marți, 24 februarie 2009

fragmentarium


Cele patru grămezi de cărţi erau patru coloane în jurul lui. Erau parcă mult mai mari şi mult mai multe decât ultima oară când plecase dintre ele iar cabina devenise brusc largă, atât de largă că privirea nu ajungea de la un capăt la celălalt.
Bătea vântul cu putere împrăştiind nenumărate file de diferite mărimi, culori, vechimi mirosuri, consistenţe. Se plimba printre ele şi hârtiile învolburate de vânt îl loveau din toate părţile.
Ridică una la întâmplare: era goală. O lăsă să cadă. O alta îl izbi în faţă; o privi şi pe aceasta: avea doar câteva rânduri în partea de sus iar în mijlocul paginii scria cu litere violete, mari: SFÂRŞIT.
Se strădui să citească rândurile pe jumătate şterse: i se păruseră întotdeauna importante ultimele cuvinte – ale unei cărţi, ale unei zile, ale unui om de care se despărţea, pentru că simţea că numai cele care ar fi urmat după acestea ar fi revelat întregul sens al celor spuse până atunci, că de fapt, ultimele cuvinte nu erau niciodată cu adevărat ultimele.
Ca de obicei, versuri:
,, Dacă găseşti poarta, treci prin ea fără teamă
Tot privirea ţi-e cheie
Poţi lăsa şi trupul şi sufletul la vamă.”
Se simţi întristat de soarta celui care scrisese acele cuvinte; îl simţea înfrigurat, aşteptând undeva, în faţa unei porţi, cu privirile plecate, străduindu-se să le ridice.
Şterse ,,SFÂRŞIT” şi scrise sub ultimele rânduri:
,,cel care aştepta ridică privirile zâmbind spre cel care venea să deschidă poarta. Poarta se deschise iar cei doi intrară.”
Era mulţumit de ceea ce scrisese. Îl salvase pe celălalt de la o aşteptare îndelungată şi umilitoare şi îl trecuse de partea cealaltă a porţii.
Simţi o arsură în palma stângă şi luă busola. O roti uşor în jurul paginii. Pagina crescu din ce în ce mai mult şi lumina violet – arămie căzu pe cuvintele scrise de el. Le privi întâi nedumerit şi apoi înţelese. Trebuia să treacă împreună cu celălalt dincolo de poartă.
Hârtia, cărţile şi cabina reveniră la dimensiunile lor normale iar corabia se opri. Atinsese din nou ţărmul.

5 comentarii:

Cristian Lisandru spunea...

Mărturisesc că am citit cu maximum de atenţie această postare, pentru că felul în care ai scris-o m-a incitat... Aproape că am vizualizat totul. La ceas de seară, cred că aceste rânduri au fost tot ceea ce îmi trebuia ca să mă reaşez din nou în faţa calculatorului şi să pornesc pe drumurile mele în care la capăt de drum nu se află decât... VISUL.

Cristian Lisandru spunea...

Am pus şi un link către postarea ta la finalul ultimei mele postări... Chiar mi-a plăcut, felicitări...

Mugur spunea...

Era de fapt acelasi tarm pe care il mai cutreierase candva si pe care nu il pretuise indeajuns incat sa nu il paraseasca atunci cand asteptarea fusese dureroasa. Iar acum uitase sau vroia sa experimenteze alte senzatii... la tarm...

ajnanina spunea...

Cristian

multumesc, sunt sigura ca visul tau e undeva, aproape, dar la capat e o realitate plina de frumusete...
si toata admiratia pentru bogatia, diversitatea si intensitatea visului tau!

ajnanina spunea...

Mugur, ai intuit exact continuarea... asa ca am sa o pun curand :)