Chiar dacă mi-a plăcut întotdeuna să scriu, Dorin mi-a arătat drumul în lumea poveştilor. Până atunci ceea ce scriam avea fie ostentaţia unei compuneri şcolare, fie discreţia unei file de jurnal. N-aveam idee de calea de mijloc, de echilibrul stabil pe care îl poate oferi metafora.
Prima experienţă a fost ca un joc, o poveste în care scriam alternativ câte o frază. La început a fost amuzant; fiecare urmărea, pe de o parte, să asigure o anumită coerenţă acţiunii, iar pe de altă parte, să introducă elemente de noutate care să dirijeze acţiunea în direcţia dorită. N-am rezistat prea mult; când a introdus primele elemente de război m-am retras şi l-am lăsat să termine singur povestea. Dar deja traseul fusese marcat, şi am început să explorez în continuare.
Apoi, mi-a făcut cunoştinţă cu ,,Povestea fără sfârşit”, care a devenit şi pentru mine un reper important în lumea poveştilor. Curând am început să înţeleg logica Fantaziei, şi atunci mi-a arătat ,,Ţara lui OM”, ţară cu graniţe foarte fine între poveste şi ,,realitate”, spaţiu unde oamenii pot să se piardă şi să rămână. Sau să se ducă...
În următoarea etapă, poveştile au devenit daruri în care fiecare oferea celuilalt o imagine a Sinelui său, alături de o interpretare a prezenţei celuilalt în viaţa sa. Pentru mine, semn de recunoaştere şi de acceptare, chiar dacă povestea îmi sugera şi drumul pentru depăşirea limitelor de atunci.
Iar după ce am mai crecut, cu răzvrătirea unei adolescenţe întârziate, i-am aruncat lui Mark un pachet de oglinzi deformate, împreună cu protestele a 7 femei... ideale şi (i)reale. Am protestat în numele Roxanei, Monei... a celorlalte... şi în special în numele Katrinei, făcând abstracţie de faptul că personajele din mintea lui n-aveau prea mare legătură cu cele din mintea mea. Aşa că am aruncat cu personajele mele după Mark, cel plecat în lume, pentru simplul motiv că mi se părea nedrept să plece aşa, fără să dea socoteală...
Într-un târziu, când apele adolescenţei s-au retras şi am învăţat respectul faţă de celălalt, am început să învăţ cu adevărat din ceea ce citeam... dar asta e deja altă poveste...
Prima experienţă a fost ca un joc, o poveste în care scriam alternativ câte o frază. La început a fost amuzant; fiecare urmărea, pe de o parte, să asigure o anumită coerenţă acţiunii, iar pe de altă parte, să introducă elemente de noutate care să dirijeze acţiunea în direcţia dorită. N-am rezistat prea mult; când a introdus primele elemente de război m-am retras şi l-am lăsat să termine singur povestea. Dar deja traseul fusese marcat, şi am început să explorez în continuare.
Apoi, mi-a făcut cunoştinţă cu ,,Povestea fără sfârşit”, care a devenit şi pentru mine un reper important în lumea poveştilor. Curând am început să înţeleg logica Fantaziei, şi atunci mi-a arătat ,,Ţara lui OM”, ţară cu graniţe foarte fine între poveste şi ,,realitate”, spaţiu unde oamenii pot să se piardă şi să rămână. Sau să se ducă...
În următoarea etapă, poveştile au devenit daruri în care fiecare oferea celuilalt o imagine a Sinelui său, alături de o interpretare a prezenţei celuilalt în viaţa sa. Pentru mine, semn de recunoaştere şi de acceptare, chiar dacă povestea îmi sugera şi drumul pentru depăşirea limitelor de atunci.
Iar după ce am mai crecut, cu răzvrătirea unei adolescenţe întârziate, i-am aruncat lui Mark un pachet de oglinzi deformate, împreună cu protestele a 7 femei... ideale şi (i)reale. Am protestat în numele Roxanei, Monei... a celorlalte... şi în special în numele Katrinei, făcând abstracţie de faptul că personajele din mintea lui n-aveau prea mare legătură cu cele din mintea mea. Aşa că am aruncat cu personajele mele după Mark, cel plecat în lume, pentru simplul motiv că mi se părea nedrept să plece aşa, fără să dea socoteală...
Într-un târziu, când apele adolescenţei s-au retras şi am învăţat respectul faţă de celălalt, am început să învăţ cu adevărat din ceea ce citeam... dar asta e deja altă poveste...