(in amintirea unei vieti anterioare ca soarece, de acum o jumatate de viata actuala)
... ceea ce trebuia sa se intample s-a intamplat. mana care a luat-o acum putina vreme pe C alearga dupa mine prin colturile custii. e absurd sa incerc sa scap si totusi alerg cu disperare. daca mai am dreptul la o ultima dorinta, nu-mi doresc decat sa imi infig dintii in mana care m-a prins - si chiar o fac!
sunt trecut in alta incapere, mult mai stramta; acelasi alb insuportabil, doar ca peretele din fatza e transparent si misca.
peretele transparent s-a ridicat si o data cu el vad mana indepartandu-se. in fatza mea, un spatiu gol, de asemenea alb, iar in departare, doua coridoare asezate simetric. astept cateva clipe. nu pare a fi nici o primejdie. o iau spre dreapta, lipit de perete. la un moment dat, coridorul face o cotitura si o iau si eu intr-acolo. inca nu indraznesc sa trec mai departe si mai raman cateva clipe mai departe. mirosul e vag cunoscut, cald, dulce.
mai fac un pas, adulmec cu prudenta, mirosul se intensifica, e placut si brusc imi amintesc!
(...)
am alergat cu ochii inchisi si m-am izbit cu botul de ceva cald, dar neted si taios. era un vas cu hrana. as vrea sa mananc, dar nodul din gat e prea puternic si nu-mi pot ierta faptul ca pentru cateva clipe am crezut ca totul a fost doar un vis urat din care urma sa ma trezesc acasa.
aseara eram prea obosit si dezamagit ca sa-i mai intreb ceva pe ceilalti, dar acum vin ei la mine si imi povestesc. (...) altuia, peretele transparent i-a strivit coada; unii au mancat, cativa chiar pe saturate, iar acum stau nepasatori intr-un colt si isi curata blana. oare azi ne vor mai da ceva de mancare?
incap sa ma obisnuiesc cu ideea captivitatii. in fiecare zi acelasi program: alergam cu totii prin coridorul alb si mancam cat putem.
am observat un lucru ciudat: cu cat le dam mai multa bataie de cap, cu atat suntem lasati sa mancam mai mult.
obosit. cumplit de obosit.
lucrurile se complica si zilele trec. de obicei ma distrez enervand experimentatorii (sunt acum mai multi). dar in cate o zi ma apuca disperarea si alerg direct catre hrana incercand sa prind cat mai multa. apoi ma las prins si aruncat inapoi in cusca unde ma retrag in coltul meu si dorm pana mi se face din nou foame.
noutati in labirint: se pare ca si-au pus in gand sa ne fereasca de monotonie. acum nu mai gasim mancare la capatul ambelor coridoare, ci numai in unul. si nici in ala intotdeauna, mancarea zboara dintr-un compartiment in altul fara nici o ordine si in plus au aparut piedici pe traseu.
am inceput sa alerg dintr-o parte in alta ca sa ajung la capete inainte ca mancarea sa dispara. nu ajung intotdeauna. sau, daca ajung, farfuria e saltata chiar de sub nasul meu. convins ca nu poate ateriza decat in compartimentul celalalt, o iau la fuga intr-acolo. si bineinteles ca nici acolo nu e.
ma intorc furios in compartimentul de start hotarat sa ignor azi mancarea.
rezist o vreme, apoi ma intorc sa iau o bucata. restul fuge inapoi. o mananc si apoi ma hotarasc la intamplare pentru unul dintre coridoare. in sfarsit, ajung si ma grabesc sa iau cat mai multa, inca nu prea convins ca totul se termina cu bine. si, intr-adevar, asa e: dupa primele inghitituri, imi dau seama ca azi mancarea e mai proasta decat oricand. ei, fir-ar sa fie!
ma inteleg din ca in ce mai prost cu ceilalti. nu imi dau seama cum se inteleg ei intre ei. se accepta: viata a devenit uniforma, comuna, simetrica: somn, masa, alergare prin labirint. lumea exterioara isi pierde simbolurile devenind din ce in ce mai saraca.
da la o vreme devin din ce in ce mai nelinistit. timpul de experienta scade zilnic si nu mai apare nici o noutate. probabil cercetarile se apropie desfarsit. oare ce se va intampla cu noi ? ipoteza ca ne vor duce inapoi cade de la inceput. tot ce ne putem imagina e o serie noua de teste.
pana acum visam sa scap, visam libertatea. acum supravietuirea a devenit obsesia dominanta. inainte de a-mi dori libetratea vreau sa traiesc. nu stiu cat. si, de fapt, pentru ce...
celalalt punct de vedere, aici.
