la finalul ciclului.

in acel loc/timp, acea stare poarta numele de ACASA.

din visul meu, sau din alt film

sursa imagine

ok, pornim de la o premisa logica: toate vizuinile de iepuri albi care fac legatura cu Lumea de Jos au aceeasi forma, si e posibil sa cobori rasucindu-te la fel pana atingi podeaua, dupa ciocnirea cu celelalte obiecte care zboara printre radacini. ei bine, obiectele pot sa difere in functie de bibliotecile pe care le rod soarecii care ii ajuta pe iepurii albi.

dar si podelele sa arate la fel, cu romburile alea de tabla de sah rasucita si rotunjita de prea mult invartit in jurul propriei axe?

e visul meu, strig catre o Alice cand mare, cand mica, o Alice care pare convinsa ca e, de fapt visul ei... nu, Alice, doar filmul e al tau... si rochia rosie, da, pe aia nu o recunosc, a mea arata altfel...

dar oare ma pot ghida dupa filmul tau pentru continuarea visului meu? greu de zis, in pauzele dintre realitati.

imi amintesc: daca vrei sa-ti realizezi visul, trebuie mai intai sa te trezesti :)

frumuseti si bunatati de weekend - pe alese

covorul si jucariile

cand vrei sa te intorci la copilarie, in primul rand aseaza-te pe covor. apoi, intinde-ti in jurul tau jucariile preferate. da, alea de acum. nu, n-o sa vina nimeni sa te certe si sa-ti spuna sa le strangi imediat; sunt doar vocile din capul tau.

si daca totusi, vine cineva, invita-l sa se aseze langa tine. daca inca ii e greu, poate sa stea si pe o perna. in nici un caz pe scaun. intinde-i o jucarie si intreaba-l: te joci cu mine?

ofera-i o gura de ceai (sau cafea) dintr-o ceasca goala, si da-i un pupic daca o bea pe toata...

rastoarna intre voi cuburile si pune cateva intr-o ordine oarecare. intinde-i acum cubul urmator si bate incantat(a) din palme cand lumea zvacneste din nou in sus...

ce simplu pare...

in afara mini-Universurilor

fiecare om care a privit lumea un pic de deasupra si-a sintetizat cate o viziune a propriului Univers, pe care a strans-o intr-un pachet de carti de joc.

am strans mai multe astfel de pachete si le-am rasfirat. principiile si regulile aceleasi, desenele diferite. si uneori sugestii pentru combinatii noi. in cadrul pachetului, bineinteles...

dar acum intre cartile rasfirate pe covor pareau sa se stabileasca altfel de atractii si afinitati. cate un rege dorea sa-si extinda regatul si face ochi dulci reginelor-zeite, reginelor-pisici sau reginelor- cristale, incruntandu-se apoi cand dadea cu coada ochiului de cavalerii de spade care isi lasasera spadele langa cupe...

turnurile in prabusire, niciodata cazute se adaposteau sub stele si sori si luni colorate asteptand sa treaca printre ele fecioare cu mainile infipte in coamele leilor si ochii stralucind de forta.

usile se inchideau si se deschideau intr-un ritm de tunet muzical care acoperea trompetele minuscule ale judecatilor pierdute.

da, toata lumea are dreptate. dar numai dreptate, adevarul e dincolo de ele...

cand cauti adevarul coborand in vizuina iepurelui primesti doar o partida de golf intr-o lume bidimensionala...

in afara, spre un nou inceput, tocmai porneste un tren in care s-au urcat fara bilete toti nebunii. pentru a-si plati calatoria, fiecare trebuie sa impinga vagoanele, pe rand, in directia dorita...

i-am lasat sa plece pe majoritatea... poza mea a ramas pe covor, printre celelalte carti, jucandu-se inca o vreme. cat sa tina minte jocurile pentru momentul in care invelisul de carton si plastic se va descompune iremediabil, silindu-ma sa rescriu jocul fara carti...

iata si niste oameni remarcabili pe care i-am intalnit in excursiile prin si printre aceste universuri : Mag Dalen, care le-a citit ca nimeni alta, si va citeste si voua de va-ncumetati sa-i cereti, morfesora, care a intrat in fiecare carte in parte, si tanara Irina, care la varsta de cinci ani aranjeaza universul cum vrea ea... :)

calendarul sarbatorilor de pe B. 612

planeta pe care traia Micul Print era si ea destul de mititica.

trei vulcani, o floare care cerea atentie, cativa baobabi care trebuiau smulsi cu grija ca sa nu distruga planeta cu radacinile lor... si poate, de cand Micul Print s-a intors acasa, si o oaie mititica.

asa ca timpul era greu de masurat. poate nici nu era nimic de masurat, doar ca plecarea si reintoarcerea au adus cu ele sarbatorile imblanzirii. si dorinta de a se bucura din cand in cand de ele.

in drumul sau Micul Print a intalnit sapte planete si sapte oameni. cate unul pentru fiecare lume, fiecare in lumea lui. lume linistita, fara intrebari. doar pe Pamant, in desertul auriu si presarat cu stele, a gasit loc pentru intrebari si raspunsuri.

si apa dulce dintr-o anume fantana. care numai ea putea potoli o anume sete.

si sarpele care sa-l ajute sa se intoarca acasa. purtand cu el nu doar desenele cu oaia si botnita ei, ci si amintirea imblanzirilor. pe care le readuce prin fatza inimii in fiecare seara, cand toate stelele ii vor da sa bea.

si asa, fiecare din noi, pe propria planeta, are in inima, printre vulcani si flori cu spini, un calendar marunt, scris cu blandete, si care tresare de amintirea clipelor cand a gasit in desert fantana, care numai ea avea apa aceea...

sursa imagine

gramatica fanteziei - introducere in arta de a nascoci povesti

a (re)aparut de curand la Humanitas.
savuros de citit.
cand mintea va cere bomboane, dati-i asa ceva. si admirati-o cum se linge pe circumvolutiuni.
cand copilul cere povesti, treceti la treaba.

in cautarea unei alte Luni

mi-am pregatit visele, ca de fiecare Luna Plina.

le-am rostit, le-am rotunjit, le-am slefuit si mi le-am strans in pumni si in piept ca sa le ocrotesc pana ajung la Marea Corabie.

doar ca Marea Corabie nu a mai ajuns in port.

am stat pe mal, impreuna cu ceilalti, in asteptare. fiecare, strans in el insusi, frematand intre neincredere si speranta, cu privirile intre apa si cer.

pana in momentul in care Luna a disparut.

tarziu, pe cand uzi si inghetati ne pregateam sa ne intoarcem, un punct dinspre orizont s-a apropiat cu vestile.

explozii vulcanice. cutremur. muntii Lunii s-au zvarcolit si au cazut unii peste altii. praful domneste peste tot. din visele in lucru, Omul din Luna salvase cateva cioburi pe care le-a dezvelit sub ochii nostri.

ne-am apropiat incet de barca pe fundul careia, acoperite cu mantia neagra cu stele (si atunci am vazut ca si Omul din Luna era ud si inghetat) straluceau cioburile viselor. le-am adunat cu grija, fiecare pe ale sale, si pe cele ale altora pe care le-am recunoscut, si pe cele care se potriveau cu ele, si pe cele care semanau.

pe cele care au ramas, Omul din Luna le-a strans inapoi si a dat sa plece.

nu puteam sa-l las. l-am prins de mana si i-am soptit ca undeva, foarte aproape, Cineva il asteapta cu o cafea fierbinte, si ceai, si paine cu miere, si cu multa caldura. si cu o parte din visele lui, lasate pe pamant, nici el nu mai stia de cand.

m-a privit uimit si si-a intors privirea spre barca rupta de la mal. am zambit si i-am spus ca Cineva stie sa repare barca. doar sa aiba incredere, sa se lase, sa ramana.

sa se odihneasca o vreme alaturi.

ca la un moment dat ne vom intoarce cu totii sa dam o mana de ajutor.

Luna va fi reconstruita, Povestitorii lucreaza deja la asta.

foto: Senki Tufako, fotocommunity