Craciunul globuletului negru

...

Şterse de praf ultimul globuleţ – de fapt ar fi avut chef să le spargă pe toate, dar nu era suficient de furioasă ca să nu se gândească la riscul de a călca apoi pe cioburi mărunte, ascunse în grosimea covorului – şi vru să îl pună înapoi în cutie.
Globul strălucea ciudat, reflectând mai multă lumină decât ar fi fost cazul. Şi mai ciudat era că era negru, iar Lilly nu îşi amintea să-l fi cumpărat sau să-l fi primit de undeva. Ce căuta acolo?

...

Un zgomot ciudat în sufragerie. Se îndreptă spre uşă, se întoarse, mai luă o linguriţă de îngheţată şi ieşi în sfârşit din bucătărie. Globuleţul căzuse de pe masă şi se rostogolea pe covor cu o viteză neobişnuită lăsând o dâră de lumină în urma lui.
Curiozitatea deveni mai tare decât teama, şi în plus parcă mai era ceva, ceva ce nu mai simţise de mult, era speranţa....
Globuleţul era cald în mâna ei şi vibra. Culoarea, dintr-un negru iniţial mat devenise de un negru lucios cu irizaţii de curcubeu... o căldură blândă ce pornea din el îi pătrundea în palmă şi din mână i se răspândea apoi în tot corpul... simţea că se dezmorţeşte. Trăsăturile feţei i se destindeau într-un zâmbet, simţea că i se ridică fără voia ei colţurile buzelor şi ale ochilor, corpul era în acelaşi timp greu şi uşor ca şi cum...

despre CUM, din urmatorul workshop

Priviţi imaginile din faţa voastră timp de 1 minut şi exploraţi-le. Apoi, timp de 5 – 10 minute scrieţi tot ce vă trece prin minte referitor la acea imagine.
Imaginea primită foloseşte ca punct de plecare pentru o scurtă povestire; aceasta nu trebuie să explice neapărat imaginea, atâta timp cât imaginea inspiră într-o oarecare măsură rezultatul final.

În timp ce scrieţi, priviţi imaginea din când în când. Dacă scrieţi la persoana I, imaginaţi-vă că intraţi în imagine şi acţionaţi, fie din pielea persoanjului (unuia din presonaje), fie alături de acesta (aceştia). Descrieţi peisajul, acţionaţi, interacţionaţi, faceţi tot ce vreţi şi scrieţi despre asta!
Evitaţi să folosiţi texte scrise mai înainte doar pentru că se potrivesc cu imaginea, exerciţiul trebuie folosit pentru a genera idei pentru texte noi!

cat de mare e marea?

si cat de mare trebuie sa fie speranta ca sa fie mai tare decat valurile, decat vanturile, decat stancile?
numai cine a primit raspunsul la mesaj poate spune.

locuri de poveste, locuri de putere

Cu mai bine de dooj de ani in urma descopeream locul acesta ( din Gradina Botanica) unde mi se parea ca se face trecerea din lumea reala in lumea povestilor. Ma plimbam pe aici dimineata devreme; pe masura ce ma apropiam de acest loc crestea emotia si misterul. Dupa ce treceam de copacii din stanga imaginii, ma opream un pic; in stanga e o malstina cu nuferi si broaste, marginita de chiparosi. Pentru a trece mai departe, intr-un camp strabatut de alei inguste, abia vizibile, trebuia sa trec peste doua lespezi, care, in mintea mea reprezentau portalul.

Stateam pe ele destul de mult, straduindu-ma sa fiu constienta simultan de ambele lumi, stiind ca un singur pas ma poate trece intr-o parte sau in cealalta. Nici una dintre parti nu ma facea sa ma simt atat de bine ca acest punct. Locul meu de putere.

Leapsa / despre lucrurile care imi plac

"Îmi place, nu-mi place: aceasta nu interesează pe nimeni. Aceasta nu are aparent niciun sens. Şi totuşi aceasta înseamnă că trupul meu nu este la fel cu al vostru". - Roland Barthes

... de la Klara...

Da, corpul meu e uşor diferit de celelalte corpuri, mintea mea funcţionează uşor diferit de a celorlalţi, emoţiile lasă asupra lor amprente cu o altă formă şi de o altă adâncime decât pe celelalte planete umane. Diferite în aparenţă, dar fundamental asemănătoare. Suficient de diferite pentru a fi atrasă de ceea ce mi se pare atât de altfel la celălalt, ceilalţi, şi, din fericire, suficient de asemănătoare pentru a gusta bucuria apropierii şi atingerii.
Am citit din link în link şi din blog în blog, urmărind ,,leapşa” în ordine inversă şi m-am bucurat găsind atât de multe plăceri comune la toţi cei ce au scris despre lucrurile care le plac şi despre cele pe care nu le plac. E bine, pentru că aceste lucruri există din belşug.
Aşa că mă răsfăţ şi eu puţin, înşirând detalii ale decorurilor din poveştile mele (daaa, decorurile sunt importante).
Lucruri care îmi plac: îmi place spaţiul întins unde vântul să curgă liber - marea, deşertul, câmpul cu iarbă înaltă; spaţiul concentrat, plin de detalii fascinante: pădurile, librăriile, anticariatele, magazinele de bujuterii, cofetăriile, sălile cu oameni doar puţin cunoscuţi şi cufundaţi în studiu; spaţiul intim care se creează între două priviri complice, împreună cu zîmbetul care apare atunci spontan (ştiu că ştii, şi tu ştii că eu ştiu şi asta e ok pentru amândoi); spaţiul intim care apare între două trupuri care se atrag, cu toate liniile de forţă aproape palpabile care se întind între ele...
Îmi place timpul de dinainte, atunci când urmează o certitudine şi timpul de după, atunci când apare o surpriză; îmi plac momentele de dinaintea ploii, clipele dintre somnul celuilalt şi somnul meu (pe care le trăiesc cu drag, chiar dacă mi-ar plăcea să nu adoarmă el primul) şi nopţile de lucru ( cu excepţia celor din preajma unui dead-line); îmi plac clipele în care privesc fără ca celălalt să se simtă privit... îmi place să ajung mai devreme undeva doar pentru a mă bucura de un spaţiu-timp numai al meu... până la venirea celorlalţi.
Îmi plac poveştile, îmi place să citesc, să vorbesc, să ascult şi să scriu. Îmi plac conexiunile, sincronicităţile, clipele de sinestezie, de meditaţie, efervescenţa mentală, zâmbetele, râsul cu gura până la urechi. Îmi plac multe cărţi, multe filme, pe care le recitesc sau le revăd oricând. Îmi place să vorbesc cu câţiva prieteni (de fapt, cu oricât de mulţi, dar pe rând). Joaca, jocurile (mai ales cele la care stăpânesc regulile). Îmi plac conjuncturile care sugerează magia în orice formă şi îmi plac magicienii... (mai puţin vrăjitoarele ).
Lucrurile care nu îmi plac sunt nuanţări ale unora care îmi plac. Dar îmi plac altfel. Îmi place atingerea, dar urăsc presiunea, şi a spaţiului şi a timpului. Detest modificările unor termene (mă rog, cele în defavoarea mea), indiferent de justificări. Mă deranjează foarte tare să fiu în întârziere şi, de asemenea e un chin aşteptatul unei persoane care întârzie. Urăsc zgomotul, mi-ar plăcea să am cu mine o telecomandă cu care să dau zgomotele mai încet şi chiar unele sunete, în special cele înalte... (cele joase îmi plac, de exemplu vocea lui Leonard Cohen).
Nu-mi plac modificările, ştersăturile, răzgândirile, turele nesfârşite în jurul cozii, ideea de a învăţa pe dinafară, intrigile, vorbitul la telefonul fix. Nu-mi place să mă gândesc la lucrurile care nu-mi plac, si de aceea scriu acum asta în loc să...
Oricum, şi asta e bine, cu toţii putem să punem pe listă mai multe lucruri plăcute decât neplăcute. Ce voi face cu ele? Păi, după cum am zis, decoruri pentru poveştile-poveşti şi pentru celelalte. Şi uneori, când nu le găsesc pe la suprafaţă, le scot din dulapul de resurse, le scutur, le spăl şi mă bucur din nou de ele, fericită că toate îmi vin bine, indiferent dacă am mai slăbit ceva sau nu...
Bonus, lucruri care plac mult, mult: aici, o Maria cânta copiilor speriaţi de furtună despre lucrurile care îi plăceau... şi pentru că îi plăceau atât de mult au devenit mai puternice decât furtuna.

Richard von Volkmann-Leander – Batranul cufar

poveste primita de la Maria (Lady Harmony)

Un domn in varsta, care calatorea foarte mult, avea un cufar. Nu era de loc frumos cufarul lui, ci dimpotriva, cum nu se poate mai urat. Era imbracat in piele de foca, rupta si zdrenturoasa, iar marginile erau prinse in coltare de fier. Pielea de foca era mancata de molii, iar coltarele de fier erau tare ruginite si oricine putea sa vada ca trecuse prin multe necazuri. “Asta poate sa indure multe” spuneau hamalii cand il ridicau din trasura. Apoi il tranteau atat de tare, incat cufarul trosnea. Lucru care nu indulcea defel dispozitia cufarului, care era si asa destul de proasta. Astfel incat impungea si lovea cu colturile lui de fier pe oricine ii iesea in cale. „N-aveti decat sa nu va apropiati de mine” maraia el, atunci cand celelalte cufere, impreuna cu care calatorea, incepeau sa se planga. „Stiu eu ca nu vreti decat sa va uitati la cat sunt de zdrentaros”.
Stapanul cufarului insa era un om tare ciudat. Cand era acasa, cufarul trebuia sa stea mereu in odaia sa, asezat sub oglinda suflata cu aur, chiar daca imaginea era cat se poate de ciudata: Cufarul acela vechi si urat, in odaia frumoasa si confortabila. Iar atunci cand se afla in calatorie si tragea la vreun han, cufarul era primul pe care cerea sa-l aduca si sa-l aseze la capul patului. “Probabil ca sunt multi bani in cufar”, spuneau oamenii, “ca prea nu-l slabeste din privire!” Dar erau foarte departe de adevar. Intr-adevar, in cufar se afla ceva deosebit. Dar bani? Nu, in nici un caz bani!“
Atunci cand era singur in odaia sa, batranul domn apasa pe un arc numai de el stiut si dintr-o data, cufarul se deschidea, dezvaluindu-si continutul. In el se afla o minunatie de ladita, imbracata in catifea rosie si impodobita cu panglici de aur. Si deindata ce intra altcineva in camera, capacul cufarului se inchidea de la sine cu un zgomot puternic.
Dar slujnica batranului domn era foarte vicleana. Intr-o zi, ea isi lasa incaltarile in fata usii si se furisa in cea mai mare liniste pana la cufar, care era deschis. Ajunse pana foarte aproape de el si vazand stralucirea de rosu si auriu dinauntru, uita cu totul de sine si striga: “Doamne sfinte, cufarul asta vechi e foarte frumos pe dinauntru!” Atunci cufarul isi dadu seama ca langa el statea cineva nepoftit si isi tranti pe data capacul, cu atata forta incat mai ca-i prinse degetele slujnicei, care tocmai voia sa vare mana inauntru, ca sa vada daca chiar este catifea si cat de moale o fi.
„Vai de mine!“ striga ea speriata, „ce cufar urat si ingrozitor. In nici un caz nu trebuie sa ai de a face cu el!“ Iar dupa aceea, ori de cate ori cineva o intreba ce o fi in cufarul acela atat de misterios, raspundea ca nu era nimic demn de luat in seama. Ca stapanul ei prinsese drag de cufarul cel vechi si zdrentaros si nimic mai mult.
Si totusi era ceva deosebit cu acel cufar. Pentru ca din cand in cand, batranul domn incuia cu grija toate usile odaii, apoi apasa pe arcul secret al cufarului, care facea sa se deschida capacul. Apoi ciulea inca o data urechile, sa fie sigur ca nu e nimeni prin preajma, dupa care scotea ladita imbracata in catifea rosie si o aseza cu grija pe masa. Apoi apasa pe alt buton, numai de el stiut, si capacul laditei se deschidea si el. Dar oare ce se afla in ladita? De necrezut! O printesa de poveste, mica si dragalasa, cu cozile atarnand pe spate si incaltata cu pantofiori rosii. Ea sarea deindata afara, se aseza pe capacul laditei si legana din picioare, ceea ce o facea cu atat mai incantatoare. Apoi incepea sa povesteasca cele mai minunate povesti. Batranul domn statea in cufundat in fotoliu si asculta cu atentie. Intr-o buna zi, dupa ce sfarsi de povestit, mica printesa spuse: “Ti-am povestit atat de multe povesti frumoase, dar cred ca tu incepi sa le uiti. N-ai putea oare sa le scrii?” “Desigur”, raspunse batranul domn, “as putea sa le scriu, cel putin as putea sa incerc sa le scriu, pentru ca oricum nu ar fi la fel de incantatoare, cum le povestesti tu. Dar nimeni nu trebuie sa stie despre tine si mai ales nu trebuie sa afle nimeni ca esti ascunsa in cufarul cel vechi. Tu trebuie sa fii doar a mea. Pentru ca oamenii s-ar buluci sa te vada si sa te atinga cu degetele lor neindemanatice. Si catifeaua cu care este imbracata ladita s-ar ponosi foarte curand. “O, fereasca Dumnezeu!” spuse mica printesa, ingrozita de idee. “Si totusi, tare s-ar mai minuna ei, daca ar stii cine se afla in vechiul cufar!”, spuse apoi, razand gratios.
„Pst!“ o intrerupse batranul domn, „bate cineva la usa . Ascunde-te repede in ladita!“ Apoi aseza degraba ladita in cufar, care isi tranti capacul cu zgomot. Iar cand intra slujnica sa aduca ceaiul, batranul cufar statea burzuluit, ca deobicei, sub oglinda suflata cu aur. Trecand pe langa el si ferindu-se sa nu fie vazuta de stapanul ei, slujnica ii dadu un picior cufarului, mormaind printre dinti: „Era cat pe-aci sa-mi prinzi degetele, cufar batran si urat!“

sunt un animal

(zilele trecute am citit pe alte bloguri cuvinte de dor pentru animalul pur si pierdut din noi .... si mi-am amintit si eu vorbe mai vechi...)

Gânduri, turmă de fulgere
Aşezate blând, rumegând, luminând
Vorbe, tulbure scurgere
Când de turmă se rupe vre-un gând

Salturi – durerea aproape
Când nu poţi să crezi că-i aşa
Sufletul – abur pe ape
Când boturi se-apleacă să bea

Privirile – umede şoapte
Când taine pe seară se – aud
Iubirile – drumuri în noapte
Ce poartă turma spre sud.

si o poarta zdravana, pe care simti cand intri... si cand iesi: ruinele de la Porolissum

tot prin cofetarie...

In afara de ,,La vatra Ardealului", fantasme rafinate se invarteau in mintea mea si in jurul cofetariei Mozart din Cluj... si am ajuns zilele trecute si pe acolo... si am savurat din atmosfera si prajiturile ei...
Nu cred ca mai am fantasme cu prajituri. Atat de simplu era totul?
Nici nu stiu daca mai vreu sa-mi indeplinesc si alte dorinte. Daca dispar?

si pentru ca am pomenit de gara, uite-o si pe ea!

nu pare, dar e o imagine dintr-o gara!

O gara mica, unde opresc doar personale... da, trenurile alea care opresc chiar pentru tine personal... e napadita de iarba, de tufisuri, are o singura linie lucioasa si una ruginita, si de cate ori astept in ea (trenul ) imi vin in minte doua chestii:
- una e un fragmentel dintr-un cantec de ... (era sa zic de dragoste, da e doar de despartire) ... un refren celebru pe vremea cand ascultam emisiunile cenaclului Flacara cu urechea ciulita - ,,La adio" - ,,si ai plecat cu tot cu gara / nici tren nu mai exista , nu // eu m-am intors inca o data / voiam sa vin pe urma taaaaa / dar unde-i linia ferata / parc-a luat-o cineva"
- si alta e un (contra)exemplu dat de cineva care voia sa ne vorbeasca despre importanta deciziilor rapide: ,,a trecut si trenul, a cazut si gara si a crescut si zmeura pe-acolo".
Nostalgii de sfarsit de vara.

POARTA

Imaginea ii apartine lui Krzysztof Krzemien (ca si cea de pe celalalt blog, mi-a casunat acu pe porti) si e ... imprumutata... de pe fotocommunity.

Intotdeauna am fost fascinata de usi, fereste, porti... si, intr-un fel si trenurile si garile cred ca ar intra in aceeasi categorie.

E vorba de ,,in alta parte". Povestile din copilaria mea se desfasurau intotdeauna undeva, peste mari si tari... si culmea, chiar si ca sa umbli de colo-colo prin poveste poa sa-ti ia ani de zile. Bietele printese treceau prin toate chinurile pana sa-si regaseasca iubitii care dispareau inexplicabil cand erau priviti in fatza sau intrebati tocmai chestia aia pe care ele promisesera la inceput ca nu-i vor intreba... ba unele , mai curioase mai intrau si in cine stie ce camera secreta.

Doar ca, din loc in loc mai exista cate o poarta care poate asigura o scurtatura, un punct de trecere dintr-un univers in altul. De obicei inchisa. Pentru asta trebe chei, une-i magicianul?

materializari

in ultima saptamana am primit cadou o lada de comori si un glob magic, daruri inspirate de pozele afisate pe acest blog; mi s-a promis o saptamana intreaga la Brasov si un bonus de o prajitura la o alta faimoasa cofetarie din tara (detalii saptamana viitoare)... si mi-am reamintit de puterea creatoare a scrisului...

candva, incepusem sa scriu o poveste despre ceva ce imi doream foarte mult; am scris o vreme la ea, dar am abandonat-o inainte de final, inainte de implinire; peste putin timp, cand o situatie de viata se suprapunea exact peste marginile povestii mi-as fi dorit sa o fi scris pana la capat...

dovezi marunte ca suntem creatorii propriilor vieti...

Puterea fantasmei

Fantasma e o poveste pe care ne-o spunem singuri, în momente de intimitate şi al cărei ritual ne face fericiţi... o vreme.
O fantasmă e încărcată cu foarte multă energie; exemplul tipic sunt fantasmele erotice, sau cele de succes. De fiecare dată când mintea noastră o reia şi o răsuceşte, o mai investeşte cu un surplus energetic, şi obţine în final o satisfacţie intensă.

Doar că, la un moment dat, când circuitul s-a săpat prea adânc în neuronii noştri, energia începe să se piardă, şi orice reluare a fantasmei în loc să ne încarce, ne goleşte... pentru că, pe undeva, a dispărut speranţa îndeplinirii ei. Dacă vrem să revenim la nivelul energetic iniţial, singura posibilitate de a rupe cercul rămâne împlinirea ei. Cu (sau ca) un act de voinţă.
Ceea ce - în sfârşit - am făcut şi vă mărturisesc...

De vre-o patru ani îmi doream să vizitez Braşovul şi să mănânc o prăjitură la cofetăria ,,La Vatra Ardealului”. Am mai trecut prin Braşov cu treburi, dar niciodată nu am avut timp să mă plimb pur şi simplu prin oraş, să mă bucur de case, străzi, biserici, ziduri de cetate... de cofetăria cu aer medieval şi de prăjiturile care îmi rămăseseră în amintire ca un reper al rafinamentului. În iarna asta am avut un drum pe acolo, dar nu eram singură, nu aveam sufucient timp, iar cofetăria era închisă... Faptul că vis-a-vis se deschisese o gelaterie cât se poate de atrăgătoare (unde am intrat şi de unde am mai pus o poză pe acest blog) nu m-a consolat prea mult: eu voiam o prăjitură la cofetăria ,,La Vatra Ardealului”!

De fapt, nici nu era prea complicat, aveam nevoie doar de o zi liberă... pe care nu am găsit-o timp de o jumătate de an. M-am uitat pe biletul de autobuz pe care îl păstrasem de astă-iarnă, da, Pământul a trebuit să treacă de cealaltă parte a Soarelui ca eu să ajung din nou acolo- exact şase luni!

Cu câteva zile înainte, primeam toate semnele că trebuie să o fac; am descoperit blogul fursecului mecanic şi l-am studiat îndelung, cu pupilele dilatate de poftă, Monica, o prietenă aflată în concediu în Turcia îmi trimitea fotografii cu ea şi soţul ei mâncând prăjituri... iar de curând, împreună cu Masha, excelentul meu life-coach, am început un program special în acest sens, ceea ce impunea o anumită accelerare a evenimentului.

Aşa că marţi (când am mai sărbătorit şi alte învărteli în jurul propriului Soare) m-am plimbat prin Braşov... cu o imensă plăcere. M-am plimbat îndelung, am vizitat, am privit şi atins spaţiul din jurul meu, am respirat în mod conştient aerul de acolo (ceea ce nici nu era prea greu, după canicula din Bucureşti), am făcut fotografii, am vorbit la telefon cu prietenii care îmi aminteau de turele de pe stadionul Soarelui şi le-am împărtăşit şi lor din plăcerea mea... şi am prelungit cât mai mult plimbarea înainte de a merge la acea minunată cofetărie.

M-am oprit în faţa ei, şi am fotografiat-o de pe trotuarul celălalt. Arăta minunat de promiţătoare şi, slavă Domnului, era deschisă! Cu o ultimă răsucire mentală a fantasmei am vrut să prelungesc şi mai mult aşteptarea vizitând mai întâi Biserica Neagră din imediata apropiere, dar momentul venise, chiar trebuia să intru, aşa că am traversat. Am privit îndelung vitrina, apoi galantarele. Am ales, cu greu. Oscilam între mesajul de autocontrol (numai una, că şi celelalte au acelaşi gust), mesaj nu tocmai valabil în diversitatea de acolo şi ideea de a mânca una şi pentru Mădă, prietena care mi-a suportat fantasma asta (şi altele pe tema Braşovului) şi mi-a fost alături în perioada în care mâncasem prima prăjitură... am ales două prăjituri mici.

Priveam farfuria din faţa mea, pe măsuţa cu garoafe. Priveam prăjiturile, pereţii cofetăriei, pozele de pe pereţi, lumea de pe stradă, garoafele de pe măsuţă, urmăream să dilat cât mai mult conştientizarea acelor clipe... să mă bucur de împlinire. Am savurat prăjiturile, firesc şi natural, în ritmul cel mai potrivit... le-am privit şi m-am bucurat de imaginea lor pe măsură ce scădeau, la fel ca luna. Am fost conştientă de mişcarea ca de dans a linguriţei, de contactul fiecărei particule de frişcă şi de ciocolată cu papilele mele gustative şi de senzaţia de satisfacţie pe care mi-o ofereau (sau mi-o ofeream).

După ce s-au terminat (eclipsă totală de lună) m-am ridicat şi am plecat, cu o senzaţie de plenitudine fizică, emoţională şi mentală. Mă simţeam împlinită şi eliberată, mintea se putea desprinde de jocul acesta, ceea ce a şi făcut.
M-am mai plimbat vre-o oră prin oraş, dar, o dată misiunea îndeplinită, mi-am dorit să mă întorc. Şi data viitoare prin Braşov mă voi plimba cu plăcere, dar fără nerăbdare, anticipare şi dorinţe. Poate voi mai mânca o prăjitură aici sau nu... nu mai e important. Mi-am îndeplinit fantasma.

ce-mi spun cele din jur despre mine

hai sa ne jucam un joc: eu ma fac ca vorbesc despre ce vad in jur, iar tu te faci ca ma crezi... iar o ureche a ta, cea care e mai obisnuita cu cea de-a doua atentie, asculta ce vorbesc despre mine...

apoi ma intrebi despre mine, dar ca eu sa nu ma sperii si sa te mint, te faci ca ma intrebi despre cele din jur...

iar eu iti raspund, bucuros ca pot sa iti vorbesc despre mine, si stiind ca tu ma asculti delicat si discret...

jocu lse termina in momentul in care eu recunosc ca am vorbit despre mine, iar tu accepti tot ceea ce am spus in numele lucrurilor care ne despart si ne unesc...

biserici, cetati, castele

In povesti, de multe ori printesa e inchisa in turn si asteapta ca un erou de pe teritorul stapanit de balaur, de zmeu, vrajitor sau chiar de taica-sau sa-si fixeze ca tel suprem al vietii eliberarea ei.

Am intrat si eu in aceasta bisericuta din nuiele impletite (din curtea Bisericii Evanghelice din Medias) sa vad cum e. Nu mi-a placut si am iesit repede sa lupt eu insami cu balaurul (in mod ecologic, bineinteles, cu final win-win).