Calatoria Povestitorului prin Arcanele Mari

0. Nebun pare cel care striga în gura mare durerile si bucuriile sale si ale cetăţii… se bucură că le vede şi se miră până la indignare de faptul că ceilalţi nu le văd, sau le ignoră… entuziasmul şi absurdul existenţei sale şi a celorlalţi se transformă în vorbe pe care le răspândeşte în jur, deranjând, rănind, muşcând… Ceilalţi îi răspund cu lovituri directe…

. 1. Pentru o vreme, încearcă şi asta: le spune celorlalţi cuvintele pe care ei doresc să le audă, cu intensitatea cu care le-ar fi spus pe cele pe care dorea cu adevărat să le spună. Cuvintele lui ţes miraje, flatează, linguşesc. Le scoate din pălărie ca pe flori şi le oferă zâmbind trecătorilor. Ei ştiu că se vor ofili în clipa următoare, dar le primesc, le cer, îi comandă buchetele de iluzii. Şi uneori chiar plătesc…

. 2. Primeşte sfatul de a medita mai mult, de a coborâ în propriile adâncuri, de a se interioriza, de a căuta în profunzimile fiinţei sale adevărurile personale şi universale. De a se lăsa absorbit, legănat, visat, crescut…

. 3. Primeşte apoi sfatul de a-şi semăna gândurile ca pe seminţe şi de a le îngriji pentru a culege cuvinte înflorite şi coapte, dulci. De a-şi veghea şi a-şi plivi senzaţiile, ideile şi emoţiile.

. 4. Apoi, primeşte îndrumarea de a vorbi, de a scrie despre ceea ce oamenii care se cred oameni obişnuiţi îşi doresc: dezvoltare profesională şi personală, metode şi tehnici, cum să orice în 3-7-12 paşi, 28 de zile şi câteva etape, întrebări şi răspunsuri, problematizări şi rezolvări. Eventual, puţină distracţie între toate astea, la modul practic şi organizat, întru deplin succes.

. 5. Apoi, pentru oamenii care se cred deasupra oamenilor obişnuiţi, dar au încă nevoie de traducerea şi interpretarea semnelor, simbolurilor şi misterelor poate povesti şi scrie mesaje primite de dincolo, de oriunde şi de la oricine de Deasupra… şi află cum poate deveni un canal, un robinet prin care să curgă sfaturi şi învăţături, inspiraţii şi porunci de viaţă spirituală, reţete de iluminare, eliberare, salvare şi nemurire… întru deplină slavă… şi iluzorie glorie…

. 6. Şi pentru că are de ales între toate acestea, are nevoie de o muză… de cineva care să-l inspire, căreia să îi dedice vorbele, cuvintele, cântecele… are nevoie să îşi elibereze inima şi să scoată dragostea la lumină… uneori se îndoieşte de ceea ce spune şi se gândeşte că poate că dragostea se pierde prin cuvinte… apoi, un nou val de iubire crescândă îl bucură şi îşi dă seama că dragostea trebuie arătată, împărtăşită, pentru a rămâne vie…

. 7. Aşa că porneşte cu curaj în lumea largă, călare pe inspiraţie şi strunindu-şi cuvintele ca pe cai năzdrăvani, îmbătat de ceea ce spune el însuşi… şi treaz cât să păstreze drumul…

. 8. Şi da, drumul o dată găsit trebuie păstrat, firul poveştii se toarce pe tăişul sabiei, iar buclele ei se cântăresc cu grijă, pentru ca dreptatea să triumfe, cei drepţi să îşi întâlnească aliaţii iar cei nedrepţi să îşi primească plata şi răsplata gândurilor, cuvintelor şi faptelor… pentru că în poveste, binele întotdeauna învinge…

. 9. Când firul devine atât de subţire încât nu se mai vede în lumina serii, Povestitorul trebuie să facă un popas de-o noapte… o noapte lungă-scurtă, adânc întunecată la început, iar apoi din ce în ce mai luminată de însuşi firul care se toarce-n flacără… să-şi încălzească şi să-şi coacă povestea de care e el însuşi flămând… apoi să o împartă de-a lungul întregului deşert pustiu şi în acelaşi timp plin de foamea de poveste…

. 10. Şi va porni din noul la drum pe pământul rotund, de-a lungul şi de-a latul, învârtind roata şi lăsându-se învârtit de ea… iar pentru a o porni şi a se opri, impinge şi priponeşte tot cuvintele din poveste, coapte şi luminoase… uneori o metaforă îi ajunge să o rostogolească, alteori are nevoie de o poveste întreagă să o oprească… sau invers…

. 11. Iar din drumul rotit, din firele ţesute şi vopsite în fel şi chip şi-a strâns puterea… acum, după ce a strâns magia din praful drumului şi din inimile drumeţilor ştie şi poate să-şi rescrie dintr-un salt, dintr-o lovitură povestea… istoria personală… din chiar miezul, din inima ei…

. 12. Chiar dacă pentru noua poveste încă nu are toate cuvintele… nu are harta, nu are puterea de a şi-o urma… şi va mai sta o clipă sau o viaţă suspendat… până când va avea puterea de a-şi rupe teama de a-şi da drumul, legătura care îl împiedică să se transforme…

. 13. Să se transforme total. Poate că a vrut să-şi rescrie povestea pe ruinele încă stabile ale poveştii celei vechi. Dar nu merge. Trebuie ca povestea nouă să fie cu totul nouă. Chiar dacă asta înseamnă să moară ceea ce nu mai putea trăi. Oare cum poate amesteca ceea ce cade cu ceea ce se înalţă, cuvinte-pietre şi cuvinte-nori?

. 14. Nu poate singur, dar Îngerul îl ajută. Cu aripile lui îi arată cum să se sprijine mai bine, cum să îşi înalţe povestea ca pe o rugăciune, pentru ca ea să curgă înapoi plină de dar, plină de har. Din cer în inimă, din inimă pe drum, sfinţindu-l, consacrându-l. Curgere lină şi firească, izvor de inspiraţie nesecată.

. 15. Şi totuşi… cu harul şi darul vine şi tentaţia… măiestria poate aduce cu ea bani şi faimă… dar nu oricum… ci îngrădind izvorul, închizându-l înlănţuindu-l, făcându-l să curgă în interesul unei reţele de canale subterane… prin care circulă apele reziduale, cuvintele murdare slujind luciri de tinichea care imită aurul… jurăminte false şi înjurături adevărate… convingeri-zale la lanţul cu care se leagă de adâncurile întunecate…

. 16. Şi dacă lanţul nu mai poate fi rupt de propriile-i cuvinte, il desface trasnetul Divin… care dărâmă ruinele din temelii… da, acum se poate relua totul de la început, după eliberarea de contracte… şi chiar înainte de rescrierea lor cu…

. 17. … cuvinte proapăt spălate în apele nopţii pline de stele… şi în cântecul micului colibri ce îl pregăteşte pentru marea călătorie… Cuvintele se strâng unul câte unul şi se varsă în apele purificatoare… În călătoria care acum reîncepe, chiar şi metaforele ar atârna greu… aşa că rămân doar vorbele mărunte, care îl pot înălţa… la început până în lună…

. 18. Drumul pe care luna il arată peste ape e alunecos şi tremurător. Cuvintele nu ţin drumul drept, ci bat câmpii şi apele. Uneori strigate, chiar în versuri, aduc cu urletul lupilor. Chiar spălate şi curăţate, poartă amprentele adâncurilor. La lumina lunii, vorbele care ies la suprafaţă sunt încă brute, neşlefuite şi de aceea uşor confuze, duale, cu sensuri extinse. Ele se vor concentra şi focaliza la lumina…

. 19. …soarelui. Când multiplele sensuri devin una, drumurile ramificate se strâng şi povestea se cogulează din nou. Începem să întrezărim în ea finalul luminos şi glorios, firesc şi unificator. Părţile pierdute sau rămase pe alte cărări s-au întors acasă şi îşi aduc contribuţia la finalul poveştii.

. 20. Şi totul renaşte, după numeroasele încercări şi morţi simbolice. Povestea iese din cadru şi se înalţă spre cer. Atât de natural, ca şi cum ar urma doar Chemarea.

. 21. Şi reflectată de cer, se întoarce ca şi curcubeu spre şi în Lume. Căci povestea fiecăruia e povestea Lumii întregi, şi fiecare îşi dăruieşte Lumii, cu drag, misiunea personală împlinită.

.

noapte verde luminoasa

la inceput, luna si nimic altceva.

apoi, din luna somnoroasa s-a deschis larg ochiul verde al noptii.

cu gene lungi, din fire de iarba. crude, moi, subtiri si incurcate. cu privirea tavalita pe marginea lacului, pe sub pleoape.

m-am prins de margine, m-am ridicat putin si am privit. omul din luna inca dormea dus, pe cealalta parte, lasand fatza asta neteda, fara urme, fara riduri, fara ganduri.

nu vreau sa-l trezesc cu vorbele mele, asa ca mai tac putin alaturi de el, apoi ma intorc in seara, in dupa-amiaza, in dimineata, in noaptea trecuta, cautand. nici aici, nici acolo nu mai sunt cuvinte.

asteptam de mult sa ajung din nou la luna intreaga, sa mi le caut. e adevarat, in cele cateva clipe ale lunii pline nu se mai pierd. dar nici altele nu cresc singure. im scot cu grija cateva seminte din buzunar si le asez pe mal. e deja primavara, timpul vorbelor noi. o felie de timp numai buna ca gandurile si emotiile sa incolteasca si sa creasca in cuvinte.

ierburile de pe mal soptesc deja in limbi necunoscute. incet, hipnotic. ochiul lunii da sa se inchida si ai mei la fel. ma las leganata in transa si apuc sa-mi scutur buzunarele goale inainte de a ma lasa inghitita de noapte. poate, totusi, va creste ceva.

doua, ca una, intr-una. pietre roz.

A deschis mâna mică şi mi-a arătat cele două pietre, ca una singură, una şi cu mâna care le inflorea. Pietre roz, lipite cu ceară roz, în mâna mică şi roz care se deschidea ca o floare, arătându-le şi se inchidea ca o floare, ocrotindu-le. Mişcare plină de graţie dezvăluind pentru o clipă un secret. Un secret al inimii, căci mâna e prelungirea inimii.
Am privit pietrele. Cu o latură lipită, se sprijineau în echilibru, arătându-şi asemănările şi deosebirile. Aceeaşi formă, alipirea accentuând simetria. La culoare, nuanţe diferite, dar armonios alăturate. Pe fiecare, punctat, câte un alfabet secret, în care sunt codificate privirile ce au venit asupra lor în momentul în care ceara a curs fierbinte, pecetluind intenţia nerostită. Netezimi dătătoare de emoţii blânde. Spaţiul care le diferenţiază poate fi străbătut cu un deget, fără ca degetul să fie sigur de clipa când a trecut de la o piatră la cealaltă. De clipa când cele două pietre au devenit una, una singură, dar căreia ceara topită i-a alungat pentru totdeauna singurătatea. Căci nu ai cum să mai simţi singurătatea atunci când te simţi întreg.
A închis mâna mică şi roz peste pietrele roz ca una şi a plecat în noapte, lăsând parfumul secretului în urmă.

Calea povestii (din Joan Halifax / Fructele intunericului)

,,Asemenea plantelor sacre, povestile sunt si ele sursa de vindecare si hrana ce vine din Pamant. Ele ne amintesc ca nu suntem de unii singuri. Prin intermediul lor noi traim in trupul coiotului si al ciorii, al copacului si al pietrei, al zeilor si al eroilor, al Mamelor si Bunicilor Ancestrale. Astfel ne intarim relatia cu intreaga creatie".

.

,,Da, povestile sunt deopotriva protectori. Asemenea sistemelor noastre imunitare, ne apara pe noi si popoarele de atacurile alienarii epuizante. (...) Intrucat povestile si miturile sunt tesutul conector intre cultura si natura, intre sine si celalalt, intre viata si moarte, ele cos lumile la un loc prin spunerea lor. Si in trupul protector si conector al povestii sufletul se trezeste. Devine viu."

.

,,Ele sunt ascultate cu urechea si mirosite in fumul focului. Ele se pot produce in cursul conversatiei, la fel de bine ca si in procesul initierii. Pobvestile imbina realitatile din trecut si din viitor, momentele visate si cele planificate constient. Ele ne invata felul in care percepem si in care ne minunam. Ele ne conduc catre o viziune despre noi insine in legatura cu Pamantul si cu stramosii nostri ce confirma continuitatea intregii existente. Suvoiul vietii este stimulat in fiinta unei povesti, si acest suvoi curge prin procesul initierii."

.

cartea, aici.

ghicitor in pietre

sursa imagine

s-a amuzat cand l-am numit asa. mi-a spus ca nu ghiceste, citeste. pur si simplu, in pietrele acelea e inscris tot. el doar priveste si transmite ce au pietrele de spus.

am aruncat o privire in pretioasa legatura pe care o deschidea rar in fata strainilor (dar eu il insoteam deja de o bucata de drum) si pe care o impaturea apoi cu mare grija.

aparent, pietre obisnuite, de toate felurile.

el le numea petre de apa, de foc, de pamant, de aer. sau le numea dupa Roza Vanturilor. alteori le da alte nume: de bucurie, de durere, de dragoste, de tradare...

,,aha, deci daca vreau sa-mi citesti o poveste de dragoste, alegi piatra cu dragoste si imi citesti povestea din ea?"

,,nu. tu gasesti piatra. si tu ii spui intai povestea, asa cum sti si simti tu in clipa aia. tu te torni pe tine in piatra aia, iar eu citesc."

,,ma citesti pe mine?"

,,nu, citesc piatra."

da, fie. era clar ca nu avea sa-mi spuna ceva mai clar, mai aveam cateva zile de mers alaturi, am sa imi dau seama cumva pana la sfarsitul calatoriei.

ne-am descaltat si am intrat in albia raului, mergand in susul apei.

,,ce cautam aici?"

,,pietrele tale."

,,si cum le gasim?"

,,cum le gasesti, adica. simplu. nu e cea mai mare parte din tine apa? intreaba-ti apa ta care sunt pietrele printre care trece."

brrr... cam rece. nu indrazneam sa ma intreb ce ar trebui sa faca daca se punea problema sa caut pietre de foc?

am stat sa ma gandesc la raul vietii mele si la pietrele printre care se strecura. si pe care nu reusea sa le macine sau sa le poarte la vale. si la oamenii-pietre de care se impiedica. unii mai ales... simteam cum creste in mine frustrarea si in momentul acela am alunecat pe o piatra udandu-ma in intregime. el radea de pe mal. mi-a intins mana sa ma ridic.

,,mai cautam sau te usuci?"

ei, o data intrat nu voiam sa ies fara ele. cu gandul la problemele mele am ales trei pietre care semanau cu ele, apoi am iesit si eu pe mal unde deja ardea un foc vesel. le-am asezat langa foc la o distanta destul de mare cat sa nu trebuiasca sa intru si in foc dupa ele, apoi am stat sa ma usuc.

in timp ce frigeam cateva bucati de paine uscata si fierbeam ceaiul l-am rugat: ,,spune-mi, te rog, o poveste..."

a tacut pana cand am terminat de mancat (mi s-a parut ca a durat o vesnicie) si pana m-am simtit complet uscat.

apoi, cu gesturi lente si pline de respect si-a desfacut legatura lui misterioasa de pietre, a ales cateva pe care mi le-a aratat si m-a indemnat sa iau una din ele.

,,tine-o langa inima, deschide-ti inima si las-o sa-si strecoare povestea in piatra. nu trebuie sa spui nici un cuvant sau sa desiri vre-un gand. piatra stie limba inimii tale, iar povestea va intra in ea firesc si natural."

am ales una rosiatica si care avea vag o forma de inima.

am luat-o in palma, am lipit-o de inima, iar inima a inceput sa-mi bata tare-tare. ca atunci cand as fi vrut sa spun ceva, dar cuvintele mi se opreau in gat intr-un nod dureros. numai ca acum totul trecea in piatra. o simteam fierbinte in palma. cand a devenit prea fierbinte ca sa o mai tin, i-am intins-o lui. inima imi era ciudat de usoara.

a luat-o si a privit-o pe toate partile. i-a apreciat caldura, greutatea. a citit-o cu toate simturile si a privit-o cu toti ochii sai.

intr-un tarziu, a inceput sa vorbeasca. cuvinte line, monotone, ca un cantec de leagan. cuvinte, uneori fara sens, alteori aproape necunoscute. cuvinte care imi aduceau aminte de ceva nicicand bine stiut, candva uitat, inimaginabil de simplu si de o complexitate a simbolurilor care imi taia rasuflarea. cuvintele se legau lent intr-un cantec, care imbanzea si imbuna, care purta sarea pamantului si dulceata vietii, care imi aducea aromele de floare si miere, de fruct si de sange, de pamant si de mare. simteam atingeri blande si provicatoare, netezimi si molicuni, asprimi si alunecari, vibratii care imi desprindeau sufletul de trup si imbratisari care mi-l aduceau la loc. si ma inceput sa vad intai culori simple, campuri intregi de lumina colorata, apoi din campurile acestea se desprindeau fasii care se rasuceau luand forme cunoscute sau surprinzatoare care dansau in jurul meu intr-o poveste din ce in ce mai bogata si mai reala.

cred ca tacuse deja de o vreme cand am revenit in peisajul din care plecasem. nu-mi aminteam mare lucru din ce traisem, dar ma simteam inexplicabil de fericit, cum nu stiam sa ma fi mai simtit in lumea asta.

legatura lui era stransa, iar el se ridicase in picioare, gata de drum.

,,hai, sa mergem, se insereaza. daca vrei sa mai lenevesti ca pana acum, te las aici."

,,cum pot invata si eu sa citesc?" l-am intrebat cu emotie, pentru ca nu stiam daca e dispus sa isi transmita arta mai departe. in special mie.

,,si nu cumva sa-ti uiti propriile pietre! mai ai mult de lucru cu ele!"

am pornit fericit la drum alaturi de el, luandu-i cuvintele ca pe o acceptare.

.

piatra sarpelui

sursa imagine

Cu fiecare pas pe care-l făceam, încăperea se transforma, liniile drepte şi colţurile se transformau în curbe şi valuri. Ca să învăţ drumul şerpuit, linia cercului, pasul spiralei.
Spre capătul încăperiii era intrarea în peşteră. Focul lingea vesel pereţii. Aşteptam în linişte să-mi vină rândul, flăcările să pâlpâie în direcţia mea, luminând o cărare îngustă. Da, mă întorceam în peşteră, mă întorceam în Grădină, mă întorceam în locul din care nu plecasem niciodata. Doar mă rătăcisem îndelung pe cărările ei.

Şi ceilalţi la fel, şi ştiau şi ei asta. Le vedeam ochii strălucitori pe sub pleoape. Focul era acelaşi de la începuturi. Chiar dacă uneori păruse stins. Doar cu o seară sau două înainte ne priviserăm în ochi până s-au închis. Ai mei - doi, ai lui - mulţi ca stelele.
Ţineam în mână, învelite în mătase roşie, cele trei diamante vorbitoare din creştetele celor trei şerpi pe care îi jupuisem cu o zi înainte. Îi cunoşteam bine, de pe doi dintre ei mai strânsesem câteva rânduri de piei, al treilea era mai nou venit în viaţa mea. Pe fiecare îl prinsesem cu cele trei cârlige pe care le-am răsucit apoi în propria-mi carne, în propriul suflet... şi i-am luat pielea. Şi diamantele din frunte.

Zeiţa Apelor, de lângă foc, ne privea cu bunavoinţă şi dragoste. Vom trece prin faţa ei, arătându-ne comorile, iar ea ni le va binecuvânta. Binecuvântarea pe care ne-o dă şterge urmele de oboseală şi încrâncenare ale luptei. Aduce bucuria şi înlătură o umbră de teamă: dacă diamantele nu sunt veritabile? Dacă şarpele nu era cel care trebuia vânat acum? Dacă şlefuirea lor e mai grea decât am crezut? Umbre, umbre...
Mă ridic tremurând de emoţie şi mă îndrept către foc. Simt ochii celorlalţi, urmărindu-mă de sub pleoape, văd ochii limpezi ai Zeiţei Apelor strălucind în lumină. Mă simt aşteptată, dorită, primită cu bucurie. Îngenunchez la picioarele ei şi îi întind mătasea roşie ghemuită în jurul pietrelor. O ia în mâini cu blândeţe şi începe să murmure cântecul de vindecare.
Fiecare cuvânt al ei se loveşte de pereţii peşterii şi acolo unde cuvântul atinge piatra, ochii cuiva din trecut clipesc. Cântecul e scurt, dar suficient cât să văd prin pereţi ca printr-o fereastră lungul şir de strămoşi care mă privesc cu bunăvoinţă, mă îmbrăţişează cu ochii.

E bine oricum ar fi, am ajuns acasa... îmi recapăt comorile şi strâng cu grijă mătasea roşie lângă inimă. De acum, pietrele vorbitoare sunt parte din fiinţa mea, aşa cum au fost parte din fiinţa şerpilor de la care le-am luat. De acum vom cânta împreună cântecele de vindecare şi întoarcere acasă.

... si adaug darul Mikkai, trecerea prin poarta sarpelui....

chipul sarpelui

sarpele din povestea mea a capatat un chip!

si ce frumusel si inocent pare!

Lady Harmony, care l-a indragit de cand l-a citit, i-a desenat cu creioanele ei fermecate un chip proaspat si pur, de dinainte de orice pacat :) sau de dupa iertare si inviere...

sarpele iti multumeste, Lady, mica vrajitoare, pentru puterea ta de transfigurare si pentru dragostea pe care i-o arati... si iti promite sa faca numai fapte bune si intelepte in noua lui calatorie care incepe in cateva zile :)

des-cantec pentru tine :)

un cantec deznoada nodurile inmii.

daca e cantat des, cu inima.

un descantec are vorbele cu care cantecul inimii sterge urmele lasate de greutatile care o apasau. cuvintele rele se sterg cu cuvinte bune.

are cuvintele cu care trezeste duhul din lampa, gata sa-ti implineasca voia inimii.

are formula magica ce schimba convingerile limitatoare care ne sunt gratii la inima si rescrie contractele sufletului.

pentru ca orice contract care merita dezlegat are nevoie de unul nou, sanatos, in locul sau.

formula magicae ce readuce zambetul pe buze si speranta in privire.

are puterea elementelor naturii pe care le invoca, de la pamant, foc, apa, aer, la blanda imprejmuire a picaturilor de roua si petalelor de trandafiri, trecand prin culori si lumina, miere si sare, fulgere si vant de primavara.

nu e nevoie de nici un fel de duhuri sau spirite, de invocarile altor forte constiente obscure. ci doar de senina constientizare a puterii interioare, atunci cand te sprijini pe natura sa dai lanturile la o parte.

exista in folclor multe exemple minunate, amuzante sau cumplite.

daca vrei un descantec personalizat, sa-l canti inimii tale, scrie-mi :) vom gasi impreuna cuvintele potrivite, acelea care numai ele ajung la locul cel mai potrivit din inima ta si ii vorbesc despre fericire.

mandala. descantec de inviat sarpele.

pornind de la calatoria sarpelui...

,,aer drag, tine-ma bland, pana cand ajung din nou pe pamant

trimite-mi cate un nor, pana cand oi putea sa zbor

spala-ma cu apa si foc, sa-mi vina inima la loc

trimite-mi un inger din cer, sa-mi dea ce ii cer

sa ma prinda cu aripile sale, sa ma ridice din vale

sa-mi puna miere, pe orice durere

ca sufletul meu sa-l simta pe Dumnezeu"

mica vrajitoare se oprise in mijlocul drumului, atrasa de sclipirile soarelui in solzii uscati.

sarpele incapu foarte bine pe mana ca bratara, si se putea rasuci usor, si fetei ii venira vorbele pe buze fara sa se gandeasca prea mult...

nu mai inviase niciodata pana atunci un sarpe, si nici nu avea cum: el era primul sarpe de pe pamant. dar inima ei buna stia instinctiv ce are de facut. uda sarpele uscat cu apa, il incalzea la foc, il invartea pe incheietura ei fragila dar pulsand de viata, il ungea cu pamant gras si bun si il stergea cu frunze proaspete. si ii canta...

si sarpele simtea cum ii revine viata incetul cu incetul, la fiecare atingere a mainii mici si la fiecare vers cu clinchet subtire... incet, incet a inceput sa se invarteasca si singur si sa rosteasca vorbele descantecului, mai sasaind un pic, mai muscandu-si limba la cate un cuvant pe care nu il intelegea...

ii era putin rusine de ingerul care avea sa vina, ceea ce facuse de cand a plecat din rai nu era de iertat asa usor... dar isi dorea sa traiasca si pentru asta era dispus sa faca multe... chiar sa se intalneasca cu ingerul.

mica vrajitoare a lasat usurel sarpele pe pamant. parea destul de intremat sa porneasca la drum. stia ca se va intoarce candva la ea, dar acum nu avea nevoie de prezenta lui.

iar sarpele a pornit spre inima padurii, continuand sa se rasuceasca si sa-si cante singur. se tara pe pamant, mai facea cate un foc prin care trecea mai departe, strabatea raurile... dar ingerul nu aparea. asa ca, dupa un foc mare, mare, a intrat intr-o apa mare, mare, iar aburii care au tasnit din corpul lui l-au aruncat in aer, punte-curcubeu... cu un cer mai aproape de inger...

(in seara asta s-a incheiat, rotund si frumos, cursul de povesti ale elementelor. iti multumesc nespus, Monica, va multumesc, fetelor, pentru ghidare si insotire prin pamant, apa, foc si aer. si inapoi...

am avut ocazia sa duc spre incheiere povestea inceputa cu cateva luni in urma. nu e incheiata, dar e intr-o stare mult mai buna decat o lasasem :)) )

amintiri despre transparente

mi-am amintit de Marie Ancolie, atunci cand am cautat o imagine pe care sa ma sprijin pentru tema de aer: mireasma, aripa, lumina. si i-am regasit minunatele transparente care m-au inspirat spre dulceata.
alte imagini de Marie Ancolie, aici.
-
Cand vreau ca lumina sa devina blanda, o inmoi intrand sub o aripa.
Drumul spre aripa blanda si pufoasa care imblanzeste si indulceste lumina il gasesc de fiecare data ghidandu-ma dupa mireasma. Desi mireasma e diferita de fiecare data.
Daca simt aroma de trandafiri, stiu aripile sunt mari si ca pot sa aleg multe culori ale luminii... de la lumina alba pe care mi-o amintesc de cand priveam prin perdeaua groasa a cojii de ou, la lumina roz ca un interior de nor in asfintit, la lumina rosie ca o seara plutita printre sarutari si inimi de plus şi la cea visinie ca privita printr-o sticla de sirop...
Daca aroma e un pic mai tare si mai piperata, atunci plutesc pe aripi mici si violete de toporasi si liliac... iar lumina e de inceput de noapte misterioasa in care ma pot ascunde...
Daca simt aroma de miere, atunci aripile sunt propriile-mi pleoape... si fitrata prin ele, lumina imi intra direct in inima, facand-o sa zboare usor spre un asfintit in care soarele se uita inapoi...

focul, pe la inceput si melodii de noi inceputuri

v-am mai povestit de atelierele de poveste si povesti gazduite si inspirate de Monica Brandusescu.
saptamana asta, ne-a ghidat prin povestile focului. iata o bucata de poveste inceputa de mine si continuata (si salvata) de Olivian Breda. Olivian a postat-o pe blogul sau super-eficient si va invit la el sa o cititi.
la Monica puteti poposi o clipa in plus pentru o provocare interesanta: pe ce melodie v-ar fi placut sa veniti pe lume? pentru ca fiica sa, care o inspira din interior, se pregateste sa iasa in lume...

recuperatorul 9. ispita

sursa imagine: Undersea Tarot

oare care ar fi putut sa fie ispita? poate diamantele, caci perle culesesem destule...

si cum m-ar fi putut oare ele ispiti?

ma apropii de un loc in care mai multe diamante se invart in jurul unui coral rosu ca si cum ar fi fost propriile lui fructe miscatoare. iau cateva in mana si ceatza rosie mi se lasa pe ochi...

cat de nebun trebuie sa fie sa ma aduca aici, in jocul lui? si de ce oare incearca mereu sa ma tenteze, sa ma testeze, sa ma impiedice? sa provoace emotiile mele de femeie, dorinta de a-l ajuta, pentru a ma trezi aici ca nu sunt decat o carte in jocul lui...

ii arunc o privire plina de ura, prima de felul acesta de cand il cunosc. sunt sigura ca acum triumfa vazandu-si asteptarile indeplinite: eu, aici, prizoniera intr-o pestera plina de rani. iar el, calm, facand pe inteleptul, evitandu-le pentru ca nu le-a putut atinge. si pretinzand ca ma conduce pe mine in propria-mi vindecare. sunt dezamagita si trista. e doar un om, la fel ca mine, si cand inteleg asta, las sa imi cada cateva din diamantele din mana.

cu doar doua ramase in palma, apoi unul, apoi nici unul, emotiile mele se imblanzesc din nou. palmele imi sunt rosii inca. le ridic pentru ca apa sa spele urmele.

,,Nici o rana nu e mai buna sau mai curata decat altele. Nu sunt prea diferit de cei pe care ii vei insoti de acum inainte."

cat timp apa sarata imi spala palmele, il urasc inca. din ce in ce mai putin...

apoi, cu palmele din nou curate, imi dau seama treptat de adevarul spuselor lui.

,,Imi pare rau, a fost doar un moment de pauza. Hai sa cautam in continuare."

ii ating usor locul unde fusese rana, apoi il prind de mana. stiu ca anticipa situatia, ca a regizat conjuncturile, ca se astepta la izbucnirea mea de ura. poate ca s-a mai confruntat cu ceva asemanator. si poate ca mersul mai departe arata ca avea inca incredere in mine. sau ca isi continua detasat misiunea. sau si una si alta.

imi dau seama ca, centrata pe propriile emotii, imi e mai greu sa gasesc drumul mai departe. dar atata timp cat vom merge impreuna, inseamna ca exista un sens al calatoriei noastre impreuna, poate si o destinatie.

afara din pestera, marea e destul de pustie. imi dau seama ca, dupa o calaltorie la un nivel mai adanc, cele superficiale nu vor oferi prea multe indicii.

si da, iar imi trec prin minte ganduri feminine; ce simplu ar fi daca n-ar mai trebui sa cautam, daca o perla de-a mea l-ar multumi, i s-ar potrivi...

dar sunt doar ganduri, le las sa treaca si plutim impreuna mai departe.

lecturi recente, copy-paste

,,M-a invatat cum sa tes si acum facem mici tapiserii care reprezinta stadiile vietii noastre . In mos caracteristic, eu grabeam procesul, combinand prea repede culorile fara a intelege cu adevarat ce inseamna ele: calitati cum ar fi autonomia, initiativa, rabdarea, initmitatea.

_ Trebuie sa te uiti mai atent la semnificatia pe care o are o culoare cand o intalneste pe cealalta, spune ea, pentru a vedea cata forta ai pentru a o folosi si pentru a o influenta.

Prin intermediul ei am inceput sa vad ca fiecare fir are importanta. Sa cred ca, daca iau de acolo o culoare sau adaug o alta, ar putea sa altereze tesatura care sunt eu. Ma invata ca placerea este data de continuitate - sa iau tot ce stiu si sunt, ca sa topesc aceasta experienta in tesatura vietii de zi cu zi, sa-mi amintesc mereu sa-mi fac loc pentru mine insami."

Joan Anderson, Un an la malul marii.

.

despre stadiile vietii, pe scurt, aici.

r 8

Nu mă gândisem până atunci că există hoţi de suflete. Bucăţile pe care le-am recuperat eu pentru mine fuseseră pierdute de mine, cu buna stiinţă sau fără. Recuperarea mersese uşor aproape de fiecare dată şi chiar când a fost mai greu, greutatea venea doar din neştiinţa sau neputinţa proprie. Nimeni până atunci nu mă pândise în adâncuri să-mi ia perla. Sau viaţa. Acum îmi era teamă. Dar eram suficient de inconştientă să mă afund în continuare, împreună cu el, în peştera din adâncuri. Fiecare perlă şi fiecare diamant de acolo merita să ajungă înapoi la sufletul din care se desprinsese, doar că noi nu aveam nici un drept să facem asta. Fiecare om trebuia să-şi facă propria călătorie. Oare el gândea la fel? Sigur, că doar aşa ajunsese în viaţa mea... dar poate că nu gândise la fel în momentul în care suntem acum, cu câţiva ani în urmă...
Mi-am retras cu grijă mâna de pe rana lui. Nu mai sângera. M-a privit zâmbind. ,,Am să iau o singură perlă. Dar a trebuit să vii aici ca să vezi. E ultimul test.”
Întunericul peşterii se dizolva într-o lumină ciudată, roşiatică. Am început să văd şi eu imaginile care luciseră pentru o clipă în mintea mea, venite din a lui: diamante şi perle. Diamante roşii, cu toate nuanţele roşului şi perle albe şi roz. Peste tot în jur, se ridicau şi pluteau prin apă spre noi. Ne atingeau în treacăt, oprindu-se puţin pe corpurile noastre, apoi pluteau mai departe. Fiecare atingere era o emoţie distinctă, care învelea câte o amintire. După unele din ele, plăcute, am întins mâna să mai prelungesc atingerea cu o clipă, de altele m-am ferit ca arsă.
,,De ce hoţii le-au strâns aici?” ,,Fiecare om care a furat câte o bucată de suflet de la altul a crezut că o să-l poată mări pe al său, că o să-şi lungească lui viaţa. Dar n-a fost aşa. Fie au ajuns şi ei pe fundul mării, fie şi-au furat comorile unul altuia, fie le-au pierdut pur şi simplu. Nu poţi să trăieşti cu viaţa altuia; o bucată de suflet furată de la altul şi lipită de al tău va distruge o bucată din al tău.”
,,Am înţeles, ai şi tu o perlă aici. Dar eu? M-ai adus doar să mă ispiteşti?”

r 7

În ultima vreme mă obişnuisem să cobor ori de câte ori aveam să stau mai mult eu cu mine. Uneori era spectaculos. Alteori, munca de pe fundul apei însemna nu perle colorate, ci nisip, alge, corali, bolovani, pe care îi luam, îi aduceam la suprafaţă, îi spălam, şi îi aşezam în locurile în care se cereau aşezaţi. Era propria-mi arheologie care nu mai ţinea cont nici de lună, nici de peşti, nici de nimeni şi nimic. Era bine şi mă reconstruiam, din ce în ce mai întreagă şi mai puternică.
În timp, am adunat câteva perle si siguranţa că pot oricând să fac o călătorie de recuperare. Pe firul ăsta le-am înşirat. Doar că acum, în apele altuia, deşi aşteptam de multa vreme să cobor cu el, pentru el, alături de el, îmi era teamă. N-avea rost să-mi ascund teama, o simţea. Dacă l-aş fi refuzat atunci, pentru el n-ar fi fost atât de important. Pentru mine ar fi fost un fel de încheiere, dar nu cea dorită.
Aveam să cobor, să coborâm împreună în apele lui. Ape în care nu am mai intrat până acum. Fără să ştiu dacă perla pe care o voi găsi e autentică. Dar oare era important?
M-am întors spre el şi i-am întins mâna. Mi-a prins-o şi era rece. Cealaltă mână se desfăcea încet, lăsând să de vadă o bucată de pergament udă şi mototolită. Ceea ce crezusem a fi perla, era harta. Pe care o luase pentru mine, să-mi fie mai uşor. M-am îmblânzit puţin şi l-am strâns în braţe să îl încălzesc, legănându-l uşor. Nu s-a împotrivit. Dacă aşteptase atâta vreme, puteam să mai stăm cteva minute. Am pus harta între inimile noastre ca să învăţ drumul, să merg direct, fără să-l întreb. Încet-încet, pe măsură ce imaginile se formau în spatele pleoapelor mele, mi-am dat seama că ne scufundam. Am lăsat barca să se dizolve, cercul roşiatic să se închidă deasupra până când a rămas o stea roşie şi ne-am scufundat în continuare.
Ma orientam instinctiv prin adâncurile intunecate, harta lipită de inimă mă ajuta. Eram atentă să-l simt, să-mi dau seama ce fel de perlă are de cules. Nu spunea nimic, părea într-o transă destul de profundă. Doar atunci când îl întrebam dacă mai coborâm, îmi făcea semn că da.
Şi treptat, imaginile au apărut. Figura lui, tânăr de tot, lăsându-se doborât de valuri, târât, răsucit, zgâriat de nisip şi pietre, sângerând. Aruncând cuţitul ca să poată înota mai bine. Furios că trebuie să se întoarcă la suprafaţă tocmai cînd găsise intrarea în peşteră, pentru că firul de sânge ar fi chemat rechinii. Ştiind că celălalt va ajunge la comoară înaintea lui.
M-am desprins şi m-am apropiat de cel care plutea aproape inconştient în apa întunecată. Cu palma stângă i-am acoperit rana, cu mâna dreaptă i-am deschis săculeţul, i-am luat perlele una cîte una şi i le-am introdus între buze. Îi simţeam plămânii arzând şi răsuflarea întorcându-i-se. S-a zbătut, dar l-am ţinut bine, cu mâna lipită de rană. A deschis ochii. M-a privit. ,,Nu credeam că vom ajunge chiar aici... nu e tocmai drept pentru tine să...” ,,Suntem aici. Ce vrei?” ,,Să mă întorc în peşteră.” ,,Hai să mergem.” Şi eu îmi ţineam şiragul acum între buze. Mâna de pe rana lui îmi pulsa fierbinte.
Intrarea în peşteră era strâmtă, dar am trecut prin ea împreună. În depărtare se vedea o lumină roşie, asemenea stelei pe care am lăsat-o. Ştiam că în mintea lui strălucea comoara, diamante roşii şi perle roz, strânse de hoţii de suflete timp de sute de ani.