initieri - IX

miezul noptii, pe varful dealului.

mi-am trasat in jur un cerc protector din ramuri inflorite si picaturi de miere.

in centrul cercului, in genunchi, imi cant cantecul, la inceput in soapta, apoi din ce in ce mai tare.

in fatza mea, el cu cutitul in mana. atinge delicat cu varful cutitului, si el inmuiat in miere centrul pieptului meu. iese o singura picatura de sange pe care o acopera cu o petala de trandafir.

deasupra, stelele incep sa se invarta, din ce in ce mai tare, in ritmul cantecului meu.

ma intind pe spate, cu inima deschisa catre stele.

el a iesit din cerc si ma vegheaza in afara lui. cand cantecul meu s-a incheiat, a preluat ultima nota si a inceput cantecul lui.

simt fiecare stea care trece pe deasupra. fiecare imi face inima sa vibreze altfel.

sunt atenta la noul cantec care se incheaga. il aud deja dar nu imi dau seama cat e cantecul celui din afara cercului, cat al stelelor si cat al inimii mele. la un moment dat il voi canta singura.

incet, incet, inima se umple. in momentul in care prima picatura de cantec a dat pe dinafara el a intrat din nou in cerc, a cules-o cu varful cutitului si de acolo cu buzele.

apoi, el a plecat.

stiu ca daca voi uita vreodata cantecul acestei nopti, exista cineva care il pastreaza.

initieri - VIII

dupa ce fiecare ne-am incheiat momentele, visele s-au intors la locul viselor, mai putin o parte din ele, care mai dense fiind, au trecut la locul faptelor, facandu-si loc printre fapte pana cand nu a mai existat nici o diferenta, ne-am intors acasa si am reinceput lectiile de dans.

a trebuit mai intai sa arat ce stiu, dar era prea putin. miscarile mele limitate imi pastrau emotiile pe langa trup, inghesuindu-le si motolindu-le.

,,arata-mi atunci dansul in care crezi. pe care il simti, il poti schita cu mintea, chiar daca nu a intrat inca in trup."

ei, asa e mai simplu, am cautat in minte toate secventele care n-au impresionat vreodata si le-am scos de-a valma la suprafata.

uite! si i-am aratat amintirile mele in care mintea mea a dansat alaturi de ceea ce vedeam si auzeam.

... si pentru ca in mintea mea ardeau inca o parte din povestile focului, am inceput cu asta. pentru mine dansul acesta face perfect compatibile pasiunea si controlul. apoi, povestile despre dragostea dintre foc si apa mi-au umezit si relaxat miscarile inca fierbinti... si m-au risipit in mai multe personaje.

iar apoi, ca sa nu pierd contactul cu apa am continuat, dorind sa ma adun si sa aprofundez miscarile de o fascinanta siguranta ale omului-delfin a carui forta plina de gratie am visat-o multa vreme... m-am identificat cu el pana la extaz...

m-a lasat sa revin pe pamant in ritmul meu si a zambit. ,,ei, acum gata cu asta. te-ai rasfatat destul. mai aveai putin si adormeai pe fundul oceanului :))"

avea dreptate, am tendinta de a exagera si de a persista intr-o stare pe care o amplific... pana aprope nu mai pot iesi din ea. ok, ce as putea alege pentru schimbarea starii? am cautat putin... si am gasit!

radeam amandoua la final.

,,ei, mai e mult de aici. dar pentrumoment ne oprim, rasare luna. ne vom intoarce si maine seara si imi mai arati."

am plecat spre casa. pe drum, am trecut pe langa fantana.

din semintele puse cu doaua saptamani in urma campul era plin de grau copt si trandafiri. intr-adevar, magie...

ultima seara, seara povestii personale

aseara a fost ultimul modul din seria ,,cum sa scrii o poveste si ce sa faci cu ea".

am pus o poza mai putin clara, pentru a proteja identitatea participantior, dar care cred ca reda un pic din atmosfera.

multumesc tuturor celor care au fost si celor care m-au sustinut si au crezut in aceasta parte a povestii mele. ideea a aparut cu mai mult de un an in urma. faptul ca s-a concretizat, pe de o parte ma elibereaza, pe de alta parte, ma provoaca pentru mai departe.

de cand a inceput sa se materializeze efectiv, si restul povestii mele personale se schimba cu repeziciune. o las sa ma duca cu ea, cu deplina incredere. aliatii de poveste imi sunt alaturi.

seria urmatoare va fi probabil in septembrie. sunt tare curioasa cum va arata povestea mea atunci. si voi sunteti in ea, resurse si modele.

p.s. povestea Claudiei, publicata on-line cu o saptamana in urma a fost acceptata de editura Aramis.

oricum, in urmatorii ani, avem program bogat in lansari de carti :)

in jurul focurilor

de obicei, mai multi oameni se strang in jurul unui foc...

acum, alerg si dansez in jurul mai multor focuri, din povestile scrise zilele astea de oamenii minunati de aici.

fiecare flacara lumineaza si incalzeste, iar eu cresc si ma coc putin cate putin langa ele.

mai am putin si ajung numai buna de mancat :)

multumesc, oameni buni...

va iubesc.

luati si mancati :)

povestile focului... cine le spune ?

Gabi deja a scris una super!

si Geanina a scris :)

si iata si Femeia de foc a lui Calin!

si prima noapte de foc adusa de Mikka...

si iat-o si pe a lui Mugur... fascinatia...

si nu i nultimul rand, curajul lui Leo, care impaca apa si focul...

si din nou la Mikka, acum apa si focul traiesc o frumoasa poveste de dragoste...

si aici, una de la Vania, cu o fetita cu chibrituri care mai avea ceva de spus...

initieri - VIII

din cand in cand imi placea sa stau in fatza pravaliei negustorului de cristale.
avea pietre de toate formele, marimile si culorile, transparente, translucide si opace, slefuite sau brute.
in fiecare zi le schimba ordinea in vitrina si punea in centru unul anume.
el singur stia care e cel potrivit pentru ziua aceea. in fataa vitrinei lui se strangeau si intelepti si gura-casca, asa ca mine, care ramaneau cu ochii lipiti de cristal.
modul in care il aseza facea ca in fiecare zi lumina reflectata sa fie alta, iar inteleptii sustineau ca puteau chiar sa citeasca un mesaj special in fiecare zi. partea amuzanta era ca nu prea se intelegeau intre ei, dar invatasem intre timp pe care din ei sa ii ascult.
veneam de obicei dimineata, la orele la care banuiam ca negustorul alegea cristalul zilei.
deja stiam cum face: intai le sterge pe toate de praf, apoi sta putin de vorba cu clientii din pravalie, da binete trecatorilor si dispare o vreme. ma mai invarteam in jur si reveneam pentru ca imi placea in mod special clipa in care aparea cristalul zilei. pentru o vreme era perfect stralucitor. apoi, il vedeai ca incepe sa vibreze si sa imprastie lumina in jur. era momentul in care inteleptii veneau si isi dadeau cu parerea. ii ascultam pe cativa dintre ei si plecam.

nu stiu ce facea negustorul in restul zilei sau daca vindea ceva. probabil ca asa era, iar cei care cumparau cristale de la el trebuiau sa si invete sa le priveasca...
nu vreau sa cumpar. dar mi-ar placea sa le slefuiesc cu mainile mele... sa le potrivesc lumina...
probabil ca la un moment dat voi face si eu asa ceva.

culorile visului

ma plimb prin Gradina Botanica de mai mult de jumatate de viata. de fapt, pentru mine sunt doua: cea reala si cea pe care o vad in vis - cu alte alei, alte plante, cu flori de alte culori.

uneori, cele doua imagini se suprapun. candva, in primul an de plimbare pe acolo, am vazut in cea ,,reala" un copac cu flori albastre pe care nu l-am mai intalnit nicodata, decat in vis.

zilele trecute am vazut in rondul trandafirilor unii de o culoare mai putin obisnuita, dar, de asemenea frecventa la trandafirii din gradina din vis. de data asta am facut poze... si am asteptat cu nerabdare sa le vad pe ecran. da, si-au pastrat culoarea. nu stiu insa pentru cat timp :))

initieri - VII

povestea de mai jos are rol de invocare.

a fost scrisa pentru unul dintre cei care m-au invatat in viata anterioara ceea ce reinvat acum. in momentul in care am vazut in povestea actuala cum se repeta un episod pe care l-am mai trait, am luat din nou legatura cu el. legatura e slaba si de aceea o consolidez acum prin magie...

Trăia în casuţa lui albă de dincolo de munţi şi ştia că în curând va trebui să coboare în lume pentru a-şi îndeplini misiunea. Undeva, într-o ţară îndepărtată, un rege care avea nevoie de un sfetnic tocmai auzise despre el ca despre un om drept şi cu frica lui Dumnezeu. Iar regele avea mare nevoie de el pentru că oamenii valoroşi de care se înconjurase nu se mai înţelegeau unii cu ceilalţi.
De câte ori se întrunea consiliul coroanei, o parte din probleme rămâneau nerezolvate pentru că inevitabil ajungeau să se certe între ei şi să-şi arunce unul altuia cuvinte grele. Şi pentru că ar fi fost prea greu să-i schimbe pe toţi şi să caute alţii, regele a preferat să caute pe cineva care să-i poată împăca şi uni pe toţi. Regele nu ştia cum s-ar putea face asta. Dorea doar ca cineva să o facă.
Omul ştia că are această putere, doar că nu şi-o folosise până acum. O vedea uneori când se uita în oglinda de unde primea sfaturi pentru faptele sale. Oglinda aceasta îi arăta două lucruri: ceea ce poate face şi ceea ce are de făcut. Cele două părţi ale oglinzii erau separate de un punct întunecat, ca o bilă neagră pe unde se strecura teama că faptele pe care le vedea ca posibile totuşi nu i-ar sta în putere. Dar ele trebuiau făcute iar atunci cu un ,,Doamne ajută” pornea la drum şi le făcea cât putea el mai bine. Ştia că trebuie să se descurce şi mai bine de atât şi din când în când mergea şi se sfătuia la rândul lui cu înţelepţii lumii aceleia, sporindu-şi cunoaşterea şi puterea.
La prima întrunire a consiliului coroanei, omul îi văzu pe cei pe care trebuia să-i îndrume şi să-i unească. Stăteau în jurul mesei şi deasupra capului fiecăruia se afla câte o oglindă. În timp ce vorbeau oglinzile lor se întunecau şi se tulburau până când ei nu se mai vedeau unii pe ceilalţi, uitând cum doar moartea e uitată, scopul pentru care se întruniseră.
Şi atunci omul văzu ce are de făcut. Se apropie de unul dintre ei şi şterse uşor cu mâna oglinda de deasupra capului acestuia. Şi, ca prin minune cel din faţa lui păru că îl vede mai clar şi i se adresă cu ceva mai multă bunăvoinţă. Atunci, omul se duse repede şi în dreptul lui şi îi şterse şi lui oglinda. Cei doi îşi zâmbiră şi căzură de acord asupra lucrului pe care-l discutau.
Până la următoarea mare întrunire, omul ceru regelui un răgaz de trei luni, trei săptămâni şi trei zile pentru a învăţa mai multe despre această artă. Merse la şlefuitorul de oglinzi care cu bunătate şi răbdare îl învăţă tainele şi legile oglinzilor. Îl învăţă cum să le încline şi să le mişte pentru a prinde cât mai multă lumină; cum să le prindă şi să le desprindă de omul care urma să fie oglindit. Cum şi cu ce să le şteargă de praf astfel încât praful să nu se mai prindă de ele iar mâinile lui să rămână curate; cum trebuie lustruite şi şlefuite pentru ca prin ele să treacă şi lumina care vine de sus; cum să le şteargă şi să le amplifice memoria astfel încât cel care se priveşte în ele să îşi amintească cine este cu adevărat şi ce are de făcut.
La următoarea întrunire omul veni pregătit iar tot ceea ce învăţase fu pus în practică atât de uşor şi natural încât nimeni nu îşi dădu seama ce se petrece. Ştiau doar că erau cei mai capabili şi mai competenţi oameni ai regatului şi că de acum regatul putea să prospere. Regele, fericit, îi dădu omului un diamant pe care acesta îl privi îndelung, gândindu-se unde să-l pună.
Merse acasă şi se opri în dreptul propriei sale oglinzi. Cele două părţi ale ei arătau acum aceeaşi imagine. O mică adâncitură se mai vedea totuşi în centru acolo unde stătuse cândva bila neagră, adâncitură în care diamantul primit se potrivi perfect. Şi atunci, omul îşi privi întreaga strălucire şi îşi simţi întrega putere.

buna dimineata, scriitori de succes!

aseara, la workshopul de scriere creativa am trait din nou momente extraordinare.

a fost atat de frumos, ca parca nici nu l-as fi tinut eu :)))

de fapt, asa a si fost. grupul a produs povesti extraordinare, au aparut personaje atat de vii incat parca le cunosteam deja, desi au fost concepute, nascute si crescute in cateva minute sau ore. fiinte carora le aflam secretele, impreuna cu care plecam in calatoria lor eroica, pentru care ne doream sa reuseasca...

micile dificultati exterioare erau ilustrate de situatiile de acum obisnuite: lungile minute de la inceput pana cand aparatura ne permitea sa incepem, latratul teritorial pe care acum il auzim din ce in ce mai putin... si de cele mai putin obisnuite cum ar fi fost vibratiile ca de cutremur pe care le producea masina de turnat asfalt care ajunsese exact in fatza casei, brusca patrundere a ploii in sala...

am plecat de acolo cu o mare curiozitate: oare cum vor continua povestile fiecaruia?

iar cea mai mare bucurie a zilei a fost faptul ca o poveste a unei participante a fost publicata pe un site de povesti. abia astept sa le vad pe urmatoarele...

multumesc din suflet participantilor pentru povesti, pentru buna dispozitie si pentru feed-back!

initieri - VI

pe prispa casei ei, alaturi de ea, cu cestile in mana. somn, nesomn, zambete.
,,ai vazut ce simplu a fost?"
,,da... intotdeauna e simplu... dupa. si acum?"
,,acum dansezi in continuare. asa se leaga inima de trup."
ma gandesc la cat de multe s-au petrecut in ultimele zile. oare ce mai urmeaza?
mai sorbim cate o gura din cesti. cat de aromat...
ca si cum m-ar fi auzit, imi raspunde cu cuvintele din Ghid:
,,poti alege oricand un viitor diferit. si un trecut diferit."
am ramas o vreme pe ganduri. un trecut diferit ?

pentru cateva zile aceasta poveste va lua o pauza. avertisment cititorilor: daca incercati sa va povestiti povestea personala in timp ce o rescrieti, surpulsul de constientizare poate sa duce la rezultate mai rapide decat sunteti pregatiti sa obtineti.

initieri - V

din cand in cand ma duc la poarta din spate sa le duc ceaiul celor care asteapta o atingere. le mai povestesc despre ceea ce am mai invatat. unii ma asculta neincrezatori, altii rautaciosi. si totusi, de fiecare data imi cer sa le povestesc.

uneori, povestesc si ei. povestea preferata a fiecaruia incepe: pe vremea cand aveam inima...

sau: atunci cand credeam in dragoste...

m-au intrebat: ,,tu in ce mod ai iubit pana cand ai renuntat la inima?"

am stat sa ma gandesc, nu-mi pusesem niciodata asa problema. nu prea aveam chef sa vorbesc despre cum era inainte.

am raspuns cu jumatate de gura: ,,pai... am facut prajituri". nu m-au mai intrebat altceva.

initieri - IV

nu era singura fiinta cu puteri magice din locul acela. dupa o vreme, mi-a spus ca imi va arata un alt magician, un om cu o imensa putere de a iubi.

mi-a explicat ca, pentru a-mi veni inima la loc, trebuie sa pot vedea dragoste in multe locuri. in primul rand in oameni - si barbati, si femei, apoi peste tot. ea imi aratase modul ei de a iubi si incepusem sa ma obisnuiesc cu ideea ca ceea ce vad e real. chiar incepusem sa simt ceva, dar inca nu voiam sa recunosc. mi-a zis ca aveam nevoie de o doza puternica, iar noaptea aceea era cea mai potrivita.

in timp ce strabateam padurea intunecata ea zambea si imi povestea despre munti insoriti, despre lumina si caldura desertului, despre zborul vulturului si gustul cafelei si despre dans. o ascultam doar pe jumatate. restul atentiei imi era atrasa de luna care incepuse sa se ridice peste padure si de o vibratie pe care incepeam sa o simt sub pasi.

,,da, cred ca a inceput. cum iesim din padure e campul lui, a ritualului din noaptea asta. eu raman la marginea padurii. tu apropie-te pana in dreptul fantanii, dar nu o atinge. de fapt nici nu poti inca, doar dupa ce ajungi la inima lui poti bea din fantana."

m-am strecurat pe sub ultimii arbori si am ajuns la fantana. mi-am gasit o pozitie din care puteam privi fara sa fiu vazuta (stiam ca unui magician nu i s-ar putea ascunde prezenta, voiam macar sa nu ii derajez ritualul), si mi-am indreptat ochii catre camp.

luna era acum deasupra lui si il lumina.

il vedeam ca si cum ar fi fost alaturi de mine.

avea corpul nemiscat, dar din el pornea vibratia aceea care rascolea tot pamantul si pe care o simtisem inca din padure. chipul ii zambea fericit. de fapt, nu chiar fericit, sau mai bine zis nu doar fericit. expresiile i se schimbau lent pe fata: bucurie, tandrete, caldura, amuzament, nostalgie. a inceput sa mearga usor si parea ca pamantul face usoare valuri sub pasii sai.

la un moment dat s-a oprit si a ingenuncheat.

era cu fata spre mine si ceea ce am vazut atunci pe chipul sau mi-a taiat rasuflarea. nu o pot numi altfel decat iubire pura, mai directa si mai intensa decat orice expresie asemanatoare vazuta pana atunci. am plecat ochii, era prea mult. cand i-am ridicat din nou, pe fata lui din nou se schimbau expresiile, era acum aceeasi iubire, dar in plus veneau si treceau din nou bucurie, tandrete, intimitate, complicitate...

mainile lui mangaiau pamantul si framantau bulgarii negrii. vibratia se schimbase, valurile erau acum domoale si calde. da, pamantul se incalzea.

am stat multa vreme sa-l privesc...

la prima geana a soarelui s-a ridicat, s-a intins si a pornit spre casa. pe chipul sau acum iubirea pulsa linistita si impacata.

cand nu l-am mai vazut, m-am ridicat si eu, m-am intins si m-am dus sa ma asez in locul in care mainile lui framantasera pamantul. acum pamantul canta usor, si simteam semintele care incolteau aproape de suprafata. trupul mi-a fost cuprins de un val care in momentul in care a explodat mi-a umplut din nou locul de unde plecase inima. surplusul s-a scurs prin ochi.

m-am trezit in casa ei, cu o cafea alaturi. imi zambea: ,,acum, ca ti-ai regasit inima, e timpul sa inveti sa dansezi."

,,si ceilalti?"

,,fiecare are lectia lui. a ta a fost asta. cel putin pentru aceasta etapa."

am zambit si eu si mi-am baut cafeaua.

,,cred ca sunt gata. invata-ma mai departe."

initieri - III

apoi m-am uitat spre ferestrele casei. la cele din fata, lumina si muzica de dans. cativa oameni inauntru, pareau bine dispusi.

,,sunt cei care au intrat pe poarta din fata. toti au inima si stiu asta. au venit pentru ceai, cafea si dans. vino sa-i cunosti".

am facut un pas in spate. nu voiam sa-i cunosc, inca. nu stiam sa dansez. dar asta nu i-am mai spus.

a ridicat usor din umeri si s-a intors in casa.

eu m-am indreptat spre poarta din spate, spre cei fara inima.

nu stiu cati erau. semanau cumva intre ei: palizi, cenusii, cu expresii incordate si triste, fie stransi in ei insisi fie plimbandu-se agitati. mi-au facut semn sa trec la rand. m-am asezat in spatele ultimului dintre ei. tremura, dar a zambit si mi-a facut loc sa ma asez langa el. avea haina sfasiata in dreptul inimii, dar in spatele zdrentelor pielea se ghicea neteda. imi ghici intrebarea.

,,da, cred ca mai am inima. doar ca nu o mai simt. din cand imi frec cu putere pieptul in dreptul ei, dar in afara de usturimea pielii si de ganduri agitate n-am simtit nimic. am auzit ca ea poate sa puna mana cumva altfel, incat sa o simti".

,,ai vorbit cu ea?"

,,da, dar inca nu m-a atins. poate maine. sau poimaine..."

,,ce trebuie sa faci pentru asta?"

,,inca nu stiu. nu e o regula. fiecare din cei pe care i-am auzit povestind despre ea spunea altceva. ma gandesc la asta de cand am plecat."

initieri - II

ca sa ajung la casa ei am trecut pe sub o bolta de piatra. dupa ce am trecut dincolo, am simtit multa pace. si cald, si somn, si dorinta de a ramane o vreme acolo.

am batut la usa si i-am cerut o cana cu apa.

a zambit, mi-a dat intai un graunte de sare, apoi cea mai buna apa pe care o bausem in ultima vreme.

am intrebat-o daca pot sa raman o vreme cu ea. m-a privit lung si a intrebat: ,,inima ta iti cere sa ramai?"

imi doream sa raman, nici eu nu stiam de ce, dar n-am vrut sa o mint. i-am spus ca nu mai am inima. a ridicat din umeri: ,, nu esti singura care crede asta. multi din cei care ajung aici imi spun astfel de lucruri".

,,da, dar eu..."

mi-a aratat cu un gest scurt sirul de oameni care o asteptau la poarta din spate. ,,nici ei nu cred ca au. si asteapta un semn. dar pentru ca ai batut la poarta din fata casei poti sa ramai o vreme."

initieri - I

pentru ca multa lume si de aici si din celelalte lumi prin care trec ma intreaba cum am ales sa devin ceea ce sunt acum (desi ei nici nu stiu bine ce, si eu nu am cum sa le spun, pentru ca transformarea inca nu s-a desavarsit) m-am gandit sa scriu cate ceva despre magicienii si vrajitorii de la care am invatat ceea ce stiu acum.

povestirile nu vor fi in ordine cronologica, ci se vor ordona dupa reguli pe care le voi dezvalui mai tarziu, celor care se vor apropia cu sau fara voie de aceasta lume, dovedind un destin asemanator.

pentru ca o parte din ei trec si prin aceasta lume virtuala, ii rog pe ei si pe cei care ii (re)cunosc sa pastreze discretia asupra identitatii. pe de alta parte le recunosc dreptul de a ma trage de maneca atunci cand fie dezvalui prea mult din aspectele secrete ale traditiei, fie ma abat de la ea, prezentand tehnici adaptate la propria-mi structura.

inainte de a incepe aceasta parte a drumului, credeam ca nu mai am inima. fusese alegerea mea si mi-o asumasem pe deplin. am avut un singur martor, care a povestit aici cum s-a intamplat. nu ma cunostea si nici nu il cunosteam, dar mi-am gasit mult mai tarziu povestea scrisa de el. da, am fost crezuta moarta. asa eram cand am ajuns in casa ei.

va urma