pentru că e nevoie întotdeauna de un sfârșit...

Palatul cu toți mărăcinii lui din jurul gardurilor începea să se trezească. N-are importanță de unde începea, dacă trezirea respecta ordinea inversă a adormirii sau nu, marginile erau treze, gheața se topise. Ursitoarele muriseră de multă vreme, și cea rea și cea bună, cântecele și descântecele lor fuseseră uitate. Viața se întorsese până la un anumit punct: intrarea în palat. În curte activitățile își reluaseră sensul, unele se modernizaseră. Oamenii coborau în sat, făceau schimburi cu sătenii, duceau și primeau vești. Cândva trecuseră pe aici și câțiva prinți aduși de legendă. Unii se opriseră pe drum. Alții și-au tocit săbiile în mărăcini, pe vremea când porțile erau încă închise. Alții au încercat să urce zidurile și s-au răzgândit pentru că nu simțeau nimic dincolo de ele. Alții reușiseră să intre prin tunelurile secrete până în pivnițe... au băut vinul și au plecat, crezându-se mai intelepti. Niciunul nu a ajuns în turn unde prințesa își dormea somnul vieții, ofilindu-se lent. Frumoasa din pădurea adormită rămânea în continuare adormită. De fapt somnul ei era destul de străveziu; uneori i se părea că vede ceva, alteori că aude. Visele încă mai aveau sens și mai păstrau amintiri. Doar că nu putea să ridice pleoapele, nu putea se ridice, nu putea să vorbească. va urma (sper)

Spre comoară

Vasul întârziase din pricina unei furtuni și abia seara târziu acostase în micul port francez. Mi-am dat seama că era un port francez pentru că vasul, și el mititel era înfipt între paginile manualului de franceză, pe jumătate muiat de furtuna din baie. Căpitanul, întins pe burtă pe podea, era de asemenea bine muiat, dar părea să nu îi pese.

Am alungat repede gândul la rufele ce urmau să fie spălate, și m-am uitat mai bine la jocul căpitanului meu. Încă mai bombănea niște comenzi când am intrat în baie; apoi, mă văzu și închise repede manualul. Mă privi un pic vinovat, dar, văzând că zâmbesc, se relaxă.

- Știi, aproape ajunsesem la comoară.

L-am mângâiat pe părul ud.

- Comoara aia pe care o cauți tu în ultima vreme?

- Sigur! Sau poate una chiar mai mare! Și dacă e alta, înseamnă că am să caut în continuare până le găsesc pe toate!

Nu l-am am mai întrebat ce ar fi vrut să facă cu banii. Îi știam în mare lista de dorințe, chiar dacă se lungea constant și un pic îngrijorător...

- Dă-mi mie manualul, o să ți-l ususc cu fierul de călcat. Când vei fi bogat va trebui să vorbești bine franceza.

- Mda... dar mai lasă-mă puțin...

Am oftat și m-am îndreptat spre baia cealaltă. Îi invidiam un pic. Căutasem și eu comori, dar nu-mi asumasem comanda unei corăbii mai mari. Cele mici se înecaseră și zăceau acum sub nisipul în care se mai putea vedea lucind ceva în lumina lunii... nu știu dacă banii pe care nu îi găsisem sau pumnalul trădător...

- Bine, căpitane, dar într-un sfert de oră te vreau pe uscat. O să fac ceva bun de mâncare.

sursă imagine: Pinterest

poveste scrisă la atelierul de scriere creativă

Apă

- Cum să plecăm? De ce?

- Au bătut tobele toată noaptea, focul se întinde din ce în ce mai mult. Trebuie să plecăm.

- Unde?

- Unde vedem cu ochii. Tu mai știi...?

- Ce?

- Să găsești apă...

O privi ușor confuz apoi râse stânjenit. Nu, nu știa cum să facă. În tinerețe găsise o baghetă de lemn, din cele care vibrau în mâna vraciului, atunci când acesta căuta locurile în care apa susura pe sub pământ. Mă rog, găsise e un fel de a spune, dar bătrânul nu l-a prins.

Se gândise de multe ori înainte la cum ar fi putut să o uimească; era mai tânăr decât ceilalți, dar avea încredere că va găsi o cale să o facă să îl vadă, și mai mult, să îl aleagă dintre toți cei care roiau în jurul ei.

Atâta doar că în mâna lui bagheta nu vibrase niciodată cu de la sine putere. Iar el spunea de fiecare dată că apa pe care el o simte e mult prea adâncă pentru a ajunge la ea săpând.

Ea îl privea cu încredere și speranță așteptând un răspuns. El ridică din umeri: 

- Chiar dacă aș mai ști, nu mai am de mult bățul acela.

- Îl am eu, ai uitat că mi l-ai lăsat mie?

Uitase. Nu avusese altceva mai de preț să îi lase când plecase prima dată din sat. Voia să îi lase ceva drept semn că se va întoarce. Îi spusese să îl păstreze cu grijă, că bățul acela e magic, că poate găsi apă doar în mâinile lui. Îi era și acum rușine când își amintea încrederea cu care îi spusese minciuna, și se întristă puțin și la vederea feței ei încrezătoare din momentul acesta. Dar la ce i-ar fi folosit acum să recunoască? Mai bine să ducă jocul mai departe.

- Dacă îl mai ai, îl putem încerca. Aș vrea să mă rog puțin înainte. Adu-mi cartea. 

Ea deschise dulapul de sub fereastră și cu mișcări pline de respect scoase cartea de rugăciuni și i-o întinse. Apoi, din spatele cărți scoase și bagheta veche și uscată, învelită într-o batistă. I  le puse în față, apoi ieși din cameră.

Se auzeau din nou tobele de la marginea satului. Focul se apropia. Cartea de rugăciuni îi tremură în mână, nedeschisă. O lacrimă îi tremura în colțul ochiului. ,,Asta e toată apa pe care sunt în stare să o scot..."  se gândi. 

O strigă:

- Trebuie să plecăm! Strânge ce poți și pregătește-te!

Deasupra cărții, bagheta începu să vibreze și se răsuci ușor spre nord.

Înmelc

Trecând prin ușă, viteza sunetului scădea treptat, muzica lingându-mi încet urechile. În fiecare seară, după ce se retrăgea în camera lui, urcam tiptil și mă așezam pe trepte, cu spatele lipit de zid.

Scara în spirală era și ea ca o cochilie de melc, ca interiorul urechii mele, unde se răsuceau lung sunetele.

În fiecare seară înainte de culcare, el asculta muzică în camera lui iar mie îmi plăcea să trag cu urechea. Desigur, aș fi putut să intru și să-i cer să ascultăm împreună. Sau aș fi putut asculta aceleași piese în camera mea. Nu, nu era același lucru. N-ar fi sunat la fel. Ca și ciocolata: cea furată are alt gust decât cea împărțită.

Îmi plăcea să-mi imaginez o serie de povești cu el în rolul principal, povești care se desfășurau pe fundalul sonor al alegerilor lui din fiecare seară. Uneori îi azeam respirația accelerată, semn că și el trăia intens în poveștile sale. Alteori îl auzeam sau mi se părea că îl aud râzând sau plângând, vorbind cu prietenii imaginari sau luptândcu demonii interiori. Atunci mă lipeam cu tot corpul de ușă și din mine rămânea doar o mare ureche vibrând în ritmul inimii. Nu intram niciodată, dar rămâneam până când adormea. Apoi mă retrăgeam în camera mea și continuam în mintea mea poveștile, așteptând să cresc atât câtera necesar ca să intru în povestea lui.

Salvie și levănțică

Femeia învârtea ritmic lingura în vasul cu cocă moale. O învârtea în sens invers acelor de ceasornic, ca și cum ar fi vrut să dea timpul înapoi, până înainte de plecarea lui. Privi o clipă lungă pe fereastră, adăugă apoi un praf de zahăr vanilat, oftă și schimbă sensul, amestecând acum în sensul acelor de ceasornic. Ca și cum ar putea să-l facă să se întoarcă mai devreme... 

Izul de vanilie îi pătrundea ușor în nări încercând să o liniștească. Dar liniștea era arc întins până la poartă, până când poarta se trânti.

Bărbatul se opri în prag, mare și neîndemânatic. Nu mai știa să facă pasul mai departe, parcă mai degrabă ar fi făcut un pas înapoi. Mirosul de vanilie îl destinse puțin.

Nările ei flămânde adulmecau lacom mirosul lui, miros care îi amintea de el, cel de dinainte. Doar că mirosul nu mai era același: omul ei de dinainte de război mirosea a salvie și levănțică iar omul pe care îl ținea acum în brațe mirosea a metal încins. Ridică privirea spre ochii lui și văzu și în ochii lui ceea ce se temea că o să vadă. Aceeași alunecare de metal lustruit care îi intrase în nări. 

Coborâ din nou privirea, ascunzând-o în îmbrățișare. Strâns mai tare, mirosul de salvie reapăru, apoi și cel de levănțică. Inspiră puternic și cu mirosul vechi în nări ridică din nou privirea: și ochii lui se înmuiaseră puțin, metalul se încălzea.

Era nevoie de multă răbdare și curaj până înapoi, în vanilie. Nu știa dacă le are, dar nu mai putea învârti acum lingura invers. Se desprinse o clipă din îmbrățișarea lui și puse prăjitura în cuptor. Avea să fie timp pentru toate.

Labirintarot

Nu ştiu de ce se pune un preţ atât de mare pe ieşirea din labirint. Mi-aş putea petrece în el toată viaţa, explorând cu voluptate fiecare culoar, fiecare curbă, fiecare zid pe care îl ocolesc sau prin care trec. Toate sunt provocatoare, savuroase, surprinzătoare, toate cer şi oferă mai mult decât aş avea timp într-o viaţă întreagă să caut sau să primesc. De-a lungul pereţilor stă scrisă toată ştiinţa şi toată poezia lumii. Şi în funcţie de traseul pe care îl aleg în ziua aceea, cu cuvintele care mi se preling prin faţa ochilor, pot să rescriu destine şi poeme, pot să redescopăr şi să reacopăr înţelesuri pentru toate minunile lumii. Căci toată lumea se află aici.

Iubesc marginile, limitele, pereţii de care mă sprijin şi de care mă las îmbrăţişată, în care mă las scufundată.. Când vre-unul din ziduri imi opreşte pentru o clipă calea, e suficient să doresc cu putere şi trec prin el, trecându-mi-l prin tot corpul, celulă cu celulă citindu-l, savurându-l şi scriindu-mi la rândul meu pe piele înţelepciunea proaspetei străpungeri. Ce intimitate mai mare mi-aş putea dori?

Uneori am senzaţia că dacă îmi voi dori să ies pot să o fac în orice clipă, prin orice zid – fiecare limită rămasă în urmă mă poate conduce într-un afară, fiecare frază ar putea să fie ultima, fiecare intrigă a poveştii ar putea străpunge coperţile şi ar deşira povestea în lume – dar la ce bun, când aerul de afară e atât de lipsit de miresme? Iar zidurile văzute din exterior sunt atât de cenuşii?

Tarot Story - inca un motiv (nu, nu le-am marturisit pe celelalte) pentru care m-as muta la Sibiu.

Am fost intotdeauna (adica de niste ani, de cand l-am descoperit)  fascinata de tarot. In el se afla, la fel ca si in jocul cu margelele de sticla, istoria trecuta, prezenta si viitoare a sufletului, condensata si concentrata intr-un pachet de carti de joc. Tot Universul, dincolo de (re)creatie, intrand intr-un buzunar si rescriindu-si permanent legile si regulile de fiecare data cand iese de acolo.

Pentru lectura cartilor de tarot exista oamenii speciali, care vad prin ele si inauntru si in afara. Ei au invatat sa citeasca intr-un fel aparte, in care frazele se construiesc cu un cuvant pe fatza, altul pe dos, unul citit din carte, altul din ochi, altul intuit si altul inspirat.

In Sibiu se constuieste acum un spatiu de poveste, cu oameni de poveste citind povesti cu sens din cartile in care fiecare isi gaseste povestea scrisa, transcrisa, rescrisa si transfigurata. Evident, de figurile de pe fata lor.

Desigur, astfel de oameni exista dintotdeauna prin lume, iar cand se intalnesc se recunosc. Doar ca pana acum rar s-au strans la un loc, pentru ca in sangele lor exista puternic dorul de duca. Si totusi, unul dintre ei are puterea asta, de a-i strange, de a ne strange la un loc...

Prin ochii dragonului (3, 3 si ceva)

1 si 2 si inca un pic

Cred că l-a durut puţin solzul căzut, pentru că şi-a deschis ochii. Şi în ochii lui am văzut o vagă sclipire, o umbră din focul care mocneşte încă în adâncuri. I-a închis la loc.

Ce aş putea să fac mai mult decât să stau lângă el? Trebuie să vadă, trebuie să înţeleagă, trebuie să-şi aminteasca. Îi trebuie o oglindă.

De unde o oglindă în pustiul ăsta? În sacul meu de drum am doar un ciob rotund, mic şi zgâriat. N-ar fi de ajuns. Dar nu trebuie să-l las să adoarmă din nou.

Ştiam că o să-l doară şi îmi părea rău. Ştiam că s-ar putea să-l înfurie cumva, dar asta n-ar face decât să-i crească încă puţin focul. Mi-am adunat puterile şi cu mâinile tremurând am mai desprins un solz. Unul de pe gât unde curbura îi ridicase o margine în sus. Nu l-am putut rupe de tot, dar pleoapele i s-au ridicat din nou.

Am alergat în faţa lui, ţinând şi eu ochii cât se poate de deschişi pentru ca focul din ochii lui să se reflecte în ei. În privirea dragonului am citit în acelaşi timp durere, furie, nedumerire. Dar flacăra lui era un pic mai puternică şi am simţit şi eu focul încălzind proprii mei ochi. Aşa că ochii mei i-au trimis înapoi bucurie şi i-ai susţinut privirea care i-a devenit treptat mirată.

Capul i s-a relaxat, peoapele i-au coborât din nou – mai lent decât prima dată - şi de sub marginea uneia am cules un cristal ca o lacrimă.

Am pus cristalul în palmă lângă picătura de granat şi le-am cântărit puţin – grele în palma mea, dar nu îmi dau seama care e greutatea lor reală pentru uriaşul înţepenit. Ceva greutate trebuie să fie, pentru că relaxarea şi căldura veneau de aici.

Îl mai las puţin să doarmă, merită să se odihnească. Voi fi lângă el din nou la următoarea trezire, de data asta mai lungă, sper, de o clipă.

In marele ceas

L-au ales pe el, nu ştia prea bine de ce. Toţi ceasornicarii din oraşul lui ştiau să scrie poveşti frumoase. Toţi ştiau să repare ceasuri. A înţeles abia când a văzut harta. El era singurul care ştia să schieze. Drumul către ceasul de multă vreme oprit trecea peste un munte cu zăpadă şi printr-un deşert. Acolo era ceasul, în mijlocul deşertului. Mai apoi, când s-a gândit la dificultăţile drumului şi-a dat seama şi că, dintre toţi ceasornicarii, el era singur. Nimeni altcineva nu ar avea de suferit dacă ar rămâne într-o prăpastie îngheţată sau înghiţit de dune.

A acceptat. Şi-a strâns uneltele, şi-a îmbrăcat hainele care îl făceau aproape invizibil prin zăpadă şi  a pornit la drum. Nu şi-a luat vreun alt ceas la el, să-i arate timpul. Îi era de ajuns propria inimă; dacă va reuşi să repare ceasul cel mare îl va potrivi după ea. Şi nici provizii. Va găsi el ceva pe drum.

Şi a pornit la drum. Greu la început, dar a acceptat greutatea ca pe ceva firesc. Pentru a ajunge să coboare cu schiurile sale pantele înzăpezite trebuia mai întâi să urce. S-a bucurat de drum. Cel puţin de partea care îi era mai aproape de suflet, drumul prin zăpadă. Cu deşertul nu prea ştia cum va fi. Dar cumva  schiurile îl vor purta şi peste dune.

(...)

A ajuns în faţa marelui ceas şi l-a privit lung. Nu-şi imagina că nu avea cum să ajungă la mecanismul acestuia. Nimeni nu-i spusese cât era de mare. I-a dat ocol de câteva ori încercând rezistenţa materialului. Simţea tensiunea din arcurile care-l susţineau şi o uşoară vibraţie care-i arăta că, în interior, mecanismul oprit era încă viu. Şi atunci şi-a tăiat schiurile în bucaţi şi a construit o scară subţire. Cu ultimele puteri a urcat până la inima rece a uriaşului mecanism. Şi-a lipit inima lui de a sa şi a simţit o zvâcnire: marele ceas pornea din nou.

Doar că energia inimii vii fusese puţină. După acel prim zvâcnet nu s-au mai simţit altele, de nici o parte. Cei care i-au ghicit cumva povestea au legat un şnur subţire alb-roşu de marele ceas, încă o dată oprit.

(...)

Şi totuşi corpul lui nu se amestecase cu pulberea deşertului. În clipa aceea de sincronizare când cele două imimi zvâcniseră împreună se scufundase în spaţiul de miere solară al timpului total, unde mecanismele nu-şi mai aveau sensul şi rostul.

(de) Cealaltă parte

sursa imagine

Undeva, cândva, aproape şi departe, în deşertul îngheţat al Lunii, femeia fără timp găsise o deschidere prin care putea trece de cealaltă parte. În spaţiul de dincolo, pe partea luminată de Soare, se găsea un timp al verii şi al vieţii în care sângele şi seva caldă circulau liber prin vene şi prin ramuri, parfumul florilor vibra până departe, fluturi coloraţi pluteau dând lent din aripi iar căldura ţinea totul blând în palmele sale.

Deschiderea nu se găsea tot timpul în aclaşi loc şi după primele călătorii făcute acolo femeia fără timp a început să se teamă că ar putea să o piardă. Aşa că, de câte ori se trezea înapoi, în deşertul îngheţat, se zgâria cu o piatră şi lăsa o picătură de sânge în locul acela pentru ca glasul sângelui să o tragă înapoi. Şi îşi continua apoi călătoriile prin deşertul îngheţat, săpând labirinturi circulare în jurul porţilor închise.

La un moment dat, pe partea cealaltă a ajuns aproape de centrul unui labirint asemănător cu cele pe care tocma îl crease în deşert, doar că acesta nu era făcut din pietre, ci din tufele unui arbust micuţ, cu frunze subţiri şi fructe mărunte, purpurii, aromate.

A gustat câteva fructe şi pentru prima dată s-a gândit că ar putea rămâne acolo. Doar că acolo nu era lumea ei, pentru ea acasă era deşertul îngheţat de unde îşi putea dori să trăiască în această lume.

În centrul labirintului, un arbust înalt, aproape cât un arbore, la fel cu cei care formau zidurile scunde, peste car putea privi. Doar că pe ramurile lui, mai înalte, fructele purpurii străluceau mai tare. S-a îndreptat spre el, fără să ţină cont de zgârieturile făcute de spinii zidurilor vii prin care trecea. Desigur, ar fi putut parcurge drumul complet, cunoştea labirintul asemenea celui făcut cu propriile mâini. Numai că era posibil să se trezească brusc înapoi înainte de a ajunge în centru.

Şi totuşi a ajuns. În dreptul arbustului-arbore a ridicat mâna stângă vrând să culeagă boabele strălucitoare. Copacul îşi întinse şi el crengile şi o îmbrăţişă strâns. Ea nu simţea durerea, îi plăcea senzaţia de a fi îmbrăţişată astfel, îi părea rău doar că nu apucase să-i guste fructele; ramurile care o strângeau din ce în ce mai tare aveau doar frunze şi spini.

După o vreme din ea nu s-a mai văzut nimic, trupul ei ajunsese complet sub scoarţa copacului, sângele ei curgea împreună cu seva în trupul comun.

În timpul acesta, de cealaltă parte, în îngheţatul deşert lunar, în centrul labirintului din pietre a apărut un lăstar verde. Bărbatul fără timp care îşi începuse călătoria prin laborintul de piatră l-a văzut şi a simţit venind dinspre el o undă de căldură. Cumva ştia că acolo creşte ceva pentru el şi că aşteptându-l să crească va pierde şi va găsi ceva ce până acum nu cunoscuse: timp.

Pe ambele emisfere ale Lunii a ânceput să plouă. Şi frunzele şi chipurile s-au bucurat şi s-au îndreptat în sus, căutând Soarele. Se încheia călătoria de căutare, începea blânda aşteptare a timpului de creştere. Luna devenea Pământ.

intre timp

Stau cu obrazul lipit de obrazul de piatră şi îi cânt dragonului un cântecel. Ca şi cum murmurul meu ar putea  străpunge zidul. Cad câteva fire de nisip, tot ce ceva. Pe obraz mi s-a imprimat textura pietrei, stigmat trecător.

Cântecul m-a trezit cândva dintr-o altă împietrire, cred în el.

Dar zidul de care stau lipită acum e mult mai gros şi mai rece.  Şi totuşi, cîntecul meu firav, chiar dacă nu îl topeşte, nu lasă piatra să crească.

Frica de lentoare

sursa imagine

In marele ocean al timpului, o insula de chihlimbar. In trupul insulei, amintiri vii, fosilizate, asteptand ca apa timpului sa toceasca peretii translucizi si sa le scoata la lumina.
Dupa multa apa, mult timp si cateva furtuni translucidul devine transparent stralucitor. Clipele fosilizate vad, dar inca nu se pot misca.
Trec ani-lumina, ani-apa, din ce in ce mai clara. Intre timp, fiintele fosilizate au ramas fara timp. Mici bucati de chihlimbar stralucitor, bijuterii din care apa a spalat toate secundele.

Alchimistul

Stă la masa lui de lucru, sprijinindu-se pe toate elementele. Soarele şi luna îi strălucesc din când în când pe sub pleoape, răsar şi apun după ritmuri proprii pe care încă nu le înţelege, dar le intuieşte în tot trupul. Când Soarele îi trece pe deasupra, căldura îi face gândurile să fiarbă şi atunci fraze haotice şi entuziaste îi ies dintre buze sau din pana de scris din mâna dreaptă. În cuvintele lui soarele atrage toate planetele în joc iar ele se învârt pe orbitele proprii cu viteza sporită de extazul atracţiei.

După apus, lumina lunii îi arata trasee argintate pâlpâind subţire prin păduri fără capăt. Iar el porneşte la drum, culegând firul de lună şi făcându-l ghem în călimară pentru a-şi ţese propriile hărţi labirintice la întoarcere.

Din când în când coboară printre oameni şi îşi frământă mâinile pentru că pe sub piele îi aleargă minuni indicibile, contururi de adevăruri absolute care vor să iasă în lume. Dar în lumea de afară nu există cuvinte care să-i traducă freamătul căutării. Aşa că, pentru a răspunde aşteptărilor celor care îi privesc chinul fără a-l înţelege, le spune poveşti.

Iar ei îl ascultă vrăjiţi, încercând să ghiceasca minunile nespuse şi completând în imaginaţie cu frânturi din propriile lor poveşti. Când, pentru câteva clipe, poveştile se opresc şi toţi tac împreună, ochi în ochi, gând în gând, aşteptare în aşteptare, într-un spasm de neîncredere şi speranţă, freamătul îi cuprinde şi pe ei. Cumva, au primit şi ei seminţe de soare şi lună pe sub pleoape... 

Floare albastra

sursa imagine

(poveste scrisa la indemnul lui Valush care ne-a sugerat sa o scriem despre/pentru persoana de alaturi. si pe care am scris-o aparent despre/pentru cealalta persoana, uitand pentru o clipa ca tot ceea ce scriu este despre mine si numai despre mine. Valush este imparatul acestei cetati)

Sămânţa ei începuse să încolţească pe malul unui lac albastru, când o furtună – despre care mulţi aveau să-şi amintească după aceea – trecu pe acolo răsucind copacii şi învolburând apa lacului.

Aşa că sămânţa, cu fiarva ei rădăciniţă a fost purtată pe aripile vântului pâncă când a găsit un alt loc bun de încolţit. Şi-a înfipt rădăcina în pământ, s-a odihnit o clipă, apoi şi a ridicat şi tulpina, şi după aceea prima frunză.

Lângă ea, celelalte flori o priveau, aşteptând. A crescut pic cu pic, dând câte o pietricică la o parte şi oftând fără să ştie de ce. A oftat chiar şi în ziua în care a înflorit, şi un fluture albastru, nemaipomenit de frumos, s-a aşezat pe petalele sale, albastre şi ele, iar blânda fluturare a aripilor s-a întâlnit cu acea a petalelor. Era bine, şi totuşi lipsea ceva. Lacul ei, locul ei.

Pământul în care trăia şi înflorea acum era destul de bun. Doar că seara, când adia vântul, îi treceau pe sub petalele întredeschise imagini cu un albastru nesfârşit. Mai intens ca cerul şi mult mai aproape. Imagini ale lacului unde sămânţa care fusese începuse să încolţească. Era un fel de dor după ceva nedefinit, după flori albastre asemenea ei, după un anumit cântec al vântului, după un anumit ciripit.

Veni şi vara şi trecu la rândul ei, iar petalele începură să cadă. De sub ele se rotunjea un fruct, cu luciri albastre şi el. Un pic altfel decât toate fructele pe care vântul locului abia aştepta să le deschidă şi să legene apoi seminţele pe aripi. Pe măsură ce se rotunjea fructul, floarea vedea din ce în ce mai clar imaginea lacului. Şi strîngea încă în sinea ei seminţele care urmau să cadă.

Ştia că vântul i le va lua şi le va duce departe de ea. Îşi dorea ca măcar una să ajungă pe malul lacului de lângă care plecase. Poate că, încolţind acolo, dorul ei se va împlini. Sau poate, noua floare va tânji toată viaţa după pământul în care ea trăia acum? Sau poate că toate astea nu au nicio importanţă, căci pământul e rotund şi de pe el n-ai cum să cazi, indiferent de cât de tare bate vântul.

Prin ochiul dragonului (2)

1

N-am trecut prin ochiul dragonului, ci, în seara în care am plecat, l-am ocolit uşurel, fără să îl trezesc. Poate ar fi fost mai bine să-l privesc în ochi. Nu mai conta, faptul că plecam de acolo a fost mai important. Cinci ani să fie? Cincizeci?

Dealul pare mai mic, mânăstirea a rămas obiectiv turistic iar trupul dragonului, cu solzii uscaţi şi pietrificaţi nu se mai deosebeşte cu mult de un zid obişnuit. Şi totuşi, în interiorul zidului trebuie să mai fie ceva. I-am adus drept ofrandă ceea ce mi-aş fi dorit atunci să primesc de la el: soare şi miere, sunet de vânt şi de valuri, priviri vii şi poveşti. Lumea aceea pe care mi-o imaginam.

Am găsit ochiul prin care priveam spre o altă lume. E aceeaşi lume, separată de imaginarele membrane groase ale pleoapelor. M-am aşezat pe marginea pleoapei şi am privit de data asta nu prin ochi, ci în el. Privirea mi s-a reflectat la nesfârşit ca într-un joc de oglinzi şi undeva, în centru, am văzut o lumină. Mică de tot, cât o pâlpâire de chibrit. În afară soare, zidul cald, în interior mica lumina, şi între ele zidurile reci de piatră. Ani de frig şi nemişcare, prinşi între lumina din interior şi cea din exterior. Timp mort, greu de curăţat. Cu privirea fixată pe mica lumină, am început să scot cuvintele unul câte unul şi să le înşir spre suprafaţa zidului. Mi-am vorbit şi i-am vorbit despre soare şi miere, sunet de vânt şi de valuri, priviri şi poveşti. Lumea aceea pe care mi-o imaginam. Cu palmele pe suprafaţa zidului, ca să-l încălzesc.

Şi da, a început să se încălzească. La un moment dat, o aşchie de piatră sau un solz uscat s-a desprins şi a căzut, iar dedesubt a mişcat ceva. O tresărire uşoară, ca de aripă de fluture. Ca o pleoapă vie. Am suflat cald în locul acela şi am aşteptat.