Prin ochii dragonului (3, 3 si ceva)

1 si 2 si inca un pic

Cred că l-a durut puţin solzul căzut, pentru că şi-a deschis ochii. Şi în ochii lui am văzut o vagă sclipire, o umbră din focul care mocneşte încă în adâncuri. I-a închis la loc.

Ce aş putea să fac mai mult decât să stau lângă el? Trebuie să vadă, trebuie să înţeleagă, trebuie să-şi aminteasca. Îi trebuie o oglindă.

De unde o oglindă în pustiul ăsta? În sacul meu de drum am doar un ciob rotund, mic şi zgâriat. N-ar fi de ajuns. Dar nu trebuie să-l las să adoarmă din nou.

Ştiam că o să-l doară şi îmi părea rău. Ştiam că s-ar putea să-l înfurie cumva, dar asta n-ar face decât să-i crească încă puţin focul. Mi-am adunat puterile şi cu mâinile tremurând am mai desprins un solz. Unul de pe gât unde curbura îi ridicase o margine în sus. Nu l-am putut rupe de tot, dar pleoapele i s-au ridicat din nou.

Am alergat în faţa lui, ţinând şi eu ochii cât se poate de deschişi pentru ca focul din ochii lui să se reflecte în ei. În privirea dragonului am citit în acelaşi timp durere, furie, nedumerire. Dar flacăra lui era un pic mai puternică şi am simţit şi eu focul încălzind proprii mei ochi. Aşa că ochii mei i-au trimis înapoi bucurie şi i-ai susţinut privirea care i-a devenit treptat mirată.

Capul i s-a relaxat, peoapele i-au coborât din nou – mai lent decât prima dată - şi de sub marginea uneia am cules un cristal ca o lacrimă.

Am pus cristalul în palmă lângă picătura de granat şi le-am cântărit puţin – grele în palma mea, dar nu îmi dau seama care e greutatea lor reală pentru uriaşul înţepenit. Ceva greutate trebuie să fie, pentru că relaxarea şi căldura veneau de aici.

Îl mai las puţin să doarmă, merită să se odihnească. Voi fi lângă el din nou la următoarea trezire, de data asta mai lungă, sper, de o clipă.

In marele ceas

L-au ales pe el, nu ştia prea bine de ce. Toţi ceasornicarii din oraşul lui ştiau să scrie poveşti frumoase. Toţi ştiau să repare ceasuri. A înţeles abia când a văzut harta. El era singurul care ştia să schieze. Drumul către ceasul de multă vreme oprit trecea peste un munte cu zăpadă şi printr-un deşert. Acolo era ceasul, în mijlocul deşertului. Mai apoi, când s-a gândit la dificultăţile drumului şi-a dat seama şi că, dintre toţi ceasornicarii, el era singur. Nimeni altcineva nu ar avea de suferit dacă ar rămâne într-o prăpastie îngheţată sau înghiţit de dune.

A acceptat. Şi-a strâns uneltele, şi-a îmbrăcat hainele care îl făceau aproape invizibil prin zăpadă şi  a pornit la drum. Nu şi-a luat vreun alt ceas la el, să-i arate timpul. Îi era de ajuns propria inimă; dacă va reuşi să repare ceasul cel mare îl va potrivi după ea. Şi nici provizii. Va găsi el ceva pe drum.

Şi a pornit la drum. Greu la început, dar a acceptat greutatea ca pe ceva firesc. Pentru a ajunge să coboare cu schiurile sale pantele înzăpezite trebuia mai întâi să urce. S-a bucurat de drum. Cel puţin de partea care îi era mai aproape de suflet, drumul prin zăpadă. Cu deşertul nu prea ştia cum va fi. Dar cumva  schiurile îl vor purta şi peste dune.

(...)

A ajuns în faţa marelui ceas şi l-a privit lung. Nu-şi imagina că nu avea cum să ajungă la mecanismul acestuia. Nimeni nu-i spusese cât era de mare. I-a dat ocol de câteva ori încercând rezistenţa materialului. Simţea tensiunea din arcurile care-l susţineau şi o uşoară vibraţie care-i arăta că, în interior, mecanismul oprit era încă viu. Şi atunci şi-a tăiat schiurile în bucaţi şi a construit o scară subţire. Cu ultimele puteri a urcat până la inima rece a uriaşului mecanism. Şi-a lipit inima lui de a sa şi a simţit o zvâcnire: marele ceas pornea din nou.

Doar că energia inimii vii fusese puţină. După acel prim zvâcnet nu s-au mai simţit altele, de nici o parte. Cei care i-au ghicit cumva povestea au legat un şnur subţire alb-roşu de marele ceas, încă o dată oprit.

(...)

Şi totuşi corpul lui nu se amestecase cu pulberea deşertului. În clipa aceea de sincronizare când cele două imimi zvâcniseră împreună se scufundase în spaţiul de miere solară al timpului total, unde mecanismele nu-şi mai aveau sensul şi rostul.

(de) Cealaltă parte

sursa imagine

Undeva, cândva, aproape şi departe, în deşertul îngheţat al Lunii, femeia fără timp găsise o deschidere prin care putea trece de cealaltă parte. În spaţiul de dincolo, pe partea luminată de Soare, se găsea un timp al verii şi al vieţii în care sângele şi seva caldă circulau liber prin vene şi prin ramuri, parfumul florilor vibra până departe, fluturi coloraţi pluteau dând lent din aripi iar căldura ţinea totul blând în palmele sale.

Deschiderea nu se găsea tot timpul în aclaşi loc şi după primele călătorii făcute acolo femeia fără timp a început să se teamă că ar putea să o piardă. Aşa că, de câte ori se trezea înapoi, în deşertul îngheţat, se zgâria cu o piatră şi lăsa o picătură de sânge în locul acela pentru ca glasul sângelui să o tragă înapoi. Şi îşi continua apoi călătoriile prin deşertul îngheţat, săpând labirinturi circulare în jurul porţilor închise.

La un moment dat, pe partea cealaltă a ajuns aproape de centrul unui labirint asemănător cu cele pe care tocma îl crease în deşert, doar că acesta nu era făcut din pietre, ci din tufele unui arbust micuţ, cu frunze subţiri şi fructe mărunte, purpurii, aromate.

A gustat câteva fructe şi pentru prima dată s-a gândit că ar putea rămâne acolo. Doar că acolo nu era lumea ei, pentru ea acasă era deşertul îngheţat de unde îşi putea dori să trăiască în această lume.

În centrul labirintului, un arbust înalt, aproape cât un arbore, la fel cu cei care formau zidurile scunde, peste car putea privi. Doar că pe ramurile lui, mai înalte, fructele purpurii străluceau mai tare. S-a îndreptat spre el, fără să ţină cont de zgârieturile făcute de spinii zidurilor vii prin care trecea. Desigur, ar fi putut parcurge drumul complet, cunoştea labirintul asemenea celui făcut cu propriile mâini. Numai că era posibil să se trezească brusc înapoi înainte de a ajunge în centru.

Şi totuşi a ajuns. În dreptul arbustului-arbore a ridicat mâna stângă vrând să culeagă boabele strălucitoare. Copacul îşi întinse şi el crengile şi o îmbrăţişă strâns. Ea nu simţea durerea, îi plăcea senzaţia de a fi îmbrăţişată astfel, îi părea rău doar că nu apucase să-i guste fructele; ramurile care o strângeau din ce în ce mai tare aveau doar frunze şi spini.

După o vreme din ea nu s-a mai văzut nimic, trupul ei ajunsese complet sub scoarţa copacului, sângele ei curgea împreună cu seva în trupul comun.

În timpul acesta, de cealaltă parte, în îngheţatul deşert lunar, în centrul labirintului din pietre a apărut un lăstar verde. Bărbatul fără timp care îşi începuse călătoria prin laborintul de piatră l-a văzut şi a simţit venind dinspre el o undă de căldură. Cumva ştia că acolo creşte ceva pentru el şi că aşteptându-l să crească va pierde şi va găsi ceva ce până acum nu cunoscuse: timp.

Pe ambele emisfere ale Lunii a ânceput să plouă. Şi frunzele şi chipurile s-au bucurat şi s-au îndreptat în sus, căutând Soarele. Se încheia călătoria de căutare, începea blânda aşteptare a timpului de creştere. Luna devenea Pământ.