N-am trecut prin
ochiul dragonului, ci, în seara în care am plecat, l-am ocolit uşurel, fără să
îl trezesc. Poate ar fi fost mai bine să-l privesc în ochi. Nu mai conta,
faptul că plecam de acolo a fost mai important. Cinci ani să fie? Cincizeci?
Dealul pare mai
mic, mânăstirea a rămas obiectiv turistic iar trupul dragonului, cu solzii
uscaţi şi pietrificaţi nu se mai deosebeşte cu mult de un zid obişnuit. Şi totuşi,
în interiorul zidului trebuie să mai fie ceva. I-am adus drept ofrandă ceea ce
mi-aş fi dorit atunci să primesc de la el: soare şi miere, sunet de vânt şi de
valuri, priviri vii şi poveşti. Lumea aceea pe care mi-o imaginam.
Am găsit ochiul
prin care priveam spre o altă lume. E aceeaşi lume, separată de imaginarele
membrane groase ale pleoapelor. M-am aşezat pe marginea pleoapei şi am privit
de data asta nu prin ochi, ci în el. Privirea mi s-a reflectat la nesfârşit ca
într-un joc de oglinzi şi undeva, în centru, am văzut o lumină. Mică de tot,
cât o pâlpâire de chibrit. În afară soare, zidul cald, în interior mica lumina,
şi între ele zidurile reci de piatră. Ani de frig şi nemişcare, prinşi între
lumina din interior şi cea din exterior. Timp mort, greu de curăţat. Cu privirea
fixată pe mica lumină, am început să scot cuvintele unul câte unul şi să le
înşir spre suprafaţa zidului. Mi-am vorbit şi i-am vorbit despre soare şi
miere, sunet de vânt şi de valuri, priviri şi poveşti. Lumea aceea pe care mi-o
imaginam. Cu palmele pe suprafaţa zidului, ca să-l încălzesc.
Şi da, a început
să se încălzească. La un moment dat, o aşchie de piatră sau un solz uscat s-a
desprins şi a căzut, iar dedesubt a mişcat ceva. O tresărire uşoară, ca de
aripă de fluture. Ca o pleoapă vie. Am suflat cald în locul acela şi am
aşteptat.
