dorinte cu ciocolata

sursa imagine
in cutia postala, de multa vreme, doar facturi si reclame. scrisorile sunt ceva dintr-un trecut din ce in ce mai indepartat. facturilor le acord atentia cuvenita, iar reclamele nu imi atrag atentia mai mult de o clipa. si totusi, din cand in cand, cate una ma face sa o privesc mai lung. ca asta.
e drept ca nu prea am mai mancat de mult ciocolata Poiana, decat daca nu gasesc altceva din gama cu alune.
dar pentru a-mi scrie o dorinta merita sa mananc o ciocolata in plus...

fara seriozitatea cu care mi-as scrie marile mele dorinte, ca aici, de exemplu. ci usor in gluma, adaugand, de exmplu, la semnatura, amprenta degetului meu muiat in ciocolata topita.
si stiind ca dorinta mi se va indeplini, nu neaparat pentru ca ar fi trasa la sorti dintre mii altele, ci pentru ca i-am acordat fie si aceasta clipa de atentie in plus...
(si, ma rog, pentru ca voi actiona in sensul cerut de dorinta, dar asta stiti doar voi :)))

ok, dorinta mea este ...............................................

clipe cu soare, de aceeasi culoare

oboseala de dupa echinox

demoni colorati

in afara concursului.

.

pe peretii chiliei alearga umbre colorate pe care mintea incinsa de febra a fratelui Nectarie le ia drept demoni: unul rosu de furie ca amintirea zilei cand se daduse cu capul de icoane dupa ce si-a dat seama ca va imbatrani aici... altul, rosu mai inchis ca sangele care i se urca uneori in obraji dupa ce gandul ii aluneca in zone interzise privind la fetele sfintelor zugravite pe peretii bisericii... si, oh, uneori si la fetele sfintilor mai tineri... unul galben-verzui ca invidia pe care o simte cand ii aude pe toti ceilalti cantand mai frumos decat el... altul, violet inselator ca si clipele cand nu mai stie daca ceea ce simte e umilinta sau nemasurat orgoliu...

si o umbra mare, neagra... pentru o clipa i-a stat inima in loc, dar a rasuflat usurat cand si-a dat seama ca era umbra parintelui duhovnic care se aplecase asupra lui cu bunatate sa-i cerceteze obrajii aprinsi...

zbor de colibri

sursa imagine

,,micuta, sprintena si curajoasa, pasarea colibri ne arata cum sa pornim in calatoria extraordinara a evolutiei si cresterii. aceasta e cea mai nobila calatorie pe care o fiinta o poate realiza - calatoria catre propriul spirit."

sursa text

un plus de realism magic si tandru, aici, si un plus de magie reala, aici.

poveste cu tine

imi doresc sa fac poveste cu tine...

daca ai fi iubitul meu, iubita mea, mi-as dori sa fac dragoste cu tine...

daca ai fi clientul meu sau eu as fi clientul tau, mi-as dori sa fac treaba buna cu tine...

daca ai fi un fruct copt mi-as dori sa fac dulceata cu tine... nu, nu din tine, ci cu tine...

dar esti visul meu si imi doresc sa fac poveste cu tine... iesi, te rog, dintre valurile mototolite ale somnului, iti pregatesc metafore curate sa te poti arata, sa te pot arata...

uite, ochii mei cu genele intinse sunt puntea pe care poti pasi spre lumea reala.

uitati-va in ochii mei, prindeti clipa cand visul isi ia zborul...

caci in clipa cand va iesi din mine, si eu voi fi altfel, si cine stie daca ma veti mai recunoaste...

pentru tine, in clipa aceasta...

sursa imagine

spargerea oglinzii in cioburi continue

intoarcerea sufletului risipitor

zilele astea, sufletul meu a mai crescut cu un pic.

de fapt, cu mai multe picaturi, aduse din Realitatea Non-Ordinara de catre shamanul care a calatorit pentru mine...

purtat de suntele tobei, de intuitie, ajutat de animalele sale de putere si de ghizii sai spirituali, el s-a intalnit cu imagini ale mele din trecut in situatii in care sufletul meu a pierdut cate un pic din el insusi. discret si insesizabil, ca si cresterea...

mi le-a adus in inima lui si de acolo le-a trecut in palme si apoi in inima mea...

care a inflorit in bucurie si recunostinta si i-a imbratisat cu dragoste pe micii fugari... :)
in momentul in care am deschis ochii, am vazut semnul care imi va aminti in momentele de indoiala ca Cealalta Realitate e la fel de reala, daca nu mai reala decat aceasta; in mana shamanului se afla o copie fidela a pasarii care in calatoria mea de recunoastere imi promisese ca o sa ma ajute, si dupa care ma uitasem lung, nestiind de unde o sa apara...

multumesc, multumesc...

imbratisand (de) luna plina

au fost luni cand ma uitam la lua plina cu coada ochiului asa, in treacat. nu voiam sa o vad. mi se parea ca puterea ei ma zapaceste si ma face vulnerabila. ca ma face sa ma simt femeie intr-un mod care nu imi placea: capricii, labilitate, emotii implozive distrugatoare, lacrimi si hormoni, pentru ca o zi-doua dupa sa ma mir si eu de mine. ca ce-a putut sa-mi treaca prin minte, prin inima sau prin alte repere anatomice.

apoi m-am intrebat: de unde puterea asta a lunii asupra mea? cine i-a dat-o? eu, desigur. si puteam sa mi-o iau inapoi foarte simplu.

n-a trebuit sa fac eforturi. mi-a fost daruita.

de cateva luni incoace am primit la fiecare luna plina daruri peste daruri: speranta, incredere, amuzament, inspiratie, spatiu, dragoste...

multumesc, dragoste!!!

corabia inca nu a pornit...

si loc e oricand, oricat!

primele povesti

stateam pe genunchii mamei, langa soba si o priveam socata.

cred ca aveam peste 3 ani, dupa decorul din jur.

nu mi-amintesc ce poveste imi spusese, dar finalul era: ,,si-am incalecat pe-o capsuna / si v-am spus o mare minciuna"

cuuuum?

...

poate ca de atunci sa fi ramas cu o unda de neincredere fata de orice mi se spunea... de catre oricine...

pe de alta parte, cand simteam la celalalt neincrederea, luptam din toate puterile sa-l conving: e adevarat, exista!

mai am inca ceva de recuperat din acea perioada. acum, cred in toate povestile pe care le spun eu, si in unele din cele care mi se spun. imi place sa cred ca am capatat un pic de discernamant...

oricum, inca nu am gasit o capsuna atat de mare incat sa pot incaleca pe ea... :) pana la imaginea de mai sus :))

serbet de lamaie

imagine

i-am promis Geaninei un serbet...

l-am ales pe cel de lamaie, pentru ca lamaia mi se pare perfecta pentru a nuanta intensitatea gustului dulce.

nu oricine poate suporta atat de dulce, de intens si de concentrat...

am redescoperit SERBETUL vara asta, in ceainaria La Metoc. m-am bucurat copilareste pentru faptul ca aerului de vacanta de acolo i s-a adaugat aceasta placere orala intensa.
la inceput mi s-a parut ca nu voi mai putea fi atat de copil incat sa savurez gustul...
dar poftele copilariei au izbucnit la prima atingere a varfului linguritei incarcate de varful buzelor mele. si au inflorit in mintea si inima mea suficient cat sa-mi legan picioarele sub masa devenita brusc mai mare.

si am visat o livada cu lamai, pe sub care m-as fi plimbat, fetita fiind, imbracata intr-o rochita alba cu volane din dantela... si am visat lamaii mirosind ametitor, si intinzand crengile spre mine sa-mi ofere florile, fructele si chiar frunzele lor minunate. cine are lamai stie cat de aromata poate fi atingerea unei singure frunze...
as fi cules lamai din care as fi muscat ca din mere... si sub coaja aromata, pulpa fructului ar fi avut consistenta si gustul serbetului...

la marginea livezii as fi gasit un lac cu ceai de tei aromat pe suprafata caruia feliile de lamaie ar fi plutit ca tot atatia sori la apus... mi-as fi cufundat palmele in el si l-as fi atins apoi cu buzele, sorbindu-l ca un pui de animal...
iar la intoarcere, rochita mea ar fi fost galbena... si ochii mi-ar fi stralucit ca feliile de soare din lacul cald...

p.s: dand click pe sursa imaginii, ajungeti si la o reteta de serbet...

dulceata. viata are gust...

sursa imagine

aseara, sarbatorind inceperea unui nou proiect impreuna cu... nu spun cine, ca isi cauta inca un nume nou pentru aceasta felie noua de viitor - a mai izbucnit din el inca unul. cu povesti. si nu orice fel de povesti, ci unele cu si despre dulceata. gustul vietii.

mi-am facut inventarul: am un pic de miere, un pic de dulceata de visine, o supa de flori... plus niste resturi de sampanie si frisca - un capital satisfacator pentru noua afacere.

pregatiti-va urechile virtuale, in curand vor fi unse cu povesti despre dulceturi...

prin ochiul dragonului

dragonul inconjoara cu trupul lui lung si rasucit dealul pe varful caruia se afla manastirea.

sunt de putina vreme in manastire si cele mai vechi ca mine mi-au povestit ca el e cel care sta de paza ca sa nu putem fugi. de parca am avea unde. inapoi acasa in nici un caz...

cand deschide ochii prin ei se poate vedea lumea de jos, de unde venim. din cand in cand, fiecare din fete trebuie, ca o dovada de curaj sa coboare si sa priveasca prin ochiul deschis. cel dinspre manastire.

prin el se poate vedea uneori ceea ce se reflecta probabil in celalalt: case, oameni, piete, targuri in care lumea rade si vorbeste tare si se uita direct unii in ochii altora. fara falsa umilinta.

raman uneori in biserica dupa slujba sa imi adun gandurile. nu-s ele prea pioase, imi dau dureri de cap. daca imi lipesc fruntea incinsa de icoane, se mai racoreste putin. in caz ca intra cineva, ar crede ca ma rog. in felul meu, poate ca o fac, dar cu cuvintele mele: vreau sa plec, vreau sa respir, vreau sa dansez, vreau sa imi amintesc... vreau sa nu uit si sa ajung sa imi doresc sa raman... unora li s-a intamplat, dupa luni si ani de manastire. ani!

in seara asta e randul meu sa cobor pana la marginea marelui zid si sa privesc prin ochiul dragonului. fetele ma vor insoti doar atat cat sa se convinga ca ajung acolo. ma prefac ca mi-e teama, de fapt cred ca tremur de bucurie. ceva ma atrage nespus...

ma asez sub ochiul lui si privesc. il simt cum respira, cum intoarce capul in dreptul meu, incet, nespus de incet... miroase a seva si a iarba si mirosul meu de tamaie devine mai slab. m-as tavali pe iarba sa ma impregnez cu un miros mai familiar lui, dar la intoarcere trebuie inca sa miros a tamaie.

mirosul de iarba ma roscoleste adanc, ametesc. nu vad nimic prin ochiul lui, vad doar o lacrima cum i se scurge la coltul de jos. e ca o picatura de rasina, dar de culoare visinie. o iau si o pun la gat, langa iconita.

ma intorc. nu pentru multa vreme.