zilele astea, din nou ,,LA MULTI ANI"

nu dau ziua exact, pentru ca nu mi-a spus-o niciodata direct... asa ca ii respect, macar putin secretul.
nu ii plac aniversarile, sau nu ii place zgomotul care apare in jurul sau cu o astfel de ocazie. asa ca nu i-am scris personal sa ii urez ,,la multi ani".
si totusi nu ma pot abtine sa nu imi exprim macar indirect multumirile si recunostinta, sentimentele si resentimentele fata de omul pe care il consider echivalentul unui maestru spiritual.

de aproape patru ani am crescut ajutata de ceea ce am invatat de la el. au fost ani rodnici, in care am desfacut si am refacut intr-o munca intensa de dezvoltare personala mare parte din ce nu facusem bine pana atunci.
am invatat mult din ce stie si el; mult comparativ cu altii, putin in comparatie cu cat mi-as fi dorit. am inceput sa folosesc tehnicile invatate de la el si cu ceilalti; aceleasi formule magice, cu aceeasi intonatie, spuse de mine au efectul unei lumanari in comparatie cu un proiector. tehnica e aceeasi, nivelul de putere personala e cel care difera. ma consolez cu ideea ca si o lumanare e buna atunci cand cauti intr-un intuneric sa uin altul.
sunt pe calea cea buna, am facut cativa pasi, mai am tot restul drumului.

speram ca voi mai face o parte din drum in umbra lui, ce simplu ar fi fost. insa vremea a hotarat ca m-am copt suficient si voi merge mai departe singura.
la inceput m-am revoltat, fara sa inteleg decizia lui (sau a umbrei lui) care punea distanta. treptat, am inceput sa inteleg si mi-am dat seama ca daca as fi mers mai departe altauri de el as fi ajuns doar sa-l imit. ar fi fost jignitor doar atat, el insusi spune (cuvinte care mi s-au parut initial nedrepte): ,,suntem o treapta pe care sa calcati si sa mergeti mai departe".

deci, urmatorii ani am treaba: cresc. suna amuzant, pentru ca, daca nu as fi pasit pe calea dezvoltarii persoanle as fi putut spune ca imbatranesc. asa, sunt linistita, stiind ca de la un anumit nivel in dezvoltarea personala as putea vorbi de evolutie spirituala. chestie care imi va lua cel putin tot restul vietii.

ceea ce, de altfel, face fiecare (de) la nivelul sau. chiar si el, cu un munte in avans inaintea mea.

la multi ani, Maestre!

scrisori pentru Mos Craciun

33 de zile pana la Craciun.

Copilul din tine are dorinte; indiferent ce varsta ai, ti le poti exprima. Oricum. Poate ca undeva, in fundul mintii tale, o voce critica spune chestii de genul: nu avem, nu se poate, e prea mult, nu meriti... Cuvinte pe care, copil fiind le-ai primit in momentul in care cereai o jucarie sau iti exprimai o dorinta care ii facea pe parinti sa se incrunte, sa ofteze sau sa gandeasca in cifre.

In adolescenta ai aflat poate despre puterea gandirii pozitive, increderea in tine, legea secretului, puterea atractiei... idei in care ai crezut cu entuziasm, cu toate ca o voce mica repeta aceleasi limite ale copilariei pe care ti le aminteai de fiecare data cand o dorinta de adolescent, tanara si proaspata, ramanea neimplinita...

Ca adult ti-ai educat puterea de a iti implini obiectivele, de a acumula resurse pentru ierni ale trupului si ale sufletului, de a identifica declansatori ai motivatiei care sa te propulseze ca pe o racheta spre obiectiv... si totusi, o umbra de panica in camera motoarelor... vocea care acum spune ,, esti nebun, cu rabla asta, cu doar atata combustibil?"

Mos Craciun, care mai e adresa ta? In ciuda tuturor limitelor aparente si reale dorintele exista, vrem sa iti vorbim despre ele...

ce ai face daca ai avea un diamant ca acesta?

am primit intrebarea, eu si cei din jurul meu si l-am trecut pe rand, din mama in mana. l-am privit, l-am admirat, ne-am gandit si am visat.
ceilalti l-ar fi vandut pe multi, foarte multi bani, din care si-ar fi indeplinit toate visurile si visele: case, calatorii, cabinete si sanatorii, o viata fericita pentru ei, pentru familii, pentru copiii saraci si cu probleme cu care lucreaza. eu...
ceea ce a fost evident ca intr-un diamant (chiar din sticla) se ascund foarte multe povesti. imaginea, si uneori doar numele lui incalzeste imaginatia si faciliteaza accesul la resurse. cu un diamant in palma, fiecare se simte pentru o clipa mai bogat, mai puternic, mai increzator. isi exprima dorintele, nevoile intr-un mod care e cu un pas mai aproape de realizare decat daca ar fi fost intrebat pur si simplu ,,si tu ce iti doresti?"

povestile se spuneau in jurul focului...

doar ca acum, focul apare din ce in ce mai rar, iar cei stransi in jurul sau nu mai stiu ce sa spuna...

Pe deal, in noaptea dintre zilele de Sfantul Dumitru, satul se strangea sa pereaca. Un foc mare, si in jurul lui lume multa, cu mancare, bautura, glume, flirturi, rasete si povesti.

Anul acesta plouase, iarba era uda, iar tinerii erau dusi la o nunta. Bunicii au hotarat totusi sa faca focul, pentru cei mici. Ei stiau cum era pe vremuri, dar nu mai aveau forta; copii priveau focul si asteptau, fara sa stie ce. S-a stins destul de repede, fara sa se petreaca mare lucru, dar focul fusese aprins, traditia nu fusese intrerupta, puteau spera in povestile de anii viitori.

cu un pas in poveste si cu celalalt in asa-zisa realitate

in copilarie mi-am dorit de multe ori sa intru in povestile pe care le citeam; fie ca ma identificam cu un personaj, fie ca eram convinsa ca prezenta mea ar aduce un final mult mai bun decat cel gasit de autor, fie imi doream sa apar unul din personaje de rautatea celuilalt (situatie pe care eu, ca cititor o consideram perfect dezirabila si controlabila)... cert e ca petreceam multe clipe cu ochii pe pereti dupa ce ii ridicam in cele din urma din carte.

apoi noroc ca am dat de literatura SF unde deja erau stabilite limitele ecologice, morale si oarecum legale ale implicarii... am inteles ca nu am voie sa calatoresc in trecut decat pentru a-l intelege si in nici un caz pentru a-l schimba, ca sta scris in planurile universale ca un anumit personaj sa dispara intr-un anumit moment si ca asta e ok pentru Univesrul intreg.

(si mai ok a fost cand, adult deja, am invatat ,,Change personal history" in cel mai ecologic mod cu putinta si am ales sa-mi redecorez istoria personala transformand regretele in amintiri & invatare.)

am descoperit si savurat un fragment de film in care fictiunea se amesteca in realitate si, de data asta personajul imaginar e cel care ia initiativa....

va recomand cu multa caldura : Purple Rose of Cairo

proiectii si fabule

in numele drepturilor animalelor, protestez!
de ce cand vorbim despre defectele noastre le dezumanizam intr-atat incat sa inventam fabule cu animale ale caror trasaturi de caracter le respingem la noi?

fluturi

ai de ales: folosesti strategia sau magia pentru a-l face sa ramana, si apoi il privesti cum i se ofilesc aripile sau il lasi sa zboare, te bucuri un pic ametita de spelndoarea zborului sau... si apoi iti uzi un pic inima cu lacrimi, sa nu se ofileasca ...

Craciunul globuletului negru

...

Şterse de praf ultimul globuleţ – de fapt ar fi avut chef să le spargă pe toate, dar nu era suficient de furioasă ca să nu se gândească la riscul de a călca apoi pe cioburi mărunte, ascunse în grosimea covorului – şi vru să îl pună înapoi în cutie.
Globul strălucea ciudat, reflectând mai multă lumină decât ar fi fost cazul. Şi mai ciudat era că era negru, iar Lilly nu îşi amintea să-l fi cumpărat sau să-l fi primit de undeva. Ce căuta acolo?

...

Un zgomot ciudat în sufragerie. Se îndreptă spre uşă, se întoarse, mai luă o linguriţă de îngheţată şi ieşi în sfârşit din bucătărie. Globuleţul căzuse de pe masă şi se rostogolea pe covor cu o viteză neobişnuită lăsând o dâră de lumină în urma lui.
Curiozitatea deveni mai tare decât teama, şi în plus parcă mai era ceva, ceva ce nu mai simţise de mult, era speranţa....
Globuleţul era cald în mâna ei şi vibra. Culoarea, dintr-un negru iniţial mat devenise de un negru lucios cu irizaţii de curcubeu... o căldură blândă ce pornea din el îi pătrundea în palmă şi din mână i se răspândea apoi în tot corpul... simţea că se dezmorţeşte. Trăsăturile feţei i se destindeau într-un zâmbet, simţea că i se ridică fără voia ei colţurile buzelor şi ale ochilor, corpul era în acelaşi timp greu şi uşor ca şi cum...

despre CUM, din urmatorul workshop

Priviţi imaginile din faţa voastră timp de 1 minut şi exploraţi-le. Apoi, timp de 5 – 10 minute scrieţi tot ce vă trece prin minte referitor la acea imagine.
Imaginea primită foloseşte ca punct de plecare pentru o scurtă povestire; aceasta nu trebuie să explice neapărat imaginea, atâta timp cât imaginea inspiră într-o oarecare măsură rezultatul final.

În timp ce scrieţi, priviţi imaginea din când în când. Dacă scrieţi la persoana I, imaginaţi-vă că intraţi în imagine şi acţionaţi, fie din pielea persoanjului (unuia din presonaje), fie alături de acesta (aceştia). Descrieţi peisajul, acţionaţi, interacţionaţi, faceţi tot ce vreţi şi scrieţi despre asta!
Evitaţi să folosiţi texte scrise mai înainte doar pentru că se potrivesc cu imaginea, exerciţiul trebuie folosit pentru a genera idei pentru texte noi!

cat de mare e marea?

si cat de mare trebuie sa fie speranta ca sa fie mai tare decat valurile, decat vanturile, decat stancile?
numai cine a primit raspunsul la mesaj poate spune.

locuri de poveste, locuri de putere

Cu mai bine de dooj de ani in urma descopeream locul acesta ( din Gradina Botanica) unde mi se parea ca se face trecerea din lumea reala in lumea povestilor. Ma plimbam pe aici dimineata devreme; pe masura ce ma apropiam de acest loc crestea emotia si misterul. Dupa ce treceam de copacii din stanga imaginii, ma opream un pic; in stanga e o malstina cu nuferi si broaste, marginita de chiparosi. Pentru a trece mai departe, intr-un camp strabatut de alei inguste, abia vizibile, trebuia sa trec peste doua lespezi, care, in mintea mea reprezentau portalul.

Stateam pe ele destul de mult, straduindu-ma sa fiu constienta simultan de ambele lumi, stiind ca un singur pas ma poate trece intr-o parte sau in cealalta. Nici una dintre parti nu ma facea sa ma simt atat de bine ca acest punct. Locul meu de putere.

Leapsa / despre lucrurile care imi plac

"Îmi place, nu-mi place: aceasta nu interesează pe nimeni. Aceasta nu are aparent niciun sens. Şi totuşi aceasta înseamnă că trupul meu nu este la fel cu al vostru". - Roland Barthes

... de la Klara...

Da, corpul meu e uşor diferit de celelalte corpuri, mintea mea funcţionează uşor diferit de a celorlalţi, emoţiile lasă asupra lor amprente cu o altă formă şi de o altă adâncime decât pe celelalte planete umane. Diferite în aparenţă, dar fundamental asemănătoare. Suficient de diferite pentru a fi atrasă de ceea ce mi se pare atât de altfel la celălalt, ceilalţi, şi, din fericire, suficient de asemănătoare pentru a gusta bucuria apropierii şi atingerii.
Am citit din link în link şi din blog în blog, urmărind ,,leapşa” în ordine inversă şi m-am bucurat găsind atât de multe plăceri comune la toţi cei ce au scris despre lucrurile care le plac şi despre cele pe care nu le plac. E bine, pentru că aceste lucruri există din belşug.
Aşa că mă răsfăţ şi eu puţin, înşirând detalii ale decorurilor din poveştile mele (daaa, decorurile sunt importante).
Lucruri care îmi plac: îmi place spaţiul întins unde vântul să curgă liber - marea, deşertul, câmpul cu iarbă înaltă; spaţiul concentrat, plin de detalii fascinante: pădurile, librăriile, anticariatele, magazinele de bujuterii, cofetăriile, sălile cu oameni doar puţin cunoscuţi şi cufundaţi în studiu; spaţiul intim care se creează între două priviri complice, împreună cu zîmbetul care apare atunci spontan (ştiu că ştii, şi tu ştii că eu ştiu şi asta e ok pentru amândoi); spaţiul intim care apare între două trupuri care se atrag, cu toate liniile de forţă aproape palpabile care se întind între ele...
Îmi place timpul de dinainte, atunci când urmează o certitudine şi timpul de după, atunci când apare o surpriză; îmi plac momentele de dinaintea ploii, clipele dintre somnul celuilalt şi somnul meu (pe care le trăiesc cu drag, chiar dacă mi-ar plăcea să nu adoarmă el primul) şi nopţile de lucru ( cu excepţia celor din preajma unui dead-line); îmi plac clipele în care privesc fără ca celălalt să se simtă privit... îmi place să ajung mai devreme undeva doar pentru a mă bucura de un spaţiu-timp numai al meu... până la venirea celorlalţi.
Îmi plac poveştile, îmi place să citesc, să vorbesc, să ascult şi să scriu. Îmi plac conexiunile, sincronicităţile, clipele de sinestezie, de meditaţie, efervescenţa mentală, zâmbetele, râsul cu gura până la urechi. Îmi plac multe cărţi, multe filme, pe care le recitesc sau le revăd oricând. Îmi place să vorbesc cu câţiva prieteni (de fapt, cu oricât de mulţi, dar pe rând). Joaca, jocurile (mai ales cele la care stăpânesc regulile). Îmi plac conjuncturile care sugerează magia în orice formă şi îmi plac magicienii... (mai puţin vrăjitoarele ).
Lucrurile care nu îmi plac sunt nuanţări ale unora care îmi plac. Dar îmi plac altfel. Îmi place atingerea, dar urăsc presiunea, şi a spaţiului şi a timpului. Detest modificările unor termene (mă rog, cele în defavoarea mea), indiferent de justificări. Mă deranjează foarte tare să fiu în întârziere şi, de asemenea e un chin aşteptatul unei persoane care întârzie. Urăsc zgomotul, mi-ar plăcea să am cu mine o telecomandă cu care să dau zgomotele mai încet şi chiar unele sunete, în special cele înalte... (cele joase îmi plac, de exemplu vocea lui Leonard Cohen).
Nu-mi plac modificările, ştersăturile, răzgândirile, turele nesfârşite în jurul cozii, ideea de a învăţa pe dinafară, intrigile, vorbitul la telefonul fix. Nu-mi place să mă gândesc la lucrurile care nu-mi plac, si de aceea scriu acum asta în loc să...
Oricum, şi asta e bine, cu toţii putem să punem pe listă mai multe lucruri plăcute decât neplăcute. Ce voi face cu ele? Păi, după cum am zis, decoruri pentru poveştile-poveşti şi pentru celelalte. Şi uneori, când nu le găsesc pe la suprafaţă, le scot din dulapul de resurse, le scutur, le spăl şi mă bucur din nou de ele, fericită că toate îmi vin bine, indiferent dacă am mai slăbit ceva sau nu...
Bonus, lucruri care plac mult, mult: aici, o Maria cânta copiilor speriaţi de furtună despre lucrurile care îi plăceau... şi pentru că îi plăceau atât de mult au devenit mai puternice decât furtuna.

Richard von Volkmann-Leander – Batranul cufar

poveste primita de la Maria (Lady Harmony)

Un domn in varsta, care calatorea foarte mult, avea un cufar. Nu era de loc frumos cufarul lui, ci dimpotriva, cum nu se poate mai urat. Era imbracat in piele de foca, rupta si zdrenturoasa, iar marginile erau prinse in coltare de fier. Pielea de foca era mancata de molii, iar coltarele de fier erau tare ruginite si oricine putea sa vada ca trecuse prin multe necazuri. “Asta poate sa indure multe” spuneau hamalii cand il ridicau din trasura. Apoi il tranteau atat de tare, incat cufarul trosnea. Lucru care nu indulcea defel dispozitia cufarului, care era si asa destul de proasta. Astfel incat impungea si lovea cu colturile lui de fier pe oricine ii iesea in cale. „N-aveti decat sa nu va apropiati de mine” maraia el, atunci cand celelalte cufere, impreuna cu care calatorea, incepeau sa se planga. „Stiu eu ca nu vreti decat sa va uitati la cat sunt de zdrentaros”.
Stapanul cufarului insa era un om tare ciudat. Cand era acasa, cufarul trebuia sa stea mereu in odaia sa, asezat sub oglinda suflata cu aur, chiar daca imaginea era cat se poate de ciudata: Cufarul acela vechi si urat, in odaia frumoasa si confortabila. Iar atunci cand se afla in calatorie si tragea la vreun han, cufarul era primul pe care cerea sa-l aduca si sa-l aseze la capul patului. “Probabil ca sunt multi bani in cufar”, spuneau oamenii, “ca prea nu-l slabeste din privire!” Dar erau foarte departe de adevar. Intr-adevar, in cufar se afla ceva deosebit. Dar bani? Nu, in nici un caz bani!“
Atunci cand era singur in odaia sa, batranul domn apasa pe un arc numai de el stiut si dintr-o data, cufarul se deschidea, dezvaluindu-si continutul. In el se afla o minunatie de ladita, imbracata in catifea rosie si impodobita cu panglici de aur. Si deindata ce intra altcineva in camera, capacul cufarului se inchidea de la sine cu un zgomot puternic.
Dar slujnica batranului domn era foarte vicleana. Intr-o zi, ea isi lasa incaltarile in fata usii si se furisa in cea mai mare liniste pana la cufar, care era deschis. Ajunse pana foarte aproape de el si vazand stralucirea de rosu si auriu dinauntru, uita cu totul de sine si striga: “Doamne sfinte, cufarul asta vechi e foarte frumos pe dinauntru!” Atunci cufarul isi dadu seama ca langa el statea cineva nepoftit si isi tranti pe data capacul, cu atata forta incat mai ca-i prinse degetele slujnicei, care tocmai voia sa vare mana inauntru, ca sa vada daca chiar este catifea si cat de moale o fi.
„Vai de mine!“ striga ea speriata, „ce cufar urat si ingrozitor. In nici un caz nu trebuie sa ai de a face cu el!“ Iar dupa aceea, ori de cate ori cineva o intreba ce o fi in cufarul acela atat de misterios, raspundea ca nu era nimic demn de luat in seama. Ca stapanul ei prinsese drag de cufarul cel vechi si zdrentaros si nimic mai mult.
Si totusi era ceva deosebit cu acel cufar. Pentru ca din cand in cand, batranul domn incuia cu grija toate usile odaii, apoi apasa pe arcul secret al cufarului, care facea sa se deschida capacul. Apoi ciulea inca o data urechile, sa fie sigur ca nu e nimeni prin preajma, dupa care scotea ladita imbracata in catifea rosie si o aseza cu grija pe masa. Apoi apasa pe alt buton, numai de el stiut, si capacul laditei se deschidea si el. Dar oare ce se afla in ladita? De necrezut! O printesa de poveste, mica si dragalasa, cu cozile atarnand pe spate si incaltata cu pantofiori rosii. Ea sarea deindata afara, se aseza pe capacul laditei si legana din picioare, ceea ce o facea cu atat mai incantatoare. Apoi incepea sa povesteasca cele mai minunate povesti. Batranul domn statea in cufundat in fotoliu si asculta cu atentie. Intr-o buna zi, dupa ce sfarsi de povestit, mica printesa spuse: “Ti-am povestit atat de multe povesti frumoase, dar cred ca tu incepi sa le uiti. N-ai putea oare sa le scrii?” “Desigur”, raspunse batranul domn, “as putea sa le scriu, cel putin as putea sa incerc sa le scriu, pentru ca oricum nu ar fi la fel de incantatoare, cum le povestesti tu. Dar nimeni nu trebuie sa stie despre tine si mai ales nu trebuie sa afle nimeni ca esti ascunsa in cufarul cel vechi. Tu trebuie sa fii doar a mea. Pentru ca oamenii s-ar buluci sa te vada si sa te atinga cu degetele lor neindemanatice. Si catifeaua cu care este imbracata ladita s-ar ponosi foarte curand. “O, fereasca Dumnezeu!” spuse mica printesa, ingrozita de idee. “Si totusi, tare s-ar mai minuna ei, daca ar stii cine se afla in vechiul cufar!”, spuse apoi, razand gratios.
„Pst!“ o intrerupse batranul domn, „bate cineva la usa . Ascunde-te repede in ladita!“ Apoi aseza degraba ladita in cufar, care isi tranti capacul cu zgomot. Iar cand intra slujnica sa aduca ceaiul, batranul cufar statea burzuluit, ca deobicei, sub oglinda suflata cu aur. Trecand pe langa el si ferindu-se sa nu fie vazuta de stapanul ei, slujnica ii dadu un picior cufarului, mormaind printre dinti: „Era cat pe-aci sa-mi prinzi degetele, cufar batran si urat!“

sunt un animal

(zilele trecute am citit pe alte bloguri cuvinte de dor pentru animalul pur si pierdut din noi .... si mi-am amintit si eu vorbe mai vechi...)

Gânduri, turmă de fulgere
Aşezate blând, rumegând, luminând
Vorbe, tulbure scurgere
Când de turmă se rupe vre-un gând

Salturi – durerea aproape
Când nu poţi să crezi că-i aşa
Sufletul – abur pe ape
Când boturi se-apleacă să bea

Privirile – umede şoapte
Când taine pe seară se – aud
Iubirile – drumuri în noapte
Ce poartă turma spre sud.

si o poarta zdravana, pe care simti cand intri... si cand iesi: ruinele de la Porolissum