miercuri, 18 februarie 2009

IX

Era primul spectacol de după toată povestea cu măştile. Nu mai mersese pe la meşter, în oglindă se uita din ce în ce mai rar. Viaţa începea să semene cu cea de dinainte, stăbătută uneori de uşoare tresăriri de nostalgie atunci când vedea o mască sau un chip frumos. Câte o întrebare din când în când, repede alungată.
Îi plăcea rolul, era primul său rol de nebun. La început strâmbase din nas, apoi îl acceptase. I se părea uşor şi amuzant, îi permitea să improvizeze liber dacă la un moment dat ar fi uitat vre-o replică. Era o nebunie prospătă, fără demonii de care s-ar fi putut teme că îl vor bântui după ce ieşea de pe scenă. Se distrase bine la repetiţii.
Trăgea cu ochiul de după cortină, sala se umplea încet. Da, spectatori erau destui, îi va veni uşor să-i convingă de forţa talentului său, se va umple din nou de privirile lor admirative, se va simţi din nou special şi unic. El, cel mai bun. Şi această plenitudine îi va permite să străbată încă o bucată de drum de aici înainte. Da. Ca şi până acum, din succes în succes.
O dată spectacolul început, intră în transa obişnuită. Decorurile erau vii, actorii se identificaseră cu personajele, lumea exterioară dispărea treptat, singurul contact cu realitatea rămânea ochii spectatorilor, şi ei în transă. Îi privea doar când avea nevoie de un nou val de putere. Altfel, stând cu ochii prea mult în ochii lor, transa ar fi putut deveni prea profundă, de ambele părţi. Cunoştea actori care nu mai reveniseră niciodată la realitate. Rămăseseră blocaţi în câte un rol, trăindu-l continuu şi intens.
La finalul primului act, specatorii râdeau şi îşi permise să îi privească îndelung. Feţele lor păreau vii, mobile, dar erau diferite de cele văzute până acum la alte spectacole. Aveau parcă o mişcare în plus, şi mai multă luminozitate. Măi să fie...
Actul doi începuse, rolul lui acum era destul de simplu: trebuia să se plimbe pe scenă de colo-colo, dând replici întâmplătoare celorlalţi actori. Ei trebuiau să îl ignore, aşa că putea să privească mai mult publicul. Să se încarce de putere.
Numai că... la un moment dat, un coleg îi puse o piedică. Nu era trecută în scenariu. Se pregăti să îi ofere şi el nişte replici în afara scenariului, mergeau destul de bine, dar când se ridică şi privi publicul... începu să înţeleagă ce rea nou... de pe feţele lor se desprindeau straturi – straturi, iar între ele apăreau mici tresăriri luminoase... îi privea fermecat... ce bine că rolul îi permitea atâta liberate...
Îşi dorise să vadă oamenii purtându-i măştile şi iată că îi vedea lepădându-le. Râsul îi ajutase să facă asta atât de uşor şi natural... uită de replicile pe care voia să le spună şi se aşeză în genunchi pe marginea scenei.
Cu lacrimi în ochi rosti către sală:
,,Sunteţi atât de frumoşi...”

10 comentarii:

Mugur spunea...

Gata, stiu cine este actorul acum! E Ioan!!! Super maiastra ideea inserarii acelei fraze la final!!!

Daiana Prundurel spunea...

Imi place cum ma faci in fiecare zi sa astept cu nerabdare continuare povestii:)

lavinia stefan spunea...

frumos final, asa e - si atit de nou. Cind am ajuns la piedica, deja imi imaginam o alta turnura a lucrurilor. Dar... tocmai de-aia esti tu experta in povesti, ajnanina, ti-am mai spus si-o repet
Lavinia cu croseta-n mina :)))

ajnanina spunea...

Mugur

Ioan e partial scenaristul, partial actorul si partial mesterul/Maestrul
... de la Ioan am luat atitudinea... si sper sa o pastrez...

iar povestea a inceput de la discutia cu tine...

iar treptat, povestea a preluat din jurul ei, din jurul meu ce a gasit...

ajnanina spunea...

Daiana...

mie in general nu-mi place sa-i las pe oameni sa astepte... decat daca si lor le face placere...

si ma bucur mult ca iti place povestea...

ajnanina spunea...

Lavinia

croseta ta maiastra m-a ajutat mult pe parcursul povestii... care va mai avea un episod. al zecelea va fi ultimul. destul de previzibil... esi inca nu stiu ce mai face dupa ce se ridica....

Mikka spunea...

... Haaaa.....Tocmai am ajuns, pe fuga, dupa primul act. Cineva mi-a zis ca aici putem sa radem din Inima. Asa e. Mi-a ras inima.
M-am spart de ras.
In lentila de la lunetzi imi "batea" ceva... O fi crapt masca?
Astept sa ne continui magia...
Gratzie!

ajnanina spunea...

Mikka, multumesc de vizita si de rasete...
fiecare hohot in plus poate schimba lumea ...
nu conteaza daca a crapat ceva sau nu, importanta e sclipirea ...

Cristian Lisandru spunea...

Superbă postare, devin un vizitator constant, cu permisiunea proprietarei de blog... O seară plăcută...

ajnanina spunea...

Cristian Lisandru

multumesc de vizita, te astept cu drag...