miau....

Dilema

CALATORIE PE PODUL CURCUBEU - III - Magicianul

Pasiti în magie: 5... 6... 7...

,,Învaţă ceea ce ştie magicianul şi nu ţi se va mai părea magie”
(Richard Bach)

Ţi-ai dorit să poţi schimba lumea... si odată ce ai facut Pasul Nebunului, ai aflat deja că lumea se schimbă în tine.
Ţi-ai dorit să atingi izvorul puterii tale, al vitalităţii, al bucuriei. Şi ai făcut deja alegerea esenţială, păşind pe Podul Curcubeu, unde fiecare pas face să apară cărarea, să se deschidă noi orizonturi. Eşti pe drumul nelimitării.
Acum e momentul să-ţi scoţi din desagă uneltele magice pe care le porţi de multă vreme. Poate le ştii, poate abia acum le afli.
Sunt propriile tale instrumente de putere...

Le vom descoperi şi le vom pune pe masă, la VEDERE.
Vom învăţa împreună (sau ne vom reaminti) cum să ne schimbăm starea şi percepţia.
Vom face exerciţii de prezenţă... prin simţire, respiraţie, atingere, ascultare, privire, mişcare.
Vom arata celorlalţi uneltele noastre magice şi mai ales ceea ce ne face inima să cânte...
Vom face din nou o călătorie, pentru primirea unui nou dar şi a unui aliat: un animal de putere.

Acestea toate ne vor pregăti pentru pasul următor, acela al Magului.

Şi, ca şi exerciţiu de magie, vom face un descântec...

Vom face toate acestea împreună, într-o nouă Călătorie pe Podul Curcubeu.
Data: duminică, 2 octombrie 2011, orele 10 – 18, cu o pauză de prânz şi pauze de confort.
Locaţie: Centrul de dezvoltare personală a copilului ,,DISCOVER ME”, Bucureşti, Str. Constantin Noica nr.130, sector 6 - (aproape de Podul Cotroceni, UNEFS – Universitatea de Educaţie Fizică şi Sport şi Disco Calise). Harta, aici.

Facilitatorii călătoriei vor fi Mikka si cu mine.

VISE

sursa imagine

,,Cand renuntam la vise si ne gasim pacea (...) avem parte de o scurta perioada de liniste. Dar visele moarte incep sa putrezeasca inauntrul nostru si infesteaza aerul in care traim. Devenim cruzi cu cei care ne inconjoara, si in cele din urma ne indreptam cruzimea chiar impotriva noastra. Apar suferintele si psihozele. Ceea ce voiam sa evitam in lupta - deceptia si infrangerea - devine singurul testament al lasitatii noastre. Iar intr-o buna zi, visele moarte si putrezite fac aerul imposibil de respirat si ajungem sa ne dorim moartea, moartea care sa ne elibereze de certitudini, de ocupatii, de acea pace groaznica a amiezelor de duminica."

Paulo Coelho - Jurnalul unui mag

CĂLĂTORIE PE PODUL CURCUBEU - II

Primul pas: Pasul Nebunului.
De la soartă la destin, în afara timpului.

Păşiţi în magie: 3... 4... 5...

„- Vreau să cunosc viitorul fiindcă sunt om, i-a spus cămilarul prezicătorului. Iar oamenii işi duc viaţa în funcţie de viitorul lor.”
„- Viitorul îi aparţine lui Dumnezeu şi numai El îl dezvăluie în împrejurări deosebite.”
„Cămilarul a întrebat atunci în ce împrejurări îngăduie Dumnezeu să se vadă viitorul.
- Când îl arată chiar El. Iar Dumnezeu arată rareori viitorul, şi doar pent ru un singur motiv: când e un viitor care a fost scris ca să fie schimbat.”

Paulo Coelho – Alchimistul

Si eu... eu am întrebat:

ŞI CUM FACI ASTA? CUM TRECI DE LA SOARTĂ LA DESTIN?

,,Eşti condus pe parcursul vieţii de către fiinţa interioară înţeleaptă, jucăuşa fiinţă spirituală care este Sinele tău real.
Nu întoarce spatele viitorului posibil înainte de a fi sigur că nu ai nimic de învăţat de la el.
Eşti întotdeauna liber să alegi un viitor diferit, sau un trecut diferit.”

Richard Bach – ,,Îndrumar pentru Mesia”

Ne împletim cu grijă firele vieţii noastre, din dorinţe şi temeri, obiective şi amânări, miracole şi dezamăgiri. Ne înţepenim uneori într-un prezent aparent stabil şi ne aruncăm ancora într-un viitor anume pe care îl mentalizăm cu speranţă sau resemnare, şi care e doar o versiune uşor îmbunătăţită a prezentului. Un plus de stabilitate care ne îngrădeşte.

Uneori, într-o clipă de relaxare dintr-o zi de vacanţă sau concediu, putem adăuga împletiturii noastre un fir de culoare diferită pe care îl pierdem apoi cu privirea. Dar atunci, din acea clipă care ar putea / ar fi putut marca o cotitură în vieţile noastre ne permitem să visăm: oare cum ar fi fost ca toată împletitura să aibă acea culoare? Cum ar fi ca vieţile noastre să fie pline de culori? Schimbăm ceva? Ne transformăm?
Diferenţa între schimbare şi transformare e că transformarea e ireversibilă. (Definitivă, evolutivă, generativă). Din momentul acela, nimic nu va mai fi ca înainte.
Viitorul poate fi ghicit (viitorul probabil) – în funcţie de trecut, prezent şi aşteptări – sau construit (viitorul dorit) – în funcţie de prezent, viziunea şi misunea noastră personală. Dacă avem o viziune clară şi ne-am asumat o misune, viitorul probabil seamănă cu viitorul dorit. Dar nu e întotdeauna aşa, pentru că adesea ne uităm misiunea şi nu ajungem să ne împlinim destinul.

Prin labirintul vieţii ne construim linia timpului în diferite moduri. Poate să pară dreaptă, spiralată, cu noduri şi reveniri, bucle mai largi sau mai strânse... O dată ce o vedem o putem modela după voinţă.
Putem alege forma pe care i-o dăm... şi o facem.
Ce vom face împreună pe parcursul acestei zile:
- Ne vom plimba prin labirintul Tarotului, pentru a identifica modalităţi arhetipale de a alege.
- Ne vom desena şi ne vom modela o linie de timp pentru a alege conştient un viitor probabil sau unul posibil.
- Vom face o călătorie şamanică pentru a vedea şi „descărca” unul din destinele noastre, una din infinitele posibilităţi
- Vom afla cum putem să „virăm la dreapta” (sau la stânga) in viaţa noastră, mai uşor, fără a plăti un preţ uriaş.

.
Data: duminică, 21 august 2011, orele 9 – 18, cu o pauză de prânz şi pauze de confort.
Locaţie: Centrul de dezvoltare personală a copilului ,,DISCOVER ME”, Bucureşti
str. Constantin Noica nr.130, sector 6 - (aproape de Podul Cotroceni, UNEFS – Universitatea de Educaţie Fizică şi Sport şi Disco Calise). Harta, aici.

Facilitatorii călătoriei vor fi Mikka si cu mine.

Regăsirea cântecului inimii şi rescrierea poveştii personale - duminica asta, 17.07.2011

sursa imagine: deviantart

Păşiţi în magie: 1...2...3...

A fost odată o femeie bătrână, care trăia ascunsă. Locul unde trăia era cunoscut de toţi, dar puţini o puteau vedea. Menirea ei era să adune oasele, păstrând tot ce s-ar fi putut pierde. Peştera ei era plină de oase de toate felurile, mai ales oase de lupi. Cutreiera munţii şi văile secate ale râurilor, căutând oase de lupi.
Punea la loc toate oasele unui schelet si când ultimul os era la locul lui, când toată alcătuirea unui animal era acolo pe pământ, in faţa ei, ea se aşeza lângă foc şi căuta cântecul pe care să îl cânte. Când îl găsea, se ridica şi îl cânta, cu mâinile ţinute deasupra scheletului. Şi atunci, pieptul şi labele lupului începeau să se acopere cu carne, şi blana începea să crească. La Loba cânta mai departe si mai creştea nişte carne. Şi apoi coada puternică şi curbată se ridica. Ea cânta mai departe şi lupul începea să respire...Şi La Loba cânta în continuare, iar cântecul ei era atât de profund că pământul deşertului se cutremura iar fiara deschidea ochii, se ridica pe cele patru labe, sărea şi incepea să alerge...
În timp ce alerga - poate din cauza vitezei, poate pentru că trecea înot un râu ori o atingea o rază de soare sau de lună - fiara se transforma într-o femeie care alerga cu hohote mari de râs spre orizont, LIBERĂ...
(prelucrare dupa „La Loba” – din vol.” Femei care aleargă cu lupii” de Clarissa Pinkola Estés)

La început, suntem ca o grămăjoară de oase, un schelet risipit undeva, în nisipul deşertului.
Trebuie să ne adunam iar, să ne lipim la loc, cu multă atenţie şi mai ales cu multă dragoste.
Prin cântec putem chema resursele psihice ale sufletului nostru sălbatic şi îi putem reda forma vie.
Cântecul se foloseşte de vocea sufletului, se transmite prin suflare celui care suferă şi are nevoie de vitalitate.
Trebuie să plonjăm la nivelul cel mai profund al emoţiilor şi al dragostei, până la a fi copleşiţi de dorinţa unei relaţii cu Sinele.
Iar in acest mister teribil - sursa Sinelui, a imaginilor arhetipale, a nevoilor, a setei de Divin, a foamei de mistere, a instinctelor noastre sacre şi profane - e locul unde se petrec miracolele si vindecarea.

Vom pătrunde în acest mister prin meditaţie, respiraţie, dans, scris, desen, mişcare, cântec, imaginaţie activa.
Ne vom regăsi oasele de lup, ne vom creşte la loc carnea, spre a redeveni lupul care aleargă liber. Şi pentru asta ne vom cânta nouă înşine acel cântec al nostru, cântecul inimii, imnul creaţiei...

Ne vom întreba (şi ne vom răspunde):
- Ce oase ale vieţii mele, ce părţi din mine au fost îngropate?
- Când a fost ultima dată când am alergat liber? Cum era, ce simţeam atunci?
- Cum sună glasul sufletului meu?
- Cum vreau să fie noua poveste a vieţii mele?
- Cum mă simt acum, când pot să aleg iar liber/liberă?

Căutând în adâncul nostru vom atinge povestea pierderii, a risipirii noastre, contractul prin care ne-am îngropat... Dar nu vom sta acolo. Vom merge mai departe, scormonind după aurul nostru, după fantasticele noastre resurse. Şi odată găsite, le vom aduce la suprafaţă, la lumină, repede şi cu putere, cântandu-ne cântecul inimii şi rescriindu-ne povestea personală.

Magia asta este adevarată şi este la indemâna fiecăruia din noi. Trebuie doar să vrem şi să îndraznim...
Şi să nu ne temem de propria noastră strălucire.

De ce avem nevoie de rescrierea contractului şi schimbarea unor convingeri?
Un contract al sufletului atrage dupa el o serie de convingeri limitatoare care ne impiedică să fim, să facem, să avem ceea ce ne dorim. Aceste contracte şi convingeri pot şi merită să fie schimbate. Dacă un om nu a putut face un anumit lucru, nu e o dovadă că nu îl poate face, ci că a încercat multă vreme să il facă într-un mod greşit. Ia asta se poate schimba.
Pentru a ne schimba contractul / convingerile, trebuie:
- Să înţelegem limitările pe care ni le-am construit şi beneficiile schimbării.
- Să ştim că putem face schimbarea şi să ne bucurăm de puterea de a schimba ceva în bine.
- Să stim cum să o facem.
Adăugarea resurselor, indiferent de tehnica utilizată, e mai putin importantă decât a şti ceea ce merită schimbat, deoarece convingerile tind sa se împlinească singure. Perspectivele multiple asupra unei situaţii, chiar dacă încă nu avem resurse suplimentare, fac situaţia să fie diferită.
Cum putem folosi povestea pentru a ne rescrie contractele?
Convingerile nu se bazează neapărat pe logică, ci, dimpotrivă, reactionează slab la logică. Un instrument potrivit pentru a le schimba este povestea, metafora. Metaforele sunt preluate de ambele emisfere cerebrale, făcând o punte in gândire. Chiar dacă o metaforă nu face altceva decât să repete ceea ce s-a spus în forma unei poveşti, ea va fi înţeleasă la un alt nivel, al emoţiilor.
Vom căuta piesele lipsă în deşertul fertil al memoriei noastre, în trecut, în viitor, în imaginar, în poveştile celorlalţi şi ale lumii. Ne impărtăşim şi recuperăm resurse de putere prin călătorii şamanice şi tehnici NLP.

Facilitatorii călătoriei - Mikka si cu mine.

inscrieri - pe mail - gasiti adresele noastre la profiluri.

Hipnomasaj

Corpul tău e o carte ...
Fiecare pagină, mai subţire sau mai groasă, e o pagină pe care te pregăteşti să o dai înapoi până la capitolul cel mai frumos, la paginile pe care le citeşti cu cea mai mare plăcere...
Pentru a ţi le aminti cu plăcere, trebuie să răsfoieşti în sens invers ultimele pagini, de la suprafaţa corpului până la muşchii pe care îi simţi încordându-se ferm .
Ai deschis coperta în momentul în care ţi-ai scos hainele şi te-ai urcat pe masa de masaj.
Eu îmi ung mâinile cu o cremă plăcut mirositoare, aromată şi caldă pe care o întind apoi cu mişcări uşoare şi ferme pe ultima pagină, pe suprafaţa pielii tale, iar cuvintele pe care ţi le spun plutesc o vreme pe suprafaţa minţii tale; le laşi să plutească şi să pătrundă în mintea ta atunci când vei dori să le laşi să intre în interiorul ei, atrase de crema de pe suprafaţa pielii tale, ultima pagină a poveştii pe care ţi-ai scris-o singură în corp.
În timp ce citim împreună mă vei ajuta să descifrez problemele pe care ţi le-ai notat în straturile cu care te-ai înconjurat. De asemenea, vom citi şi printre rânduri câte ceva din ce ai vrut să scrii şi nu ai ştiut cum. Iar tu îmi vei spune dacă eşti de acord cu cele pe care le-am spus sau dacă ai vrut să spui altceva.
Eşti liberă să ştergi părţile triste din poveste şi să le înlocuieşti cu altele vesele pentru că îţi aminteşti, mintea ta îşi aminteşte, corpul tău îşi aminteşte de începutul poveştii când totul era vesel şi frumos colorat, mica prinţesă care erai se plimba liberă prin pădurea fermecată, bucurându-se de culorile vii ale florilor, de şoaptele vesele ale frunzelor, ale râului, ale păsărilor şi ale tuturor vieţuitoarelor din pădurea fermecată, care te iubeau şi pe care le iubeai. Bucuria lor te hrănea şi această hrană îţi era de ajuns.
Aminteşte-ţi acea bucurie şi plimbă-te puţin prin pădure. Opreşte-te pe malul râului şi apleacă-te deasupra apei.
Priveşte-ţi corpul tânăr şi suplu, strălucind de bucurie, de forţă, de sănătate şi de dragoste. Identifică-te cu acest corp şi caută-l în corpul tău de acum. Unde este el?
Fă-l să se mişte, să se trezească uşor ... La ce adâncime se află? Cu ce apăsare pe suprafaţa pielii tale îl pot găsi?
Spune-mi, când l-am atins?
Vreau să vorbeşti acum cu corpul tău profund, să-i ceri să iasă la suprafaţă şi să asculte sau nu, după cum doreşte, ceea ce am să îi spun.
Pregăteşte-te pentru întâlnirea magică ce va urma. Fetiţa minunată din trecutul tău, din interiorul tău urmează să se întâlnească cu femeia plină de succes din viitor. Între ele stă doar acest strat de grăsime care urmează să se dizolve.
Măinile mele pe spatele tău, pe tot corpul tău ajută la această întâlnire.
Din interior, din trecut, fetiţa minunată care eşti ajută la dizolvarea lui cu bucuria pe care o trăieşte... Din afară, din viitor, femeia care vei deveni îţi povesteşte succesele pe care le-a obţinut după ce a depăşit stratul acesta de grăsime pe care mâinile mele lucrează acum...
Aşa că tu citeşti paginile când de la început, când de la sfârşit până când vei ajunge acolo unde semnul de carte indică ziua de azi.
Te ridici, uşoară şi suplă, bucurându-te de ziua de azi şi păşeşti cu încredere şi nerăbdare spre ziua de mâine de unde îţi zâmbeşte încurajator viitorul tău plin de succes.
Iar când te îmbraci constaţi cu uimire că hainele îţi sunt largi... nu cumva noua ta poveste are nevoie de alte coperţi?

.

Hipnomasajul este o abordare terapeutica ce se adreseaza simultan corpului si emotiilor, mintii si sufletului. Masajului traditional i se adauga elemente de hipnoza ericksoniana. La noi, din cate stiu eu, il mai practica o singura persoana, psiholog sportiv. Detalii la cerere.

sa ne vedem in foc...

CALATORIE PE PODUL CURCUBEU

dragi prieteni, imaginile de mai sus, concepute si alaturate de Mikka, povestitoarea celor mai frumoase povesti, fac deschiderea un workshop despre care urmeaza sa povestim...

un workshop de pasit in frumusete peste Podul Curcubeu... cantandu-ne propriul cantec si spunandu-ne propria poveste, asa cum noi insine ne-o scriem...

inimiere de pe drum

Inima plecase la drum pentru ca teama şi dorinţa trăseseră atât de tare de ea, fiecare în câte o parte, încât o bucată din ea se rupsese, şi o dâră lucioasa rămânea în urma ei pe oriunde trecea. Ca după un melc pe drumul greu. Spera că în drumurile despre care nu ştia prea multe va întâlni ceva sau pe cineva care să o lipească la loc, să o facă să se simtă din nou întreagă. Căuta, fără să ştie ce, iar teama şi dorinţa care o însoţeau îi ţineau marginile deschise ca mierea să curgă.
La început nu ştia că e vorba despre miere. Doar simţea scurgerea ei ca pe o uşurare. Curând, a început să-şi dea seama că e înconjurată de un roi de fluturi şi albine. Erau frumoşi, îi furau privirile şi gândurile şi o făceau să râdă. Apoi, un mic grup de elefanţi s-a îndreptat spre ea, ţinându-se de codiţe şi dând din urechi ca pentru a alunga roiurile sclipitoare. Fluturii şi albinele i-au înconjurat şi pe ei.
Curând, inima şi-a dat seama că alaiul din jurul ei devenea din ce în ce mai mare, şi, temându-se în continuare că e prea mult ce se petrece, s-a îndreptat spre deşert. Acolo, mierea scursă a solidificat nisipul, aşa că din el s-au putut face cărămizi pentru castele de nisip mult mai stabile. Iar pelerinii care rătăceau prin deşert, au fost brusc cuprinşi de un dor de a se aşeza undeva, au construit castelele şi au invitat în ele Fetele Morgane să le bucure zidurile şi vieţile.
Inima a plecat mai departe, spre ocean, iar mierea scursă a îndulcit apa sărata, încât peştii, delfinii şi mai ales balenele s-au temut că se vor îngăşa… aşa că inima şi-a continuat mai departe drumul, spre Nord, unde mierea a transformat banchizele în mari blocuri de îngheţată.
A plecat şi de acolo, întorcându-se la locul de unde plecase. Între timp, de-a lungul drumurilor, şi teama şi dorinţa dispăruseră, obosite. Albinele au preluat sarcina de a face ele mierea şi de a o da mai departe celor care vor şti cum să le îmblânzească.
Totul părea din ce în ce mai bine, aşa că inima s-a gândit să se oprească şi ea într-un loc, să se odihnească. Şi a ales un cireş plin cu mărunte surioare care dansau în lumina soarelui… şi a început şi ea să danseze, cu toate cireşele în jurul ei… Totul era bine, se simţea întreagă. Avusese nevoie doar să-şi reverse prea-plinul şi să se odihnească printre ai săi.

BUCURIA DE A TRAI

Bucuria de a trai e unul din lucrurile greu de invatat. E o stare care, o data disparuta, ia dupa ea tot ce parea bun si frumos. In ipsa ei viata e tare grea. Si totusi, cate cineva din cand in cand are curajul si increderea de a folosi propria lumina sa ne ajute sa o reaprindem pe cea proprie. Va transmit anuntul unei astfel de persoane.

Dragii mei,
Aveti program sambata dupa-amiaza!!!
Va invit pe 28 mai 2011, ora 16.00 la un seminar de dezvoltare personala, o avanpremiera a seriei de workshopuri sub numele "BUCURIA DE A TRAI". In cadrul acestora, vom incerca, prin metode psihoterapeutice si mai ales cu ajutorul vostru, sa descoperim resurse nebanuite ale mintii si sufletului fiecaruia, principalii responsabili ai modului de interactiune cu cei din jurul nostru!

"Bucuria face parte din esenta noastra, este sentimentul fundamental la care avem acces cu totii. Cu totii iubim bucuria si toti avem o dorinta profunda de a interactiona unii cu altii in moduri care sa ne aduca bucurie. Iar daca nu ne mai regasim bucuria, este pentru ca majoritatea dintre noi ne-am ingropat-o sub straturi de prejudecati si de sentimente reprimate. Provocarea pentru noi este sa continuam sa inlaturam aceste straturi, pana cand bucuria reapare si reincepe sa curga si sa ne umple din interior." Arnold M. Patent

Aveti in imagine toate detaliile seminarului. Va rog, spuneti despre seminar si altor persoane care credeti ca sunt interesate!

Andreea RADULESCU,
- psiholog, psihoterapeut in supervizare, absolvent formare in PSIHOTERAPIE INTEGRATIVA

intoarcerea

sursa imagine

Nu stiam de ce n-am mai putut scrie. Nici nu mi-am dat seama cum si cand o pierdusem. Am inteles abia cand mi-a adus-o înapoi. Cartea mea.
Mare, deschisa, fosnind din file, speriata de propriile coperti groase care ar fi putut-o reduce la tacere, la moartea prin intuneric si sufocare. Am linistit-o cum m-am priceput. Nu, in nici un caz n-as lasa pe nimeni sa o inchida. Si nici n-as mai rasfoi-o intr-un singur sens, cel orar, al trecerii si petrecerii firesti a timpului. Merita citita in toate directiile si recititia. Chiar cand e tinuta invers. Intotdeauna am citit si recitit indelung cartile care mi-au placut.
Cand mi-a fost aratata, deborda de cuvinte, de litere, de fraze care sa iasa in lume si sa se invarteasca precum o constelatie intreaga de idei si emotii. Nu mi-am pus nici o clipa problema sa le opresc, sa le inghesui inapoi pe file. Sau, Doamne fereste, sa o inchid. Ce e de iesit sa iasa. Nu e nici o problema daca la un moment dat toate cuvintele ar iesi. Din cele ramase in mine vor fi destule care se vor lasa prinse si scrise pentru o vreme, fluturi negri sau albastri pe paginile nelinistite. Pe cele care vor doar sa se joace o vreme pe afara le voi prinde seara cu plasa de fluturi, sau cu cornul inorogului. Le voi hrani si le voi aduce inapoi, sau le voi mai lasa sa zboare, dupa nevoi si dorinte. Bine ai venit inapoi, suflete!

sunt intreaga poveste, sunt toate povestile...

sursa imagine

Dragii mei, iata o poveste a unui oaspete drag. Cel care a scris-o e cunoscut sub numele de Mateo si e unul dintre tovarasii de drum, pe unul din cele mai frumoase drumuri. Drum care, desi in cerc duce foarte departe, inainte si in sus... si in egala masura in adancurile noastre... Multumesc pentru impartasire...
.
,,Traiesc o poveste, povestea Albei ca Zapada in care sunt atat Printesa cat si Printul. In care vrajitoarea este LIBERUL ARBITRU, si aleg sa mor pentru a renaste din nou. Printul este EU-l meu superior, SINELE, lumina din mine, ceva cu care pornesc pe un nou drum. In acelasi timp sunt NEBUNUL DIN TAROT, care porneste pe un nou drum. Sunt, de altfel, si Vrajitoarea, care uitandu-se in oglinda ei magica vede in ea opusul ei, umbra, dusmanul - acea parte din mine pe care nu o iubesc si pe care o reneg. Pe care mai degraba as ucide-o, ascunde-o decat sa incep sa o iubesc. Am noroc cu cei 7 pitici, care sunteti voi, toti cei din ROATA MEDICINII.
Sunt si Cenusareasa, iar surorile vitrege sunt umbrele mele bine ascunse si care imi dau tarcoale zi de zi. Norocul meu a fost zana cea buna, alias Roata Medicinii, care mi-a permis sa vin la bal, care mi-a oferit oportunitatea de a-mi pierde pantoful (fara teama, fara neincredere - regasirea de sine) pantof care a fost gasit de Print (Sinele meu); si atunci impreuna cu el si cu acest pantof a plecat pe un nou drum intr-o caleasca de aur, catre o noua viata."

mitul personal al creatiei

După Sandra Ingerman – Leac pentru pământ

Când vă creaţi mitul, nu vă bazaţi prea mult pe mintea voastră logică, raţională.

În schimb, relaxaţi-vă, ascultaţi o muzică potrivită să treceţi într-o stare de conştiinţă extinsă.

În loc să încercaţă sî compuneţi o poveste, lăsaţi povestea să vină la voi. Vedeţi ce vă vine când vă lăsaţi pur şi simplu mâinile să se mişte peste pagină sau peste tastatură fără să vă gândiţi.

Nu vă grăbiţi. Permiteţi-i procesului să se desfăşoare. Dacă nu obţineţi rezultate într-o zi, aveţi încredere că sufletul vostru vă va revela informaţia atunci când sunteţi pregătiţi.

Iată câteva întrebări pe care le puteţi lua în calcul atunci când vă scrieţi povestea:

- În ce credeţi?

- Are creatorul vostru un nume?

- Cum arată creatorul vostru?

- Are creatorul vostru un gen?

- Cum a început creaţia?

- De ce s-a decis creatorul vostru să creeze omenirea?

- Ce alte forme de viaţă a mai creat el?

- Ce elemente naturale a creat el pentru a susţine formele de viaţă?

- Cum îşi îngrijeşte şi cum îşi susţine creatorul vostru formele de viaţă?

- Ce calităţi sunt asociate cu creatorul vostru?

Răspunsurile la aceste întrebări ar putea să constituie elemente din povestea voastră. S-ar putea să vă schimbaţi mitul creaţiei, pe măsură ce evoluaţi, aliniindu-l la nivelul conştiinţei la care aţi ajuns.

Ţineţi minte: pentru a fi în unime cu puterea univesrului, trebuie să credeţi într-o forţă cu care să vă contopiţi.

De îndată ce v-aţi compus povestea, puteţi să vă dezvoltaţi mai departe ideile, desenând-o sau pictând-o. Nu contează dacă pictura este realistă sau abstractă; ea vă va permite să vă conectaţi cu materialul la un nivel mai profund.

soare in pene

...sa scriu cuvinte mici si colorate si luminoase ca aripile tale. ca si cum as scrie cu penele tale, muiate in miere.

si pentru ca aripile pe care ma porti sa-ti reziste la drumul lung, sa-mi umplu inima cu miere, ca sa-ti moi si tu ciocul in ea.

soare in pene, stele in ochi, bucurie din fiecare floare.

Calatoria Povestitorului prin Arcanele Mari

0. Nebun pare cel care striga în gura mare durerile si bucuriile sale si ale cetăţii… se bucură că le vede şi se miră până la indignare de faptul că ceilalţi nu le văd, sau le ignoră… entuziasmul şi absurdul existenţei sale şi a celorlalţi se transformă în vorbe pe care le răspândeşte în jur, deranjând, rănind, muşcând… Ceilalţi îi răspund cu lovituri directe…

. 1. Pentru o vreme, încearcă şi asta: le spune celorlalţi cuvintele pe care ei doresc să le audă, cu intensitatea cu care le-ar fi spus pe cele pe care dorea cu adevărat să le spună. Cuvintele lui ţes miraje, flatează, linguşesc. Le scoate din pălărie ca pe flori şi le oferă zâmbind trecătorilor. Ei ştiu că se vor ofili în clipa următoare, dar le primesc, le cer, îi comandă buchetele de iluzii. Şi uneori chiar plătesc…

. 2. Primeşte sfatul de a medita mai mult, de a coborâ în propriile adâncuri, de a se interioriza, de a căuta în profunzimile fiinţei sale adevărurile personale şi universale. De a se lăsa absorbit, legănat, visat, crescut…

. 3. Primeşte apoi sfatul de a-şi semăna gândurile ca pe seminţe şi de a le îngriji pentru a culege cuvinte înflorite şi coapte, dulci. De a-şi veghea şi a-şi plivi senzaţiile, ideile şi emoţiile.

. 4. Apoi, primeşte îndrumarea de a vorbi, de a scrie despre ceea ce oamenii care se cred oameni obişnuiţi îşi doresc: dezvoltare profesională şi personală, metode şi tehnici, cum să orice în 3-7-12 paşi, 28 de zile şi câteva etape, întrebări şi răspunsuri, problematizări şi rezolvări. Eventual, puţină distracţie între toate astea, la modul practic şi organizat, întru deplin succes.

. 5. Apoi, pentru oamenii care se cred deasupra oamenilor obişnuiţi, dar au încă nevoie de traducerea şi interpretarea semnelor, simbolurilor şi misterelor poate povesti şi scrie mesaje primite de dincolo, de oriunde şi de la oricine de Deasupra… şi află cum poate deveni un canal, un robinet prin care să curgă sfaturi şi învăţături, inspiraţii şi porunci de viaţă spirituală, reţete de iluminare, eliberare, salvare şi nemurire… întru deplină slavă… şi iluzorie glorie…

. 6. Şi pentru că are de ales între toate acestea, are nevoie de o muză… de cineva care să-l inspire, căreia să îi dedice vorbele, cuvintele, cântecele… are nevoie să îşi elibereze inima şi să scoată dragostea la lumină… uneori se îndoieşte de ceea ce spune şi se gândeşte că poate că dragostea se pierde prin cuvinte… apoi, un nou val de iubire crescândă îl bucură şi îşi dă seama că dragostea trebuie arătată, împărtăşită, pentru a rămâne vie…

. 7. Aşa că porneşte cu curaj în lumea largă, călare pe inspiraţie şi strunindu-şi cuvintele ca pe cai năzdrăvani, îmbătat de ceea ce spune el însuşi… şi treaz cât să păstreze drumul…

. 8. Şi da, drumul o dată găsit trebuie păstrat, firul poveştii se toarce pe tăişul sabiei, iar buclele ei se cântăresc cu grijă, pentru ca dreptatea să triumfe, cei drepţi să îşi întâlnească aliaţii iar cei nedrepţi să îşi primească plata şi răsplata gândurilor, cuvintelor şi faptelor… pentru că în poveste, binele întotdeauna învinge…

. 9. Când firul devine atât de subţire încât nu se mai vede în lumina serii, Povestitorul trebuie să facă un popas de-o noapte… o noapte lungă-scurtă, adânc întunecată la început, iar apoi din ce în ce mai luminată de însuşi firul care se toarce-n flacără… să-şi încălzească şi să-şi coacă povestea de care e el însuşi flămând… apoi să o împartă de-a lungul întregului deşert pustiu şi în acelaşi timp plin de foamea de poveste…

. 10. Şi va porni din noul la drum pe pământul rotund, de-a lungul şi de-a latul, învârtind roata şi lăsându-se învârtit de ea… iar pentru a o porni şi a se opri, impinge şi priponeşte tot cuvintele din poveste, coapte şi luminoase… uneori o metaforă îi ajunge să o rostogolească, alteori are nevoie de o poveste întreagă să o oprească… sau invers…

. 11. Iar din drumul rotit, din firele ţesute şi vopsite în fel şi chip şi-a strâns puterea… acum, după ce a strâns magia din praful drumului şi din inimile drumeţilor ştie şi poate să-şi rescrie dintr-un salt, dintr-o lovitură povestea… istoria personală… din chiar miezul, din inima ei…

. 12. Chiar dacă pentru noua poveste încă nu are toate cuvintele… nu are harta, nu are puterea de a şi-o urma… şi va mai sta o clipă sau o viaţă suspendat… până când va avea puterea de a-şi rupe teama de a-şi da drumul, legătura care îl împiedică să se transforme…

. 13. Să se transforme total. Poate că a vrut să-şi rescrie povestea pe ruinele încă stabile ale poveştii celei vechi. Dar nu merge. Trebuie ca povestea nouă să fie cu totul nouă. Chiar dacă asta înseamnă să moară ceea ce nu mai putea trăi. Oare cum poate amesteca ceea ce cade cu ceea ce se înalţă, cuvinte-pietre şi cuvinte-nori?

. 14. Nu poate singur, dar Îngerul îl ajută. Cu aripile lui îi arată cum să se sprijine mai bine, cum să îşi înalţe povestea ca pe o rugăciune, pentru ca ea să curgă înapoi plină de dar, plină de har. Din cer în inimă, din inimă pe drum, sfinţindu-l, consacrându-l. Curgere lină şi firească, izvor de inspiraţie nesecată.

. 15. Şi totuşi… cu harul şi darul vine şi tentaţia… măiestria poate aduce cu ea bani şi faimă… dar nu oricum… ci îngrădind izvorul, închizându-l înlănţuindu-l, făcându-l să curgă în interesul unei reţele de canale subterane… prin care circulă apele reziduale, cuvintele murdare slujind luciri de tinichea care imită aurul… jurăminte false şi înjurături adevărate… convingeri-zale la lanţul cu care se leagă de adâncurile întunecate…

. 16. Şi dacă lanţul nu mai poate fi rupt de propriile-i cuvinte, il desface trasnetul Divin… care dărâmă ruinele din temelii… da, acum se poate relua totul de la început, după eliberarea de contracte… şi chiar înainte de rescrierea lor cu…

. 17. … cuvinte proapăt spălate în apele nopţii pline de stele… şi în cântecul micului colibri ce îl pregăteşte pentru marea călătorie… Cuvintele se strâng unul câte unul şi se varsă în apele purificatoare… În călătoria care acum reîncepe, chiar şi metaforele ar atârna greu… aşa că rămân doar vorbele mărunte, care îl pot înălţa… la început până în lună…

. 18. Drumul pe care luna il arată peste ape e alunecos şi tremurător. Cuvintele nu ţin drumul drept, ci bat câmpii şi apele. Uneori strigate, chiar în versuri, aduc cu urletul lupilor. Chiar spălate şi curăţate, poartă amprentele adâncurilor. La lumina lunii, vorbele care ies la suprafaţă sunt încă brute, neşlefuite şi de aceea uşor confuze, duale, cu sensuri extinse. Ele se vor concentra şi focaliza la lumina…

. 19. …soarelui. Când multiplele sensuri devin una, drumurile ramificate se strâng şi povestea se cogulează din nou. Începem să întrezărim în ea finalul luminos şi glorios, firesc şi unificator. Părţile pierdute sau rămase pe alte cărări s-au întors acasă şi îşi aduc contribuţia la finalul poveştii.

. 20. Şi totul renaşte, după numeroasele încercări şi morţi simbolice. Povestea iese din cadru şi se înalţă spre cer. Atât de natural, ca şi cum ar urma doar Chemarea.

. 21. Şi reflectată de cer, se întoarce ca şi curcubeu spre şi în Lume. Căci povestea fiecăruia e povestea Lumii întregi, şi fiecare îşi dăruieşte Lumii, cu drag, misiunea personală împlinită.

.

noapte verde luminoasa

la inceput, luna si nimic altceva.

apoi, din luna somnoroasa s-a deschis larg ochiul verde al noptii.

cu gene lungi, din fire de iarba. crude, moi, subtiri si incurcate. cu privirea tavalita pe marginea lacului, pe sub pleoape.

m-am prins de margine, m-am ridicat putin si am privit. omul din luna inca dormea dus, pe cealalta parte, lasand fatza asta neteda, fara urme, fara riduri, fara ganduri.

nu vreau sa-l trezesc cu vorbele mele, asa ca mai tac putin alaturi de el, apoi ma intorc in seara, in dupa-amiaza, in dimineata, in noaptea trecuta, cautand. nici aici, nici acolo nu mai sunt cuvinte.

asteptam de mult sa ajung din nou la luna intreaga, sa mi le caut. e adevarat, in cele cateva clipe ale lunii pline nu se mai pierd. dar nici altele nu cresc singure. im scot cu grija cateva seminte din buzunar si le asez pe mal. e deja primavara, timpul vorbelor noi. o felie de timp numai buna ca gandurile si emotiile sa incolteasca si sa creasca in cuvinte.

ierburile de pe mal soptesc deja in limbi necunoscute. incet, hipnotic. ochiul lunii da sa se inchida si ai mei la fel. ma las leganata in transa si apuc sa-mi scutur buzunarele goale inainte de a ma lasa inghitita de noapte. poate, totusi, va creste ceva.

doua, ca una, intr-una. pietre roz.

A deschis mâna mică şi mi-a arătat cele două pietre, ca una singură, una şi cu mâna care le inflorea. Pietre roz, lipite cu ceară roz, în mâna mică şi roz care se deschidea ca o floare, arătându-le şi se inchidea ca o floare, ocrotindu-le. Mişcare plină de graţie dezvăluind pentru o clipă un secret. Un secret al inimii, căci mâna e prelungirea inimii.
Am privit pietrele. Cu o latură lipită, se sprijineau în echilibru, arătându-şi asemănările şi deosebirile. Aceeaşi formă, alipirea accentuând simetria. La culoare, nuanţe diferite, dar armonios alăturate. Pe fiecare, punctat, câte un alfabet secret, în care sunt codificate privirile ce au venit asupra lor în momentul în care ceara a curs fierbinte, pecetluind intenţia nerostită. Netezimi dătătoare de emoţii blânde. Spaţiul care le diferenţiază poate fi străbătut cu un deget, fără ca degetul să fie sigur de clipa când a trecut de la o piatră la cealaltă. De clipa când cele două pietre au devenit una, una singură, dar căreia ceara topită i-a alungat pentru totdeauna singurătatea. Căci nu ai cum să mai simţi singurătatea atunci când te simţi întreg.
A închis mâna mică şi roz peste pietrele roz ca una şi a plecat în noapte, lăsând parfumul secretului în urmă.

Calea povestii (din Joan Halifax / Fructele intunericului)

,,Asemenea plantelor sacre, povestile sunt si ele sursa de vindecare si hrana ce vine din Pamant. Ele ne amintesc ca nu suntem de unii singuri. Prin intermediul lor noi traim in trupul coiotului si al ciorii, al copacului si al pietrei, al zeilor si al eroilor, al Mamelor si Bunicilor Ancestrale. Astfel ne intarim relatia cu intreaga creatie".

.

,,Da, povestile sunt deopotriva protectori. Asemenea sistemelor noastre imunitare, ne apara pe noi si popoarele de atacurile alienarii epuizante. (...) Intrucat povestile si miturile sunt tesutul conector intre cultura si natura, intre sine si celalalt, intre viata si moarte, ele cos lumile la un loc prin spunerea lor. Si in trupul protector si conector al povestii sufletul se trezeste. Devine viu."

.

,,Ele sunt ascultate cu urechea si mirosite in fumul focului. Ele se pot produce in cursul conversatiei, la fel de bine ca si in procesul initierii. Pobvestile imbina realitatile din trecut si din viitor, momentele visate si cele planificate constient. Ele ne invata felul in care percepem si in care ne minunam. Ele ne conduc catre o viziune despre noi insine in legatura cu Pamantul si cu stramosii nostri ce confirma continuitatea intregii existente. Suvoiul vietii este stimulat in fiinta unei povesti, si acest suvoi curge prin procesul initierii."

.

cartea, aici.

ghicitor in pietre

sursa imagine

s-a amuzat cand l-am numit asa. mi-a spus ca nu ghiceste, citeste. pur si simplu, in pietrele acelea e inscris tot. el doar priveste si transmite ce au pietrele de spus.

am aruncat o privire in pretioasa legatura pe care o deschidea rar in fata strainilor (dar eu il insoteam deja de o bucata de drum) si pe care o impaturea apoi cu mare grija.

aparent, pietre obisnuite, de toate felurile.

el le numea petre de apa, de foc, de pamant, de aer. sau le numea dupa Roza Vanturilor. alteori le da alte nume: de bucurie, de durere, de dragoste, de tradare...

,,aha, deci daca vreau sa-mi citesti o poveste de dragoste, alegi piatra cu dragoste si imi citesti povestea din ea?"

,,nu. tu gasesti piatra. si tu ii spui intai povestea, asa cum sti si simti tu in clipa aia. tu te torni pe tine in piatra aia, iar eu citesc."

,,ma citesti pe mine?"

,,nu, citesc piatra."

da, fie. era clar ca nu avea sa-mi spuna ceva mai clar, mai aveam cateva zile de mers alaturi, am sa imi dau seama cumva pana la sfarsitul calatoriei.

ne-am descaltat si am intrat in albia raului, mergand in susul apei.

,,ce cautam aici?"

,,pietrele tale."

,,si cum le gasim?"

,,cum le gasesti, adica. simplu. nu e cea mai mare parte din tine apa? intreaba-ti apa ta care sunt pietrele printre care trece."

brrr... cam rece. nu indrazneam sa ma intreb ce ar trebui sa faca daca se punea problema sa caut pietre de foc?

am stat sa ma gandesc la raul vietii mele si la pietrele printre care se strecura. si pe care nu reusea sa le macine sau sa le poarte la vale. si la oamenii-pietre de care se impiedica. unii mai ales... simteam cum creste in mine frustrarea si in momentul acela am alunecat pe o piatra udandu-ma in intregime. el radea de pe mal. mi-a intins mana sa ma ridic.

,,mai cautam sau te usuci?"

ei, o data intrat nu voiam sa ies fara ele. cu gandul la problemele mele am ales trei pietre care semanau cu ele, apoi am iesit si eu pe mal unde deja ardea un foc vesel. le-am asezat langa foc la o distanta destul de mare cat sa nu trebuiasca sa intru si in foc dupa ele, apoi am stat sa ma usuc.

in timp ce frigeam cateva bucati de paine uscata si fierbeam ceaiul l-am rugat: ,,spune-mi, te rog, o poveste..."

a tacut pana cand am terminat de mancat (mi s-a parut ca a durat o vesnicie) si pana m-am simtit complet uscat.

apoi, cu gesturi lente si pline de respect si-a desfacut legatura lui misterioasa de pietre, a ales cateva pe care mi le-a aratat si m-a indemnat sa iau una din ele.

,,tine-o langa inima, deschide-ti inima si las-o sa-si strecoare povestea in piatra. nu trebuie sa spui nici un cuvant sau sa desiri vre-un gand. piatra stie limba inimii tale, iar povestea va intra in ea firesc si natural."

am ales una rosiatica si care avea vag o forma de inima.

am luat-o in palma, am lipit-o de inima, iar inima a inceput sa-mi bata tare-tare. ca atunci cand as fi vrut sa spun ceva, dar cuvintele mi se opreau in gat intr-un nod dureros. numai ca acum totul trecea in piatra. o simteam fierbinte in palma. cand a devenit prea fierbinte ca sa o mai tin, i-am intins-o lui. inima imi era ciudat de usoara.

a luat-o si a privit-o pe toate partile. i-a apreciat caldura, greutatea. a citit-o cu toate simturile si a privit-o cu toti ochii sai.

intr-un tarziu, a inceput sa vorbeasca. cuvinte line, monotone, ca un cantec de leagan. cuvinte, uneori fara sens, alteori aproape necunoscute. cuvinte care imi aduceau aminte de ceva nicicand bine stiut, candva uitat, inimaginabil de simplu si de o complexitate a simbolurilor care imi taia rasuflarea. cuvintele se legau lent intr-un cantec, care imbanzea si imbuna, care purta sarea pamantului si dulceata vietii, care imi aducea aromele de floare si miere, de fruct si de sange, de pamant si de mare. simteam atingeri blande si provicatoare, netezimi si molicuni, asprimi si alunecari, vibratii care imi desprindeau sufletul de trup si imbratisari care mi-l aduceau la loc. si ma inceput sa vad intai culori simple, campuri intregi de lumina colorata, apoi din campurile acestea se desprindeau fasii care se rasuceau luand forme cunoscute sau surprinzatoare care dansau in jurul meu intr-o poveste din ce in ce mai bogata si mai reala.

cred ca tacuse deja de o vreme cand am revenit in peisajul din care plecasem. nu-mi aminteam mare lucru din ce traisem, dar ma simteam inexplicabil de fericit, cum nu stiam sa ma fi mai simtit in lumea asta.

legatura lui era stransa, iar el se ridicase in picioare, gata de drum.

,,hai, sa mergem, se insereaza. daca vrei sa mai lenevesti ca pana acum, te las aici."

,,cum pot invata si eu sa citesc?" l-am intrebat cu emotie, pentru ca nu stiam daca e dispus sa isi transmita arta mai departe. in special mie.

,,si nu cumva sa-ti uiti propriile pietre! mai ai mult de lucru cu ele!"

am pornit fericit la drum alaturi de el, luandu-i cuvintele ca pe o acceptare.

.

piatra sarpelui

sursa imagine

Cu fiecare pas pe care-l făceam, încăperea se transforma, liniile drepte şi colţurile se transformau în curbe şi valuri. Ca să învăţ drumul şerpuit, linia cercului, pasul spiralei.
Spre capătul încăperiii era intrarea în peşteră. Focul lingea vesel pereţii. Aşteptam în linişte să-mi vină rândul, flăcările să pâlpâie în direcţia mea, luminând o cărare îngustă. Da, mă întorceam în peşteră, mă întorceam în Grădină, mă întorceam în locul din care nu plecasem niciodata. Doar mă rătăcisem îndelung pe cărările ei.

Şi ceilalţi la fel, şi ştiau şi ei asta. Le vedeam ochii strălucitori pe sub pleoape. Focul era acelaşi de la începuturi. Chiar dacă uneori păruse stins. Doar cu o seară sau două înainte ne priviserăm în ochi până s-au închis. Ai mei - doi, ai lui - mulţi ca stelele.
Ţineam în mână, învelite în mătase roşie, cele trei diamante vorbitoare din creştetele celor trei şerpi pe care îi jupuisem cu o zi înainte. Îi cunoşteam bine, de pe doi dintre ei mai strânsesem câteva rânduri de piei, al treilea era mai nou venit în viaţa mea. Pe fiecare îl prinsesem cu cele trei cârlige pe care le-am răsucit apoi în propria-mi carne, în propriul suflet... şi i-am luat pielea. Şi diamantele din frunte.

Zeiţa Apelor, de lângă foc, ne privea cu bunavoinţă şi dragoste. Vom trece prin faţa ei, arătându-ne comorile, iar ea ni le va binecuvânta. Binecuvântarea pe care ne-o dă şterge urmele de oboseală şi încrâncenare ale luptei. Aduce bucuria şi înlătură o umbră de teamă: dacă diamantele nu sunt veritabile? Dacă şarpele nu era cel care trebuia vânat acum? Dacă şlefuirea lor e mai grea decât am crezut? Umbre, umbre...
Mă ridic tremurând de emoţie şi mă îndrept către foc. Simt ochii celorlalţi, urmărindu-mă de sub pleoape, văd ochii limpezi ai Zeiţei Apelor strălucind în lumină. Mă simt aşteptată, dorită, primită cu bucurie. Îngenunchez la picioarele ei şi îi întind mătasea roşie ghemuită în jurul pietrelor. O ia în mâini cu blândeţe şi începe să murmure cântecul de vindecare.
Fiecare cuvânt al ei se loveşte de pereţii peşterii şi acolo unde cuvântul atinge piatra, ochii cuiva din trecut clipesc. Cântecul e scurt, dar suficient cât să văd prin pereţi ca printr-o fereastră lungul şir de strămoşi care mă privesc cu bunăvoinţă, mă îmbrăţişează cu ochii.

E bine oricum ar fi, am ajuns acasa... îmi recapăt comorile şi strâng cu grijă mătasea roşie lângă inimă. De acum, pietrele vorbitoare sunt parte din fiinţa mea, aşa cum au fost parte din fiinţa şerpilor de la care le-am luat. De acum vom cânta împreună cântecele de vindecare şi întoarcere acasă.

... si adaug darul Mikkai, trecerea prin poarta sarpelui....

chipul sarpelui

sarpele din povestea mea a capatat un chip!

si ce frumusel si inocent pare!

Lady Harmony, care l-a indragit de cand l-a citit, i-a desenat cu creioanele ei fermecate un chip proaspat si pur, de dinainte de orice pacat :) sau de dupa iertare si inviere...

sarpele iti multumeste, Lady, mica vrajitoare, pentru puterea ta de transfigurare si pentru dragostea pe care i-o arati... si iti promite sa faca numai fapte bune si intelepte in noua lui calatorie care incepe in cateva zile :)

des-cantec pentru tine :)

un cantec deznoada nodurile inmii.

daca e cantat des, cu inima.

un descantec are vorbele cu care cantecul inimii sterge urmele lasate de greutatile care o apasau. cuvintele rele se sterg cu cuvinte bune.

are cuvintele cu care trezeste duhul din lampa, gata sa-ti implineasca voia inimii.

are formula magica ce schimba convingerile limitatoare care ne sunt gratii la inima si rescrie contractele sufletului.

pentru ca orice contract care merita dezlegat are nevoie de unul nou, sanatos, in locul sau.

formula magicae ce readuce zambetul pe buze si speranta in privire.

are puterea elementelor naturii pe care le invoca, de la pamant, foc, apa, aer, la blanda imprejmuire a picaturilor de roua si petalelor de trandafiri, trecand prin culori si lumina, miere si sare, fulgere si vant de primavara.

nu e nevoie de nici un fel de duhuri sau spirite, de invocarile altor forte constiente obscure. ci doar de senina constientizare a puterii interioare, atunci cand te sprijini pe natura sa dai lanturile la o parte.

exista in folclor multe exemple minunate, amuzante sau cumplite.

daca vrei un descantec personalizat, sa-l canti inimii tale, scrie-mi :) vom gasi impreuna cuvintele potrivite, acelea care numai ele ajung la locul cel mai potrivit din inima ta si ii vorbesc despre fericire.

mandala. descantec de inviat sarpele.

pornind de la calatoria sarpelui...

,,aer drag, tine-ma bland, pana cand ajung din nou pe pamant

trimite-mi cate un nor, pana cand oi putea sa zbor

spala-ma cu apa si foc, sa-mi vina inima la loc

trimite-mi un inger din cer, sa-mi dea ce ii cer

sa ma prinda cu aripile sale, sa ma ridice din vale

sa-mi puna miere, pe orice durere

ca sufletul meu sa-l simta pe Dumnezeu"

mica vrajitoare se oprise in mijlocul drumului, atrasa de sclipirile soarelui in solzii uscati.

sarpele incapu foarte bine pe mana ca bratara, si se putea rasuci usor, si fetei ii venira vorbele pe buze fara sa se gandeasca prea mult...

nu mai inviase niciodata pana atunci un sarpe, si nici nu avea cum: el era primul sarpe de pe pamant. dar inima ei buna stia instinctiv ce are de facut. uda sarpele uscat cu apa, il incalzea la foc, il invartea pe incheietura ei fragila dar pulsand de viata, il ungea cu pamant gras si bun si il stergea cu frunze proaspete. si ii canta...

si sarpele simtea cum ii revine viata incetul cu incetul, la fiecare atingere a mainii mici si la fiecare vers cu clinchet subtire... incet, incet a inceput sa se invarteasca si singur si sa rosteasca vorbele descantecului, mai sasaind un pic, mai muscandu-si limba la cate un cuvant pe care nu il intelegea...

ii era putin rusine de ingerul care avea sa vina, ceea ce facuse de cand a plecat din rai nu era de iertat asa usor... dar isi dorea sa traiasca si pentru asta era dispus sa faca multe... chiar sa se intalneasca cu ingerul.

mica vrajitoare a lasat usurel sarpele pe pamant. parea destul de intremat sa porneasca la drum. stia ca se va intoarce candva la ea, dar acum nu avea nevoie de prezenta lui.

iar sarpele a pornit spre inima padurii, continuand sa se rasuceasca si sa-si cante singur. se tara pe pamant, mai facea cate un foc prin care trecea mai departe, strabatea raurile... dar ingerul nu aparea. asa ca, dupa un foc mare, mare, a intrat intr-o apa mare, mare, iar aburii care au tasnit din corpul lui l-au aruncat in aer, punte-curcubeu... cu un cer mai aproape de inger...

(in seara asta s-a incheiat, rotund si frumos, cursul de povesti ale elementelor. iti multumesc nespus, Monica, va multumesc, fetelor, pentru ghidare si insotire prin pamant, apa, foc si aer. si inapoi...

am avut ocazia sa duc spre incheiere povestea inceputa cu cateva luni in urma. nu e incheiata, dar e intr-o stare mult mai buna decat o lasasem :)) )

amintiri despre transparente

mi-am amintit de Marie Ancolie, atunci cand am cautat o imagine pe care sa ma sprijin pentru tema de aer: mireasma, aripa, lumina. si i-am regasit minunatele transparente care m-au inspirat spre dulceata.
alte imagini de Marie Ancolie, aici.
-
Cand vreau ca lumina sa devina blanda, o inmoi intrand sub o aripa.
Drumul spre aripa blanda si pufoasa care imblanzeste si indulceste lumina il gasesc de fiecare data ghidandu-ma dupa mireasma. Desi mireasma e diferita de fiecare data.
Daca simt aroma de trandafiri, stiu aripile sunt mari si ca pot sa aleg multe culori ale luminii... de la lumina alba pe care mi-o amintesc de cand priveam prin perdeaua groasa a cojii de ou, la lumina roz ca un interior de nor in asfintit, la lumina rosie ca o seara plutita printre sarutari si inimi de plus şi la cea visinie ca privita printr-o sticla de sirop...
Daca aroma e un pic mai tare si mai piperata, atunci plutesc pe aripi mici si violete de toporasi si liliac... iar lumina e de inceput de noapte misterioasa in care ma pot ascunde...
Daca simt aroma de miere, atunci aripile sunt propriile-mi pleoape... si fitrata prin ele, lumina imi intra direct in inima, facand-o sa zboare usor spre un asfintit in care soarele se uita inapoi...

focul, pe la inceput si melodii de noi inceputuri

v-am mai povestit de atelierele de poveste si povesti gazduite si inspirate de Monica Brandusescu.
saptamana asta, ne-a ghidat prin povestile focului. iata o bucata de poveste inceputa de mine si continuata (si salvata) de Olivian Breda. Olivian a postat-o pe blogul sau super-eficient si va invit la el sa o cititi.
la Monica puteti poposi o clipa in plus pentru o provocare interesanta: pe ce melodie v-ar fi placut sa veniti pe lume? pentru ca fiica sa, care o inspira din interior, se pregateste sa iasa in lume...

recuperatorul 9. ispita

sursa imagine: Undersea Tarot

oare care ar fi putut sa fie ispita? poate diamantele, caci perle culesesem destule...

si cum m-ar fi putut oare ele ispiti?

ma apropii de un loc in care mai multe diamante se invart in jurul unui coral rosu ca si cum ar fi fost propriile lui fructe miscatoare. iau cateva in mana si ceatza rosie mi se lasa pe ochi...

cat de nebun trebuie sa fie sa ma aduca aici, in jocul lui? si de ce oare incearca mereu sa ma tenteze, sa ma testeze, sa ma impiedice? sa provoace emotiile mele de femeie, dorinta de a-l ajuta, pentru a ma trezi aici ca nu sunt decat o carte in jocul lui...

ii arunc o privire plina de ura, prima de felul acesta de cand il cunosc. sunt sigura ca acum triumfa vazandu-si asteptarile indeplinite: eu, aici, prizoniera intr-o pestera plina de rani. iar el, calm, facand pe inteleptul, evitandu-le pentru ca nu le-a putut atinge. si pretinzand ca ma conduce pe mine in propria-mi vindecare. sunt dezamagita si trista. e doar un om, la fel ca mine, si cand inteleg asta, las sa imi cada cateva din diamantele din mana.

cu doar doua ramase in palma, apoi unul, apoi nici unul, emotiile mele se imblanzesc din nou. palmele imi sunt rosii inca. le ridic pentru ca apa sa spele urmele.

,,Nici o rana nu e mai buna sau mai curata decat altele. Nu sunt prea diferit de cei pe care ii vei insoti de acum inainte."

cat timp apa sarata imi spala palmele, il urasc inca. din ce in ce mai putin...

apoi, cu palmele din nou curate, imi dau seama treptat de adevarul spuselor lui.

,,Imi pare rau, a fost doar un moment de pauza. Hai sa cautam in continuare."

ii ating usor locul unde fusese rana, apoi il prind de mana. stiu ca anticipa situatia, ca a regizat conjuncturile, ca se astepta la izbucnirea mea de ura. poate ca s-a mai confruntat cu ceva asemanator. si poate ca mersul mai departe arata ca avea inca incredere in mine. sau ca isi continua detasat misiunea. sau si una si alta.

imi dau seama ca, centrata pe propriile emotii, imi e mai greu sa gasesc drumul mai departe. dar atata timp cat vom merge impreuna, inseamna ca exista un sens al calatoriei noastre impreuna, poate si o destinatie.

afara din pestera, marea e destul de pustie. imi dau seama ca, dupa o calaltorie la un nivel mai adanc, cele superficiale nu vor oferi prea multe indicii.

si da, iar imi trec prin minte ganduri feminine; ce simplu ar fi daca n-ar mai trebui sa cautam, daca o perla de-a mea l-ar multumi, i s-ar potrivi...

dar sunt doar ganduri, le las sa treaca si plutim impreuna mai departe.

lecturi recente, copy-paste

,,M-a invatat cum sa tes si acum facem mici tapiserii care reprezinta stadiile vietii noastre . In mos caracteristic, eu grabeam procesul, combinand prea repede culorile fara a intelege cu adevarat ce inseamna ele: calitati cum ar fi autonomia, initiativa, rabdarea, initmitatea.

_ Trebuie sa te uiti mai atent la semnificatia pe care o are o culoare cand o intalneste pe cealalta, spune ea, pentru a vedea cata forta ai pentru a o folosi si pentru a o influenta.

Prin intermediul ei am inceput sa vad ca fiecare fir are importanta. Sa cred ca, daca iau de acolo o culoare sau adaug o alta, ar putea sa altereze tesatura care sunt eu. Ma invata ca placerea este data de continuitate - sa iau tot ce stiu si sunt, ca sa topesc aceasta experienta in tesatura vietii de zi cu zi, sa-mi amintesc mereu sa-mi fac loc pentru mine insami."

Joan Anderson, Un an la malul marii.

.

despre stadiile vietii, pe scurt, aici.

r 8

Nu mă gândisem până atunci că există hoţi de suflete. Bucăţile pe care le-am recuperat eu pentru mine fuseseră pierdute de mine, cu buna stiinţă sau fără. Recuperarea mersese uşor aproape de fiecare dată şi chiar când a fost mai greu, greutatea venea doar din neştiinţa sau neputinţa proprie. Nimeni până atunci nu mă pândise în adâncuri să-mi ia perla. Sau viaţa. Acum îmi era teamă. Dar eram suficient de inconştientă să mă afund în continuare, împreună cu el, în peştera din adâncuri. Fiecare perlă şi fiecare diamant de acolo merita să ajungă înapoi la sufletul din care se desprinsese, doar că noi nu aveam nici un drept să facem asta. Fiecare om trebuia să-şi facă propria călătorie. Oare el gândea la fel? Sigur, că doar aşa ajunsese în viaţa mea... dar poate că nu gândise la fel în momentul în care suntem acum, cu câţiva ani în urmă...
Mi-am retras cu grijă mâna de pe rana lui. Nu mai sângera. M-a privit zâmbind. ,,Am să iau o singură perlă. Dar a trebuit să vii aici ca să vezi. E ultimul test.”
Întunericul peşterii se dizolva într-o lumină ciudată, roşiatică. Am început să văd şi eu imaginile care luciseră pentru o clipă în mintea mea, venite din a lui: diamante şi perle. Diamante roşii, cu toate nuanţele roşului şi perle albe şi roz. Peste tot în jur, se ridicau şi pluteau prin apă spre noi. Ne atingeau în treacăt, oprindu-se puţin pe corpurile noastre, apoi pluteau mai departe. Fiecare atingere era o emoţie distinctă, care învelea câte o amintire. După unele din ele, plăcute, am întins mâna să mai prelungesc atingerea cu o clipă, de altele m-am ferit ca arsă.
,,De ce hoţii le-au strâns aici?” ,,Fiecare om care a furat câte o bucată de suflet de la altul a crezut că o să-l poată mări pe al său, că o să-şi lungească lui viaţa. Dar n-a fost aşa. Fie au ajuns şi ei pe fundul mării, fie şi-au furat comorile unul altuia, fie le-au pierdut pur şi simplu. Nu poţi să trăieşti cu viaţa altuia; o bucată de suflet furată de la altul şi lipită de al tău va distruge o bucată din al tău.”
,,Am înţeles, ai şi tu o perlă aici. Dar eu? M-ai adus doar să mă ispiteşti?”

r 7

În ultima vreme mă obişnuisem să cobor ori de câte ori aveam să stau mai mult eu cu mine. Uneori era spectaculos. Alteori, munca de pe fundul apei însemna nu perle colorate, ci nisip, alge, corali, bolovani, pe care îi luam, îi aduceam la suprafaţă, îi spălam, şi îi aşezam în locurile în care se cereau aşezaţi. Era propria-mi arheologie care nu mai ţinea cont nici de lună, nici de peşti, nici de nimeni şi nimic. Era bine şi mă reconstruiam, din ce în ce mai întreagă şi mai puternică.
În timp, am adunat câteva perle si siguranţa că pot oricând să fac o călătorie de recuperare. Pe firul ăsta le-am înşirat. Doar că acum, în apele altuia, deşi aşteptam de multa vreme să cobor cu el, pentru el, alături de el, îmi era teamă. N-avea rost să-mi ascund teama, o simţea. Dacă l-aş fi refuzat atunci, pentru el n-ar fi fost atât de important. Pentru mine ar fi fost un fel de încheiere, dar nu cea dorită.
Aveam să cobor, să coborâm împreună în apele lui. Ape în care nu am mai intrat până acum. Fără să ştiu dacă perla pe care o voi găsi e autentică. Dar oare era important?
M-am întors spre el şi i-am întins mâna. Mi-a prins-o şi era rece. Cealaltă mână se desfăcea încet, lăsând să de vadă o bucată de pergament udă şi mototolită. Ceea ce crezusem a fi perla, era harta. Pe care o luase pentru mine, să-mi fie mai uşor. M-am îmblânzit puţin şi l-am strâns în braţe să îl încălzesc, legănându-l uşor. Nu s-a împotrivit. Dacă aşteptase atâta vreme, puteam să mai stăm cteva minute. Am pus harta între inimile noastre ca să învăţ drumul, să merg direct, fără să-l întreb. Încet-încet, pe măsură ce imaginile se formau în spatele pleoapelor mele, mi-am dat seama că ne scufundam. Am lăsat barca să se dizolve, cercul roşiatic să se închidă deasupra până când a rămas o stea roşie şi ne-am scufundat în continuare.
Ma orientam instinctiv prin adâncurile intunecate, harta lipită de inimă mă ajuta. Eram atentă să-l simt, să-mi dau seama ce fel de perlă are de cules. Nu spunea nimic, părea într-o transă destul de profundă. Doar atunci când îl întrebam dacă mai coborâm, îmi făcea semn că da.
Şi treptat, imaginile au apărut. Figura lui, tânăr de tot, lăsându-se doborât de valuri, târât, răsucit, zgâriat de nisip şi pietre, sângerând. Aruncând cuţitul ca să poată înota mai bine. Furios că trebuie să se întoarcă la suprafaţă tocmai cînd găsise intrarea în peşteră, pentru că firul de sânge ar fi chemat rechinii. Ştiind că celălalt va ajunge la comoară înaintea lui.
M-am desprins şi m-am apropiat de cel care plutea aproape inconştient în apa întunecată. Cu palma stângă i-am acoperit rana, cu mâna dreaptă i-am deschis săculeţul, i-am luat perlele una cîte una şi i le-am introdus între buze. Îi simţeam plămânii arzând şi răsuflarea întorcându-i-se. S-a zbătut, dar l-am ţinut bine, cu mâna lipită de rană. A deschis ochii. M-a privit. ,,Nu credeam că vom ajunge chiar aici... nu e tocmai drept pentru tine să...” ,,Suntem aici. Ce vrei?” ,,Să mă întorc în peşteră.” ,,Hai să mergem.” Şi eu îmi ţineam şiragul acum între buze. Mâna de pe rana lui îmi pulsa fierbinte.
Intrarea în peşteră era strâmtă, dar am trecut prin ea împreună. În depărtare se vedea o lumină roşie, asemenea stelei pe care am lăsat-o. Ştiam că în mintea lui strălucea comoara, diamante roşii şi perle roz, strânse de hoţii de suflete timp de sute de ani.

r 6

Mă apropiam de mal şi renunţasem să mai vâslesc. Ştiam că valurile îmi vor depune barca pe ţărm în locul cel mai potrivit. Mi-am desfăcut şiragul ca să îmi prind în el ultima perlă culeasă, in care strălucea o rază de lună. Acum şiragul era suficient de lung pentru a-l purta ca pe o podoabă, nu ca pe o înlănţuire. Întinsă în barcă simţeam cum luna coboară şi mă mângîie uşor... am închis ochii în murmurul valurilor, gândindu-mă că aş putea să stau aşa până la răsăsrit, când Soarele va veni desupra perlelor mele...
Dar n-a fost să fie aşa. La um moment dat, barca se înclină şi el se aruncă în ea. Ud şi îngheţat. Cu pumnul strâns, probabil peste ultima perlă culeasă. I-am făcut loc să se întindă lângă mine, l-am învelit. N-a spus nimic, nu l-am întrebat. Nu era acum momentul pentru poveşti, ci pentru odihnă. Am stat o vreme amândoi nemişcaţi pe fundul bărcii, pânâ când între apă şi cer a apăru de jur împrejur o linie roşiatică. M-am ridicat într-un cot şi am privit în jur. Ţărmul dispăruse. Nu voiam să-l sperii, aşa că nu i-am spus asta. L-am întrebat doar: ,,de ce voi, bărbaţii căutători, nu purtaţi la fel ca noi, femeile, perlele în jurul gâtului?” a zâmbit cu ochii încă închişi şi a răspuns: ,,ca să nu vă daţi voi seama că avem mai puţine decât voi!”
Am pufnit în râs, apoi am redevenit serioasă. ,,Ştii cumva unde suntem? Ţărmul nu mai e.”
,,Sigur că nu mai e. Suntem în apele mele. Aici doar eu am un ţărm. Tu încă nu.”

roua, perla si luna (sau recuperatorul 0)

in seara tocmai trecuta, m-am cufundat din nou in magia elementelor. in apa din poveste, in apa de poveste.

Monica ne-a indrumat sa scriem o poveste pana in momentul crizei, apoi sa lasam pe altcineva sa o continue. iar noi sa continuam o poveste a altcuiva.

pentru ca ma bantuie inca povestea culegatorului de perle si a ucenicei lui, povestea scrisa la curs a fost un fel de introducere la cele scrise in ultima vreme. eu am continuat fragmentul in modul in care s-ar face legatura cu cele scrise deja, dar am primit cadou de la prietena mea Adina o varianta de final rumoasa si completa care poate incheia cercul. sau siragul pe care il completez cu multa truda...

transcriu mai jos ambele variante:

inceputul:
Am vrut să strâng perle de pe uscat şi am pândit lacrimile Lunii. Ştiam că se găsesc uneori pe frunze, pe pământ, pe pietre. Ceea ce nu ştiam e că aceste lacrimi erau şi sunt greu de cules. Pentru că Soarele trecea să le sărute pe fiecare în parte în timp ce eu dormeam, doborâtă de aşteptare.
Apoi, am vrut să păcălesc Soarele. Şi mi-am deşirat propriile perle din şiragul mult prea scurt într-o noapte, înainte să răsară Luna, pentru ca Soarele să vină, să le sărute şi să plece sătul înainte ca Luna să plângă pe frunze şi pe pietre. Doar că în noaptea aceea a fost Lună nouă, iar dimineaţa înnorată. N-au venit nici unul, nici celălalt, iar eu mi-am înşirat la loc perlele uscate, plângându-mi singură propriile lacrimi.
Şi am plecat mai departe cu şiragul strâmt, pregătindu-mă să aştept până la următoarea Lună plină.
.

continuarea personala pentru reintrarea in povestea personala:
Şi în timpul ăsta am studiat tot ce am găsit despre rouă şi perle. Despre Lună şi Soare. Despre poveşti şi despre lacrimi. Despre cum se înşiră perlele într-un şirag pentru ca de la gâtul meu să strălucească până la Soare şi înapoi. Şi am urmărit creşterea Lunii noapte de noapte, pas cu pas. Şi am crescut o dată cu ea.
Lună, Lună, oare de ce lacrimile tale sunt sărutate şi ale mele nu? Ce îl face pe Soare să te caute în fiecare dimineaţă? Şi tu de ce fugi?
Am mers în vechile biblioteci, a mstat de vorbă cu vrăjitoare şi cu magi. Şi la început mai încet, apoi din ce în ce mai tare mi-am strigat durerea colierului prea strâmt. La un moment dat cuiva i s-a făcut milă de mine şi mi-a făcut cunoştinţă cu pescuitorul de perle, cu recuperatorul. Şi de la el am înţeles că nu căutam unde trebuia. Perlele adevărate cresc în adâncuri, iar munca de recuperare durează mai mult de o noapte. Indiferent cât de aproape pare Luna...
Iar recuperatorul a intrat în viaţa mea...

unu

doi

trei

patru

cinci

si va urma...
.
continuarea – varianta Adinei, ca punct de sprijin pentru iesirea din aceasta varianta a povestii personale:
Apoi m-am gândit: de ce să tot aştept mereu noaptea cu lună plină? M-am săturat să mi se usuce perlele aşteptând. Şi apoi m-am hotărât că orice noapte e potrivită ca să pot prinde lacrimile lunii.
Zis şi făcut. De data aceasta mi-am înşirat perlele în faţa lunii şi m-am deschis să primesc lacrimile ei sfinte. Şi orice lacrimă care pica, dădea viaţă fiecărei perle. Şi simţeam cum mă însufleţesc, dar mă simţeam totuşi rece. Ceva lipsea. Raza de soare.
Cu prima rază de soare lacrima lunii s-a uscat pe suprafaţa perlelor mele şi le-a făcut translucide. Şi în toate perlele puteam să-mi văd feţe diferite ale propriei mele persoane. Şi le priveam pe toate şi mă priveam pe mine regăsindu-mă.
Într-un final, le-am strâns pe toate în căuşul palmei, am deschis gura şi le-am înghiţit.
Cu fiecare perlă înghiţită, soarele urca mai sus pe cer iar eu întineream de la an la an. Mă simţeam acum rotundă şi împlinită. Aşteptarea luase sfârşit. Soarele îmi îngemănase lacrimile lunii în perle nestemate.

recuperatorul (5)

sursă imagine

Am în palmă perla culeasă pentru el, împreună cu el. Nu, m-am coboarât atunci. Am preferat să par laşă, dar să salvez situaţia. De fapt, mi-am asumat laşitatea... sincer... A mai trecut un anotimp, iar marea iarna e alta.
Nu cobor pentur alticneva când vrea muşchii mei, ci cand mi se cere. N-am nici un drept să o fac doar pentru că pot. Culmea, în momentele acelea eram chiar convinsă că pot. Şi asta m-a ajutat să respir profund, să zâmbesc şi să spun: ,,azi nu e o zi potrivită pentru călătorie”. Puteam să văd norii apropiindu-se de ţărm şi să simt deja în gură gustul nisipului tulburat. Nu. E mai bine să aştepţi momentul potrivit. Ştiam şi că o vreme o să dispară complet de lângă mine, ca şi cum n-ar fi fost, dar acum asta era ok. Deja puteam să călătoresc singură pentru mine însămi. Până când s-a întors, simplu, ca şi cum ar fi venit zilnic, am trăit mult şi intens în propriile adâncuri.
În fiecare seară, după ce se stingeau luminile de la ţărm, plecam în larg. Îmi era pe de o parte mai simplu să iau barca, să vâslesc o vreme şi apoi să mă scufund. Pe de altă parte, micul felinar nu îşi trimitea lumina prea adânc şi uneori îmi era greu la întoarcere. În unele locuri, apele erau mai adânci şi ştiam că acolo mai am de căutat. În altele aproape vedeam nisipul de pe fund.
Ceea ce nu îmi spusese era că ori de câte ori o călătorie reuşea şi mă întorceam cu o perlă, fundul mării mai urca puţin. În momentul în care voi avea şiragul întreg, adâncimea apei nu va depăşi înălţimea mea. Abia atunci voi putea alege; să rămân la ţărm, întreagă, sau să mă scufund în apele interioare ale celuilalt pentru a-l însoţi în propriile lui călătorii de completare...
Am înţeles că nici drumurile lui nu erau gata, pentru că altfel n-aş fi simţit atunci apropierea furtunii. Departe de a fi dezamăgită de asta, descoperirea mi-a adus multă încredere. Dacă el putea, voi putea face şi eu călătorii pentru ceilalţi, doar cu câteva perle. Primele, culese de el, celelalte de mine.
Pentru prima călătorie singură am ales locul şi timpul unde fusesem împreună cu el ultima dată. Am început să respir în ritmul valurilor, imahinându-mi respiraţia lui alături de a mea. A lui e mai lentă şi mai profundă... îmi spun că e tine de antrenament şi continui... cred că am găsit locul... şi cobor...
Sunt un pic surprinsă, locul e acelaşi şi nu e. Călătoria de data trecută l-a modificat, adîncimea e mai mică. Pe locul unde zăcuse înainte femeia scufundată nu mai e nimic. Doar coralii proaspăt regeneraţi. E lumină ca şi cum n-ar fi fost noapte, iar unul dintre delfini se apropie uşor de mâna mea... oh, delicată şi tandră apropiere, Yina, o simţi şi tu? Cântecul îmi apare spontan pe buze, îl cînt bucuroasă. Delfinul se apropie pănă să îmi atingă mâna, apoi pleacă. Mulţumesc, dragule, ai dreptate. Am venit nu doar pentru confirmare, ci ca să aleg acum şi cealaltă direcţie: în sus, după fetiţa supărată.
Pentur că acum drumul până sus era mai scurt, am ajuns-o. M-a privit nedumerită, neştiind în prima clipă cine sunt; da, semănam cu Yina, şi totuşi... nu, nu eu sunt femeia la care venise. Dar s-a întors puţin şi s-a cuibărit în braţele mele. I-am cîntat şi ei cântecul să îl ştie când se va întoarce pe pământ. ,,Ce vrei tu, pui de sirenă?” şi mi-a spus. Am dus-o în braţe până la suprafaţă şi am ridicat-o spre razele lunii. Şi i-am spus. Că a fost şi ea la fel de dorită precum a dorit ea să vină. Doar că nu era momentul potrivit pentru ea. Şi că se va întoarce cu siguranţă. Că va creşte frumos, şi în cer, şi pe pământ. Şi va fi fericită. Mi-a şoptit dulce: ,,ştiu”. Şi s-a dizolvat în razele lunii.
Înapoi în barcă, purtată de valuri blânde către ţărm, mi-am dat seama că ţineam strâns pumnul stâng. Când l-am deschis, în el ţineam o perlă mică, roz.
Dar asta e perla mea. Despre perla lui vă povestesc altădată.

o scurta plimbare

sursa imagine: fotocommunity, Jürgen-Kurt Wegner

recuperatorul (4). despre dependenta

de vorba, indelung, pe uscat, despre riscurile meseriei. despre nevoia de a dobandi puritate si fermitate de cristal atunci cand lucrezi pentru altcineva, altfel risti sa nu te mai ridici niciodata la suprafata.

cuvintele lui imi par vechi si greoaie, oarecum demodate, dar le intuiesc sensul.

in noaptea asta mi-a povestit:

.

,,Omul caruia i-ai umplut o data sufletul iti va oferi apoi sa bei din el de cate ori vei avea nevoie. Dar apa ce ti-o da, nu e apa dulce, ci sarata, mai rea decat setea. Te va astepta cu ranile deschise si vibrand la apropierea ta si ti se va darui in toata plenitudinea sau goliciunea lui, in extaz sau in disperare, ca unui zeu sau ca unui demon, cersind mantuirea sau plata sufletului.

Omul caruia i-ai luat sufletul in maini, fie si pentru o clipa, se va tara pe nisipul uscat care il separa de tine, intinzandu-te sub soarele arzator, sfasiat de dorinta apropierii tale. Te va privi cum te indepartezi -Fata morgana - dorind sa planga, dar nevand de unde.

Omul caruia i-ai atins sufletul in treacat si i l-ai rasfirat usor printre degete se va roti dupa tine, deschizandu-si petalele galbene la fiecare rasarit de-al tau si isi va pleca usor capul la apus, asteptandu-ti revenirea.

Omul caruia i-ai aratat o clipa sufletul sau stralucind sub mormanele de gunoi in descompunere sta in fata ta, cu o mana intinsa, surazand, asteptand ca tu sa dai drumul fricii si sa intinzi la randul tau mana. Toti te asteapta. Alege..."

.

mi se pare oribil ce imi spune. il privesc suparata: ,,nu te cred. pentur ce fel de oameni ai calatorit? daca nu vrei sa ma mai inveti, spune-mi drept, nu te mai da dupa atatea metafore. oamenii isi vor sufletul inapoi, nu pe tine."

m-a privit lung, zambind pe jumatate.

mi-a intins mana cum face de cate ori ma invita intr-o calatorie.

i-am spus: ,,daca vrei sa coboram, vreau sa fac eu o scufundare pentru tine. am inca nevoie sa ma sustii si sa ma conduci in lumea ta, dar iti promit o perla."

.

mi-am dat seama ca m-am cam grabit cu afirmatia. si m-am repezit vrand sa ii demonstrez ca nu are dreptate, ca daca s-a confruntat cu cererea vesnica sau cu recunostinta inlantuitoare, a fost vina lui. ca eu, cu o picatura de experienta, l-as putea ajuta sa-si schimbe acele convingeri.

dar promisesem deja. asa ca mi-am inghitit frustrarea, am respirat de cateva ori adanc si l-am prins de mana, tremurand deja la gandul algelor, coralilor, corabiilor scufundate si a monstrilor marini...