Stă la masa lui de lucru, sprijinindu-se
pe toate elementele. Soarele şi luna îi strălucesc din când în când pe sub
pleoape, răsar şi apun după ritmuri proprii pe care încă nu le înţelege, dar le
intuieşte în tot trupul. Când Soarele îi trece pe deasupra, căldura îi face
gândurile să fiarbă şi atunci fraze haotice şi entuziaste îi ies dintre buze
sau din pana de scris din mâna dreaptă. În cuvintele lui soarele atrage toate
planetele în joc iar ele se învârt pe orbitele proprii cu viteza sporită de
extazul atracţiei.
După apus, lumina lunii îi arata trasee
argintate pâlpâind subţire prin păduri fără capăt. Iar el porneşte la drum, culegând
firul de lună şi făcându-l ghem în călimară pentru a-şi ţese propriile hărţi
labirintice la întoarcere.
Din când în când coboară printre oameni şi
îşi frământă mâinile pentru că pe sub piele îi aleargă minuni indicibile,
contururi de adevăruri absolute care vor să iasă în lume. Dar în lumea de afară
nu există cuvinte care să-i traducă freamătul căutării. Aşa că, pentru a
răspunde aşteptărilor celor care îi privesc chinul fără a-l înţelege, le spune
poveşti.
Iar ei îl ascultă vrăjiţi, încercând să
ghiceasca minunile nespuse şi completând în imaginaţie cu frânturi din
propriile lor poveşti. Când, pentru câteva clipe, poveştile se opresc şi toţi
tac împreună, ochi în ochi, gând în gând, aşteptare în aşteptare, într-un spasm
de neîncredere şi speranţă, freamătul îi cuprinde şi pe ei. Cumva, au primit şi
ei seminţe de soare şi lună pe sub pleoape...
